Dincolo de fustiţa iconarului

Pe Nicu Cociorva l-am întâlnit în Piaţa Ovidiu la târgul de artă şi antichităţi. Era prezent acolo cu cei 13 sfinţi în straie româneşti, pe care doar îi expunea, fără nicio intenţie de vânzare.

Icoanele, realizate din bucăţi de marame, ii, catrinţe, pături şi cuverturi – toate descoperite de Nicu Cociorva în podul casei bunicii şi a mamei – sunt, cu siguranţă, unice şi inedite.

Doamna Mirela Dogaru, organizatoarea târgului, a povestit cu lacrimi în ochi despre bucuria pe care o simte când vede exponatele domnului Nicu Cociorva la târgul din Piaţa Ovidiu, a cărui prezenţă era piesa de rezistenţă a evenimentului.

Mărturisesc că, de la început, am avut sentimente contradictorii în ce priveşte icoanele. Erau, cu siguranţă, extrem de interesante, pline de simboluri, unele ascunse de artist fie sub o “fustiţă”, fie sub o margine de material. Ca un puzzle. Artistul mi-a vorbit pe îndelete despre fiecare, aşa că puzzle-ul fusese descifrat. Dar, totuşi, ceva lipsea...

Încă nu mă hotărâsem dacă să le privesc ca pe nişte reprezentări ieşite din tipar ale unor sfinţi, sau ca pe simple puzzle-uri, rodul creator al unui inginer care căutase moduri de exprimare pentru diverse simboluri, şi reuşise să le transpună în 13 icoane a 13 sfinţi, dar care nu aveau nimic celest...

Icoanele pe care le priveam îmi generau o puternică senzaţie de... trăiri amestecate, controversate, contradictorii...

Erau kitsch sau blasfemie? Sau ambele? Sau, pur şi simplu, erau opere de artă pe care mintea mea, novice, nu le putea cuprinde.

A mai fost şi incidentul acela tragicomic, în care o fată, trecând neatent pe acolo, s-a agăţat în sfoara care lega şirul de panoplii de o piatră-contragreutate, şi a dărâmat întreaga expoziţie de sfinţi. Priveam preţioasele exponate cum cad unul după altul, ca într-un domino dirijat de o mână nevăzută, şi mă întrebam care e mesajul.
Chiar el, Nicu Cociorva, gândea la fel, căci, siderat de imaginea năruirii şirului de panoplii, şi deloc supărat, i-a spus făptaşei: “Fată dragă, ce ai avut cu mine de mi-ai făcut asta? Cu ce am păcătuit?”

În mine se născuse o curiozitate bizară, contradictorie. Era admiraţie, pentru felul  absolut epic în care artistul reacţionase la eveniment, împletită cu o uşoară stare de iritare, căci gândul  că pierd timpul acolo nu îmi dădea pace. Totuşi, din raţiuni necunoscute, am ales să mai rămân o vreme prin zonă.

Destul de curând, Nicu Cociorva a renunţat la câteva din măştile-icoane purtate şi am putut afla câteceva despre el. Era un om plin de dorinţe amestecate. De nesiguranţă şi controverse. Trist şi fericit în acelaşi timp. Un om care, asemeni unui adolescent egotic, avea nevoie să fie în centrul atenţiei cu orice preţ.

Am plecat de la acea întâlnire obosită şi uşor agasată. Ar fi trebuit să revin a doua zi pentru a mai realiza câteva fotografii pentru un material care urma să apară, dar nu am găsit resursele necesare să îl întâlnesc, din nou, pe micul adolescent artist iconar.

A treia zi, însă, devenise imperios necesar să revin în piaţă pentru acele fotografii. Nicu Cociorva era acolo, lângă icoanele pe care le expusese din nou, iar de data aceasta panopliile erau temeinic înşurubate. Am realizat fotografiile dorite şi apoi am acceptat propunerea de a ne retrage pe o terasă, la umbră, căci era deja miezul zilei şi soare ardea puternic. Vroiam să îl rog să mai comenteze un pic incidentul din seara prăbuşirii în serie.

De îndată ce am închis reportofonul, căci finalizasem micul interviu, Nicu Cociorva şi-a mai dezvăluit un pic din adevărata fire adolescentină. De data aceasta, şi deloc justificat de atitudinea mea protocolară, domnul Nicu nu s-a sfiit să sară calul. În secunda următoare am citit pe faţa lui o uşoară jenă pentru propria lui îndrăzneală, aşa că i-am oferit formula magică: “cine sare calul, îl poate sări şi înapoi, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat!”.Teribil i-a plăcut acestă expresie, din care şi-a făcut o scuză bună pentru următoarele îndrăzneli. “Ups, iar am sărit calul! Dar, acuma ştiu, îl sar înapoi!”

Am plecat şi de la această întâlnire cu un gust amar. M-am gândit că soarele şi berea nefiltrată pot fi motive suficiente pentru circumstanţele atenuante care să  îmi permită să păstrez o imagine demnă a artistului iconar.

În aceeaşi ordine de idei, plănuiam să revin în ultima zi de târg îmbrăcată în costum naţional(costum cu o vechime de peste 80 de ani, lucrat manual de bunica, un costum extrem de drag şi valoros) ca să îmi iau rămas bun. Gâdeam eu să apar, aşa, ca o icoană vie, îmbrăcată în strai naţional. Şi ca un simbol pentru faptul că nu am luat în serios niciuna din glumele deşucheate, căci, iată: revin acolo cu gânduri curate.

Dimineaţă, când am deschis căsuţa de mail(aşteptam de la domnul Nicu un semn - îmi promisese fotografii cu icoanele expuse, realizate profesional), am avut bucuria, scurtă, de a găsi un mesaj din partea dumnealui. Era şi un ataşament.

O fotografie nud cu artistul iconar, pe plajă. Şi cu o bere într-o mână.

De data aceasta domnul Nicu Cociorva, artist iconar, a lăsat calul în mijocul işichierului, fără niciun alt drept la replică.

Am înţeles şi care era mesajul ascuns în năruirea şirului de icoane: domnul Nicu Cociorva le adusese la mare ca să se expună niţel şi să “fută timpul!” (expresia îi aparţine, a fost răspunsul pe care mi l-a dat când l-am întrebat care e misiunea acelei expoziţii de icoane.)

Salvarea pisoiului din tub

L-a găsit colegul meu după mieunat, în gardul grădinii de la serviciu, prins într-un rest de tub fy 63.

Era blocat acolo bine, căci nu se putea scoate nicicum. Am încercat să îl tragem de ceafă, dar şi să îl împigem de fund – nimic nu funcţiona.

Din fericire aveam o pânză de bomfaier cu care, colegul salvator, a reuşit să taie tubul pe lungimea lui. Operaţie migăloasă care a durat mai bine de 30 de minute. Nici nu se putea apăsa prea tare – ca să nu fie rănit puiul.

Chiar şi aşa, pânza de bomfaier i-a trecut milimetric pe la nas.

Operaţia a fost încununată de succes! Puiul a fost eliberat şi s-a întors la fraţii lui, în grădină, unde a stat pitit întreaga zi. Niciun pâs nu s-a mai auzit.

Iar el era cel mai… explorator dintre toti!

Eterna poveste

Iat-o googălind iar pe net după el, fostul prieten. Marea ei iubire.

Deşi trecuseră doi ani, încă se mai gândea la el.

În tot acest timp nu îl revăzuse deloc. Nicimăcar singură dată, întâmplător, pe stradă.

Şi trecea aproape zilnic pe lângă blocul lui. Acolo unde locuiseră ei o vreme.

Acum el locuia cu ea, cealaltă fată şi fosta ei prietenă.

A fost o zi în care au apărut perdele noi la geam. Şi a putut vedea că fusese montată şi mobila de bucătărie. Aceea pe care o aleseseră împreună, dar nu mai apucaseră să o şi fixeze pe poziţie, căci... Căci.

Uneori erau rufe la uscat pe sârmele de sub fereastra dormitorului.

-El nu le-ar întinde acolo. Preferă sârmele din baie.

Lacrimile au gâtuit-o pentru a o mia oară.

-Proasto! O fata nu îi face aşa ceva altei fete! E o înţelegere tacită între noi, ai uitat?! El era cu mine! De 9 ani... Tu nu trebuia să te bagi...

Da, ei încă îi purta resentimente.

Pe el îl iertase de ceva vreme. Mai exact după cele 3 luni cât a durat vindecarea. Căci fuseseră contopiţi la nivel microscopic... Şi fiecare atom din corpul ei se rupea acum în două într-o continuă durere la nivel fizic. Se partaja...

-Jumătate tu, jumătate eu...

............................

Peste alţi 5 ani, universul a vrut ca ea să îl revadă. Aşa, ca un test de vindecare.

Erau în acelaşi troleu. Doar s-au zărit, nu şi-au vorbit.

Inima ei s-a încălzit imediat. A zâmbit nostalgic şi fericită. Căci o iubire ca aceea nu se uită şi luminează sufletul pentru întreaga viaţă.

El era singur acum. Ea nu.

