-Ce poţi
face când ştii că şeful îţi citeşte blogul, ca apoi, la şedinţe, să pună
întrebări de genul:
-“Cine e
vichingul?”,
-“Am auzit că aţi
sărbătorit demisia lui Haş”,
-“Când o
să mă sune şi o să mă întrebe – Lucian? – eu o să-i răspund: -Nu! E Lucifer!”.
-Îi poti
schimba setările astfel încât să nu mai poată fi accesat decât cu invitaţie din
partea autorului.
-Eh, am
făcut asta! Am rămas cu 3 cititori. Cei 3 care m-au sunat să mă tragă de
atenţie că le-am tăiat accesul. Iar şeful, la următoarea sedinţă, a întrebat:
-“Cine
m-a pârât?! Că nu mai pot intra pe blog!”
-Atunci
treci la varianta a doua: fă-l public din nou şi mai pune câte un mesaj, aşa,
ca pentru şef! Ca să înţeleagă că, dacă îl citeşte nu înseamnă că trebuie să îl
şi pună pe ordinea de zi în minuta de şedinţă. Cel puţin aşa ar face un om inteligent, capabil să facă diferenţa între aspectele personale şi cele profesionale. Un om inteligent nu le
amestecă. Şi, dacă mai e şi un şef care vrea să fie respectat, nu aduce –
NICIODATĂ ŞI ÎN NICIO ÎMPREJURARE – în discuţii, la serviciu, aspectele
personale ale vieţii angajaţilor.
-Adică un
mesaj cam ca cel de faţă!
-Iep!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu