Când cercul de confort se rupe ajungi să zâmbeşti frumos

Sunt în Germania, într-o localitate aflată la 10 km de Stuttgard, singură pentru 2 zile. Timp suficient ca să aflu, poate, cât de departe te poate duce ieşirea din cercul de confort. Cel banal, cotidian.

Ieri a fost ziua lui. O vârstă rotundă cu schimbare de prefix. Acum îi pot spune susurând dulce:

-Semisentenarul meu…

Sau şuierând uşor furioasă – ştie el când!

-Bisentenarul meu!

-Ce planuri ai pentru anul care urmează?

-Să te iubesc şi mai mult!

Îl privesc siderată:

-Şi mai mult?!

-Da, deşi mă îndoiesc sincer că e posibil, o să fac tot ce e pot!

-…

Seara am sărbătorit cu o cină în oraş. La o masă alăturată era un grup de 5 bărbaţi trecuţi fiecare de 70 de ani. Albi, fără griji, luaseră cina şi acum stăteau de vorbă în faţa paharelor cu vin. O carte misterioasă trecea de la unul la altul. Întorceau aproape cu religiozitate paginile, se opreau şi mângâiau cu vârful degetelor câte un pasaj. Comentau încântaţi.

-Marius, despre ce crezi că e vorba în cartea aceea?

-E o carte despre cum să cucereşti femeile.

-Şi de ce sunt singuri la masă?!

-Pentru că abia acum şi-o explică unul altuia.

Acum vorbeşte dezinvolt în italiană cu chelnerul neamţ. Deşi au început în engleză discuţia.

Dar nu e prima dată când transatorul comută aici, în Germania, pe italiană! Discuţiile încep în engleză împănate cu 2-3 cuvinte în germană, apoi neamţul aude conversaţia dintre noi în română şi totul o ia la vale în italiană, în timp ce eu zâmbesc frumos.

În numai 2 minute au devenit cei mai buni prieteni. Chelnerul ne-a făcut o fotografie împreună, a privit rezultatul cu o expresie nemulţumită, i-a făcut lui un semn să iasă din cadru, apoi mi-a făcut mie una pe care a privit-o încântat!

Eram uşor ameţită de la cele două halbe de bere băute. El era vesel şi haios. Pus pe glume. Drumul până la hotel, deşi era un drum de numai 2 minute, a durat aproape o oră. Căci ne-am oprit la fiecare colţ de piatră să mai facem haz de ceva ce numai noi vedeam şi stiam la ora aceea.

Da, m-am simţit bine. Am savurat fiecare clipă petrecută împreună, dincolo de orice reţinere sau simţ al ridicolului.

Dimineţa, în zori, el a plecat cu inima îndoită.

-Marius, dar eu mă descurc! Ai văzut ce frumos ştiu să zâmbesc!

-Da, iubire, am văzut! Sunt sigur că te vei descurca… Nu e asta. Nu îmi place deloc gândul că eşti departe în astea 2 zile…

-Lasă, că am ce face! Nu-ţi mai bate capul! Am rămas în urmă cu tabăra de creaţie… Am de recuperat!

De când a plecat m-a sunat deja de 4 ori. Primele două dăţi m-a trezit din somn ca să mă trimită pe afară, la poze… Era abia ora 9… M-am cuibărit înapoi sub pătură, am ronţăit un covrig nemţesc cu unt(doamne, ce bun e!) şi m-am ocupat de o parte din poze. O mică parte…

Pe la prânz am coborât din pat. Deşi vremea nu era deloc îmbietoare şi căldurica din cameră mă trimitea la somn. M-am îmbrăcat mai gros şi, cu aparatul de gât, am cutreierat un pic prin împrejurimi.

E cochet oraşul. Aer curat. Linişte. Păsărelele cântă.

-Dar tot la Godeni e mai frumos…

M-am oprit cât să beau o cafea. O nemţoaică la cca 60 de ani savura un capucino şi o prăjitură la o masă alăturată. Femeia arăta împecabil! Recunosc. Totul la ea era impecabil! Ţinuta, alura, tenul, tonusul! Dar era o femeie singură. Am văzut cercul de confort din jurul ei. Unul bine delimitat.

În faţa ei un bărbat, citea presa în compania unei cafele şi a unei plăcinte. Şi el era într-un cerc bine delimitat de confort, reguli şi siguranţă.

Îmi dau seama că nemţii au o viaţă bună. Poate prea bună, căci am văzut, mai mult ca oriunde, pe stradă, femei trecute de 60 de ani mergând sprijinite într-un cadru cu roţi, pe care îl puteau folosi şi ca scaun. Multe… Pot spune că la fiecare colţ de stradă era un astfel de cadru împins de o femeie.

Poate că cercul de confort e de vină…