Oraşul e o entitate care lucrează pentru sistem.
A fost născut de sistem, educat tot de el şi lucrează pentru el.
Iar sistemul nu are nevoie de oameni cu
spirit, ci de carcase goale. De trupuri din carne şi sânge.
Aşa că, dintâi ne cimentuieşte şi betoneşte prin oraşe (ca să ne imobilizeze), apoi ne auncă cu prafuri de ucis spiritul din om.
Aşa că, dintâi ne cimentuieşte şi betoneşte prin oraşe (ca să ne imobilizeze), apoi ne auncă cu prafuri de ucis spiritul din om.
Azi, pe
trotuarul de pe lângă cimitir, am văzut omul
dormind. Era ora 8 dimineaţa. Din sens
opus venea o salvare. Probabil era pentru omul de pe trotuar.
Îl ştiu pe
omul adormit, căci o vreme a fost şi pe trotuarul din faţa biroului.
Zice el că
are 85 de ani, dar pare mai tânăr…
Şi că
aşteaptă să moară.
Are un fiu
plecat afară, dar cu care nu ţine legătura şi căruia nici nu vrea să îi dea de
ştire că el, tatăl, s-a hotărât să moară…
Vecinii au
chemat şi atunci salvarea. S-a constatat că nu era băut, ci doar dormea.
I-au spus
să plece, iar el s-a mutat câţiva metri mai la stânga, între două maşini, fix
în faţa biroului meu. Şi cu capul pe bordură, în loc de pernă.
Aşa l-am
găsit dormind în ziua aceea. Un om cu mult
bun simţ. Tot ce avea, deja purta. Plus o sacoşă în care se vedea nişte
pâine. Nu dorea să deranjeze pe nimeni, ci doar era doborât de somnolenţă. Liniştit
şi resemnat în decizia lui de a muri cât mai repede.
De la el am
aflat că în oraş nu există un loc unde să doarmă cei ca el. Fără
adăpost.
L-am lăsat
acolo, aşa, dormind în soare, cu capul pe bordura oraşului… Care nu-i era permisă...
Căci oamenii l-au gonit şi de pe trotuarul acela. Nu l-am mai văzut, până azi.
Când dormea
fix lângă gardul cimitirului în care îşi doreşte să ajungă… Probabil îi dădea târcoale, ademenindu-l
să-l înhaţe...
Oare cum e să te trezeşti în fiecare dimineaţă
cu tristeţea că, încă, nu ai murit?!... Şi să îţi propui ca ziua acea să o
dormi suficient de mult, astfel încât să atingi moartea. Cumva. Şi cât mai
degrabă…
Şi mai
trist e că… mulţi suntem la fel ca el, ca omul care doarme pe trotuarul de
lângă gardul cimitirului în aşteptarea morţii… Numai că noi dormim în paturile
noastre. În casele noastre.
Dar, nu e nicio
diferenţă…
Azi pe mine m-am văzut acolo dormind pe
trotuarul de lângă cimitir…
Un om cimentat… Un om betonat…
Un om care, doar de câteva zile, a uitat să mai
privească în interior… Şi s-a stins… Clipă după clipă…
E atât de
uşor să uiţi de tine…
Căci oraşul
îţi asigură tot ce e necesar pentru asta…
……………………………………………
Beton în loc de pământ şi iarbă verde – ca nu cumva să faci împământarea aceea
divină!
……………………………………………
Zgomot de maşini, macarale, scârţâit de
blocuri şi de angrenaje în loc de sunetul apei, al vântului printre frunze, al
păsărilor şi al părului care îţi creşte – ca
nu cumva să găseşti liniştea din interior!
……………………………………………
Dualitate şi judecată, în loc
de universalitate şi simplitate – ca nu
cumva să realizezi că tu, spirit divin, esti în toate!
……………………………………………
Competitivitate şi comparaţii, examene şi
testări, în loc de împărtăşire şi conectare – ca nu cumva să te recunoşti în cei din jur şi să creşti!
……………………………………………
Şi toate în nuanţe de gri… Culoarea
betonului…
……………………………………………
Azi sunt în
recunoaştere… Experimentez dormitul pe bordură…
Mâine, dacă
nu am murit încă, îmi deschid aripile, mă înalţ desupra blocurilor şi scuip tot
focul din mine!!!!!!!!!
Adică dau
dracului tot oraşul ăsta! Cu bloacele şi cu bordurile lui cu tot!
PS: e bine dacă mai am furia… Ea mă poate ţine
trează, măcar o vreme…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu