Aveam 4 ani când ai mei au cumpărat un birou nou.
Imens. Culoarea mahonului. Lăcuit cu mai multe straturi. Şi tocmai
învăţasem la grădiniţă cum să desenez cu acul pe mobilă.
Asta de la un coleg, că nu ne învăţa doamna aşa
lucruri minunate...
Am fost tare fericită atunci să pot pune în
practică ceea ce
învăţasem la grădi! O oră întreagă am fost cel
mai liniştit copil din lume! Exemplar! Cât am gravat pe noul birou, cu mare drag şi pe
îndelete, un desen absolut fantastic!
Apoi, mândră de ceea ce realizasem, m-am dus, l-am luat de mână pe
tata şi l-am târât până în faţa operei de artă:
-Uite!
...Apoi ... Am fost aspru
pedepsită...
Era o încurcătura mare în capul meu: de ce am fost pedepsită dacă am stat
cuminte şi am desenat atât de frumos?!
Scena s-a repetat, într-un mod absolut epic, dupa 23 de ani, dar altfel: eu eram părintele, iar fiimiu artistul.
El a desenat cu culorile noi, cerate,
pe tapetul nou, roz cu bleu, abia aplicat.
Stătuse cuminte şi desenase. Frumos tare!... Pe toţi pereţii... Unul nu scăpase de talentul lui în devenire!
Am intrat în cameră şi am văzut, pentru început,
peretele din faţă... Apoi pe cel din
stânga... Apoi pe cel
din dreapta... Căci o operă se
descoperă pas cu pas, nu?!
În secunda
următoare mă aşezasem pe pat, căci mi se
înmuiaseră genunchii. Pe peretele din spate nici nu m-am mai uitat.
În tot acest
timp, copilul îmi arăta, radiind de fericire, minunatele desene.
-Uite!
Acesta a
fost cuvântul magic: brusc am devenit copilul de 4 ani care tocmai desenase cu acul pe noul birou... Când am revenit din trecut, am dat ochii cu zâmbetul până la
urechi al micului artist, nu mai eram mama îngrozită din urmă cu 3 secunde, ci eternul copil artist, fericit că
a desenat!
L-am luat cu drag în braţe şi i-am vorbit:
-Dragul meu, e taaaare frumos ce ai făcut! Tu ai stat
atât de cuminte şi ai desenat atâââta de frumos! Bravo! Dar am uitat să îţi
spun că nu desenăm pe tapet. Ai văzut cât am muncit să îl punem?
-Da...
-Nu-i nimic, nu ai ştiut. E vina mea că nu ţi-am spus.
Dar, te rog să nu mai desenezi pe tapet. Da?
-Da.
Copil cuminte şi care învaţă repede, n-a mai desenat pe tapet.
Dar talentul
curge, nu stă! A urmat, firesc, un alt desen, dar pe mochetă. De data aceasta cu un marker gros, roşu intens... Superbă culoare! Realiza un
năucitor contrast cu griul perl al mochetei.
Inutil să vă mai zic că mocheta era şi ea nouă. Cam
aşa se întâmplă când ai copil nou – înnoieşti şi restul ca să îi fie
totul în ton cu copilul, nu?!
-Hmmm... Tot vina mea e... Am uitat să îi spun că nici
pe mochetă nu desenăm! De fapt, ar fi
trebuit să îi spun copilului care sunt locurile pe care le putem desena...
Aşa că l-am luat pe micuţul-mare
artist şi i-am
spus calm, zâmbindu-i:
-Da, e miiiinunaaaat desenul tău! Dar... am uitat să îţi spun că nu
desenăm nici pe mochetă... Cu culorile desenăm numai pe hârtie – uite aici ai
un teanc mare de hârtii... Iar cu creta(bună inspiraţie, căci taman primise şi o cutie de cretă!) desenăm ...
M-am uitat
după un loc pe care să îl dedicăm cretei... Căci nu primise şi tabla necesară(!)... Am ochit o uşă de lemn de la un dulap mai vechi(acela nu fusese înnoit, din fericire)...
-Aici! Aici pe uşa asta poţi desena cu creta cât vrei tu! Nu în alte
locuri! Da?!
-Da.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu