Ursitoarea şi magul au lucrat! Calea se deschide!

Revin la această zi cu continuarea poveştii.

După serviciu am pornit-o, cu camera foto într-o mână şi laptopul în spate, către Muzeul de Artă unde ştiam că este o expoziţie de fotografie internaţională pe care, cineva de încredere, mi-o recomandase.

Ar fi urmat ca după aceea să mă întâlnesc cu vichingul, ca în fiecare zi de vineri. Dar el întârzia, prins în treburi la serviciu. Aşa că mi-am lăsat paşii purtaţi către Piaţa Ovidiu, unde, de ceva vreme şi în fiecare după amiază-seară, se întâmplă ceva minunat!

Cu ochii după cadre şi impresii, nici nu observasem grupul lui Bebe Pitei. Erau strânşi la o cafea, pe o terasă. Abia când i-am zărit(căci nu m-au lăsat să trec aşa, fără să mă opresc – şi bine au făcut!), mi-am amintit de propunerea de a ne întâlni în ziua aceea, la ora 17, la un ceai englezesc.

Desigur, ceaiul era doar un pretext simpăticuţ legat strâns de oră, că nu bea nimeni ceai la masa aceeea.

M-am oprit bucuroasă lângă ei, mai ales că au năvălit pe mine cu întrebări despre expoziţia de fotografie pe care le spusesem că o vizitasem.

-Şi, ce ţi-a plăcut cel mai mult de acolo?

Aşteptau cuminţi, cu sufletul la gură, să îmi exprim preferinţele. Ceea ce m-a făcut să ştiu că discutaseră  îndelung despre acea expoziţie.

-Cele cu tipa goală de pe pietrele aflate în balans…

Aş fi continuat cu încă alte două opţiuni, dar nu am mai apucat…

-Vedeţi, nudurile!

Era aprobarea venită din partea unui coleg din grup.

-Dar să ştiţi că am cam fost dezamăgită în rest… Am văzut fotografii mult mai reuşite postate pe grupul nostru…

Aici a intervenit, cu o faţă explicită, domnul  Bebe Pitei.

-Păi da! Pe mine nu m-a impresionat deloc expoziţia… Să faci tu ditamai fotografiile şi să le pui sub sticlă! Nimic expresiv pe acolo… Am fost dezamăgit.

Avea dreptate – sticla aceea pusă deasupra fotografiilor strica mult… Din cauza reflexiilor de pe geam, abia puteai vedea poza.

M-am aşezat pe un scaun, lângă domnul Bebe Pitei. Colega din dreapta mea, fără să ştie nimic despre dorinţele mele interioare, mi-a şoptit discret la ureche:

-Cei doi noi de la masă sunt de la Dezvăluiri.

-Ce înseamnă dezvăluiri?

-E un ziar, sau o publicaţie.

-E un ziar din Constanţa?

-Da!

Aproape că mi se oprise respiraţia… Eram ca un corp rămas în imponderabilitate, în cădere liberă între cer şi pământ. Timpul se oprise în loc pentru mine. Era acea ocazie de care aveam nevoie.

I-am şoptit colegei, tot aşa discret.

-Eu chiar caut o colaborare la o revistă, sau un ziar ceva… Poate fi şi voluntariat!

-Păi vorbeşte cu domnul Bebe să te introducă. E cel mai potrivit om pentru asta!

Fără nicio altă vorbă, tot ea, ca un mesager bun ce este(sau impresar), l-a atins uşor pe Domnul Bebe şi i-a spus:

-Domnul Bebe, uitaţi, colega noastră vrea o colaborare la un ziar. Şi eu o recomand, că am văzut ce scrie. Chiar merită!

-Da, am citit şi eu ce scrie ea. O să te prezint băieţilor. Stai să prin momentul potrivit.

A prins momentul şi m-a prezentat. Ba chiar mi-a cedat scaunul lui, ca să stau mai aproape de cei doi şi să punem ţara la cale.

-Ai ceva scris?

-Da, poţi găsi pe blog. Caută Povestea Sânzienelor din Piaţa Ovidiu.

A găsit textul şi s-a retras de la masă, citindu-l.

Am avut răgazul să analizez un pic felul în care se desfăşuraseră evenimentele în acea zi, şi am simţit clar că peste tot era mâna destinului. Un drum nou se deschidea în faţa mea. Eram emoţionată şi nu aveam nicio îndoială că ceva bun se va înfiripa de aici.

Când a revenit la masă, n-a spus nimic despre povestea mea. O vreme am vorbit aşa, diverse.

S-au depănat întâmplări haioase cu domnul Bebe. De pe vremea când lucrau împreună. S-a ajuns la concluzia că toate trebuie prinse într-o carte, că e păcat să se piardă.

O clipă mi-a trecut prin cap că eu voi scrie acea carte. Ba chiar m-am văzut lângă domnul Bebe, la el acasă, ascultându-l şi luând notiţe. Dar asta era o imagine din viitor…

-Şi, ai putea să fii şi mai critică?

Mă aşteptam la o continuare a conversaţiei, aşa că nu am fost surprinsă. Chiar dacă întrebarea a venit brusc.

-Sincer, nu… Încerc să văd partea bună în tot ceea ce ne înconjoară. Nu judec nimic. Le iau aşa cum sunt.

-Da, dar şi atunci când descriem pozitiv ceva, tot judecăm, nu?

-Da, aşa e…

-Uite, citeşte asta.

Şi mi-a dat să citesc on line un text scris de el, publicat în Dezvăluri. Era un text plin de căldură despre Mănăstirea Cocoşul. Mi-a plăcut.

-Da, cam aşa ceva aş putea scrie…

-Da, la asta mă gândeam. Camera foto e a ta?

Arăta către aparatul meu, care era pe masă, un pic mai încolo.

-Da.

-Şi îţi place să umblii aşa prin oraş, să faci poze şi să scrii?

Doamne, descrisese exact ceea ce ador să fac!... Parcă îmi citise din suflet!

-Da, asta îmi place să fac!

M-a măsurat câteva fracţiuni de secundă din frunte până în bărbie şi invers. Eram din nou în imponderabilitate, dar una animată de fericire deplină.

- Uite cum stau lucrurile. Noi chiar căutăm în perioada asta colaboratori noi. Oameni cu o altă viziune. Deschişi. Avem nevoie de un suflu nou… Nu ştiu de ce, dar am sentimentul că va ieşi ceva din asta… Da, vreau să încercăm. Trimite-mi texte. Asta e adresa de mail.

Seara a continuat în acelaşi registru al veseliei. Vichingul nu mai venea. Era obosit, aşa că s-a dus acasă.

La un moment dat am hotărât să plec. Trebuia să văd marea. Ne-am luat rămas bun.

-Vezi, să nu mă dezamăgeşti. Aştept textele!

Am zâmbit şi i-am răspuns:

-Ceea ce mi-a propus tu e ceea ce îmi doresc de multă vreme. E ocazia de care aveam nevoie. Iar ocaziile există doar dacă le şi foloseşti. Acum mă duc să caut subiecte.

Şi, chiar acolo, pe malul mării, am găsit şi primul meu subiect, la târgul de carte de pe faleza de lângă Cazinou. Căci am întâlnit un om minunat care avea nevoie de cineva care să îî scrie povestea. Iar eu aveam nevoie de povestea lui ca să o scriu.

Dar asta e altă poveste şi, probabil, e primul meu articol din Dezvăluiri de Constanţa.

Aştept răspunsul, căci e deja trimis la redacţie pentru deliberări. Text şi fotografii.