Zorba Grecu din Piaţa Ovidiu

Şi, pentru că nu mă înduram să mă desprind de spectacolul străzii, am revenit în Piaţa Ovidiu la târgul de artă şi obiecte vechi. Ştiam deja că erau expuse acolo 13 icoane cu sfinţi marcaţi cu roşu în calendar, sfinţi în straie româneşti.

13 icoane inedite, unice prin faptul că erau realizate din materiale provenite din obiecte lucrate chiar de mâinile bunicii şi mamei artistului băcăuan, Nicu Cociorva. Se puteau vedea în componenţa lor fărâme din marame, ii, covoare, perdele, dar şi flori, pietre, sau lemn. Ba chiar şi un fagure de albine.

Fiecare icoană era un puzzle plin de surprize şi simboluri. Din fericire, era însoţită şi de un text care, în câteva cuvinte, prezenta viziunea, extrem de originală. 

Artistul a observat interesul meu şi, extrem de amabil, s-a oferit să îmi prezinte opera lui.

Astfel am aflat că Sfântul Andrei, protectorul României, era realizat pe un fagure în forma ţării, ca simbol al mineralelor pe care aceasta le are îngropate în adânc. Că legătura dintre Sfinţii Trei Ierarhi era simbolizată de o fâşie de pânză bordată provenită dintr-o ie, fâşie care îi unea ca într-o horă. Că sub vălul alb al Sfântului Nicolae care aduce daruri în vreme de omăt, erau ascunşi alţi doi sfinţi, pe care artistul chiar mi i-a arătat.

Tocmai trecusem prin povestea tuturor sfinţilor şi aflam detalii din culisele creaţiei, când o fată cu o codiţă împletită în cunună pe creştetul capului(parcă era o codană ruptă din hora satului din care proveneau materialele icoanelor), a trecut pe lângă noi hotărâtă şi, fără să ştie, a tras după ea unul din firele legate de o piatră care contrabalansa întregul şir de panoplii cu icoane.

Am apucat doar să spun:

-Uşurel!

Şi, în secundele următoare(care se lungeau ca într-un film bine regizat, într-un suspans neaşteptat) am asistat sideraţi, umăr lângă umăr, eu şi artistul, la spectacolul prăbuşirii în lanţ, unul după altul, a celor 13 sfinţi.

Priveam acum ruinele expoziţiei şi încercam să înţelegem ce glumă fusese aceea şi ce se întâmplase acolo în doar câteva secunde.

Fata a dus mâinile la ochi, şoptind:

-Of, Doamne, iar am făcut-o…

A apărut şi prietena ei care a întrebat-o, calm şi atotştiutor:

-Tu ai făcut asta?

Am înţeles de aici că fata era predestinată pentru astfel de păţanii.

Artistul, privindu-şi sfinţii culcaţi la pământ, zâmbea nedumirit şi amuzat de marea poznă:

-Fată dragă, dar ce ai avut cu sfinţii mei? Care e mesajul tău? Cu ce am păcătuit?

Fata nu ştia mesajul, ea doar îl adusese şi îşi cerea acum scuze. Era ruşinată de ceea ce se întâmplase. Ba chiar s-a oferit să plătească paguba.

Oamenii care treceau pe acolo şi fuseseră martori la mica prăbuşire înlănţuită, au ajutat cu mare grijă, la recuperarea icoanelor. Acum sfinţii stăteau, frumos înşiraţi pe caldarâm, la picioarele lui Ovidiu Naso, poetul exilat la Pontul Euxin. Nu părea să se fi stricat niciunul.

Apoi au fost strânse şi elementele componente ale panopliilor. Interesant era cum acestea se frângeau şi dezbinau sub mâinile noastre, de parcă nici nu fuseseră vreodată prinse în şuruburi.

Mi-am amintit de scena de final din filmul Alexis Zorba, aceea în care stâlpii funicularului conceput de Zorba se prăbuşiseră unul câte unul, într-un val de praf, şi toţi popii fugiseră care încotro.

I-am povestit artistului această viziune, iar el a început să râdă, bătându-se cu mâinile pe genunchi.

-Mai rămâne să facem şi un dans aici!

Şi, pentru că artistul urma să revină a doua zi, boem, pe la orele 10 ca să expună din nou lucrările sfinte, am plecat din piaţa în care acum nu mai era nicio urmă din cei 13 sfinţi, întrebându-mă ce va simţi organizatoarea evenimentului mâine dimineaţă, la prima oră, când va constata lipsa artistului cu sfinţi. Cu atât mai mult cu cât stiam că era o mare admiratoare a lucrărilor lui, iar prezenţa lui Nicu Cociorva la târgul din Piaţa Ovidiu, era pentru ea piesa de rezistenţă a acelei manifestări.