Şi, pentru că nu
mă înduram să mă desprind de spectacolul străzii, am revenit în Piaţa Ovidiu la
târgul de artă şi obiecte vechi. Ştiam deja că erau expuse acolo 13 icoane cu
sfinţi marcaţi cu roşu în calendar, sfinţi în straie româneşti.
13 icoane inedite,
unice prin faptul că erau realizate din materiale provenite din obiecte lucrate
chiar de mâinile bunicii şi mamei artistului băcăuan, Nicu Cociorva. Se puteau
vedea în componenţa lor fărâme din marame, ii, covoare, perdele, dar şi flori,
pietre, sau lemn. Ba chiar şi un fagure de albine.
Fiecare icoană era
un puzzle plin de surprize şi simboluri. Din fericire, era însoţită şi de un
text care, în câteva cuvinte, prezenta viziunea, extrem de originală.
Artistul a observat
interesul meu şi, extrem de amabil, s-a oferit să îmi prezinte opera lui.
Astfel am aflat că
Sfântul Andrei, protectorul României, era realizat pe un fagure în forma ţării,
ca simbol al mineralelor pe care aceasta le are îngropate în adânc. Că legătura
dintre Sfinţii Trei Ierarhi era simbolizată de o fâşie de pânză bordată
provenită dintr-o ie, fâşie care îi unea ca într-o horă. Că sub vălul alb al
Sfântului Nicolae care aduce daruri în vreme de omăt, erau ascunşi alţi doi
sfinţi, pe care artistul chiar mi i-a arătat.
Tocmai trecusem
prin povestea tuturor sfinţilor şi aflam detalii din culisele creaţiei, când o
fată cu o codiţă împletită în cunună pe creştetul capului(parcă era o codană
ruptă din hora satului din care proveneau materialele icoanelor), a trecut pe
lângă noi hotărâtă şi, fără să ştie, a tras după ea unul din firele legate de o
piatră care contrabalansa întregul şir de panoplii cu icoane.
Am apucat doar să
spun:
-Uşurel!
Şi, în secundele
următoare(care se lungeau ca într-un film bine regizat, într-un suspans
neaşteptat) am asistat sideraţi, umăr lângă umăr, eu şi artistul, la spectacolul
prăbuşirii în lanţ, unul după altul, a celor 13 sfinţi.
Priveam acum ruinele
expoziţiei şi încercam să înţelegem ce glumă fusese aceea şi ce se întâmplase
acolo în doar câteva secunde.
Fata a dus mâinile
la ochi, şoptind:
-Of, Doamne, iar
am făcut-o…
A apărut şi
prietena ei care a întrebat-o, calm şi atotştiutor:
-Tu ai făcut asta?
Am înţeles de aici
că fata era predestinată pentru astfel de păţanii.
Artistul, privindu-şi
sfinţii culcaţi la pământ, zâmbea nedumirit şi amuzat de marea poznă:
-Fată dragă, dar
ce ai avut cu sfinţii mei? Care e mesajul tău? Cu ce am păcătuit?
Fata nu ştia
mesajul, ea doar îl adusese şi îşi cerea acum scuze. Era ruşinată de ceea ce se
întâmplase. Ba chiar s-a oferit să plătească paguba.
Oamenii care
treceau pe acolo şi fuseseră martori la mica prăbuşire înlănţuită, au ajutat cu
mare grijă, la recuperarea icoanelor. Acum sfinţii stăteau, frumos înşiraţi pe
caldarâm, la picioarele lui Ovidiu Naso, poetul exilat la Pontul Euxin. Nu
părea să se fi stricat niciunul.
Apoi au fost strânse
şi elementele componente ale panopliilor. Interesant era cum acestea se
frângeau şi dezbinau sub mâinile noastre, de parcă nici nu fuseseră vreodată
prinse în şuruburi.
Mi-am amintit de
scena de final din filmul Alexis Zorba, aceea în care stâlpii funicularului
conceput de Zorba se prăbuşiseră unul câte unul, într-un val de praf, şi toţi
popii fugiseră care încotro.
I-am povestit
artistului această viziune, iar el a început să râdă, bătându-se cu mâinile pe
genunchi.
-Mai rămâne să
facem şi un dans aici!
Şi, pentru că artistul
urma să revină a doua zi, boem, pe la orele 10 ca să expună din nou lucrările
sfinte, am plecat din piaţa în care acum nu mai era nicio urmă din cei 13
sfinţi, întrebându-mă ce va simţi organizatoarea evenimentului mâine dimineaţă,
la prima oră, când va constata lipsa artistului cu sfinţi. Cu atât mai mult cu
cât stiam că era o mare admiratoare a lucrărilor lui, iar prezenţa lui Nicu
Cociorva la târgul din Piaţa Ovidiu, era pentru ea piesa de rezistenţă a acelei
manifestări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu