Lebăda neagră cu cioc roşu

-Dacă m-ar întreba cineva: tu cu ce animal eşti? I-aş răspunde: sunt o lebădă neagră cu cioc roşu.

-De ce?!

-... Pentru că simt că undeva, cineva, la un moment dat, m-a fermecat... A fost ceva de genul: Tu vei fi o pasăre. Una care va stârni atracţie, dar şi reţinere ... Oamenii se vor simţi bine, dar şi uşor circumspecţi în prezenţa ta.

-Waw! Dar, de unde până unde o pasăre?!

-Păi, pot zbura! E limpede! Dar prefer să stau mai mult în plutire pe pământ... Sunt o pasăre de calibru mai mare, căci mă ridic mai greu de la sol... Dar şi când mă înalţ... greu mă mai opreşti! Iar aterizările mele sunt dureroase, de fiecare dată...

-De ce o lebădă?!

-Pentru că ele se pot fermeca uşor, fiind ingenue... Ca gâştele, ba chiar mai mult! Şi sunt timide... Şi pline de fineţe şi mister...

-Dar de ce una neagră?!

-Eh, pentru ca să se vadă mai bine ciocul roşu, daia!

-Chiar! Ce e cu ciocul ăla roşu? De ce nu e portocaliu ca la orice lebădă?!

-Pentru că lebăda asta are un cioc aparte... De fapt are un cântec mai aparte... Căci cine îl aude e cumva fermecat... Şi ceva se mişcă în interiorul lui. Uneori e de bine... Dar nu întodeauna...

-Cum aşa?

-Au fost mai multe momentele în care ciocul roşu a stârnit aprinse introspecţii... Şi egourile au plesnit de supărare... Dar nu e lebăda de vină... Ea doar e fermecată să facă asta... E ca un “har”! Căci ciocul roşu asta are: “harul atingerii interioare”. Şi nu oricine se bucură de această atingere...

...Şi mai e ceva... Lebăda asta mereu rămâne în urmă şi în ciuda vremii... Singuratică pe lacul ascuns între blocuri...