Zănatica, puştiul şi darul binecuvântării

S-au întâlnit la miez de noapte. Sub luna plină.

Au sporovăit o vreme despre toate, toţi şi nimic concret.

Dintâi, el nu s-a potrivit pe vibraţia ei - om liber, dansând pe faleză în cântecul celor 3 magi muzicanţi. Era iritat şi arţăgos.

Şi, pentru că ea se oprea la fiecare colţ de stea să îl admire, el i-a spus ironic, cu sprâncenele ridicate întrebător şi atotştiutor.

-Eşti maniacă! Te-oi crede şi tu vreun Mic Prinţ acum!

Fata, curioasă şi interesată de toate câte erau pe drumul lor, părea să nu-l audă. 

Dar, la un moment dat, l-a auzit, s-a oprit în mijlocul cărării desenată cu alb de luna plină şi i-a spus, femeie cu mâinile în şoldurile amforă:

-Stimabile, eu plec şi te las singur! Aici, sub luna plină! Că prea cauţi nod în papură la tot!

El a privit-o curios câteva clipe. Fata îi putea vedea acum gândurile:

-Zăluda asta stelară poate chiar are ceva să-mi zică, hai să îi dau spaţiul…

Şi a schimbat registrul. A lăsat-o să se desfăşoare.

O vreme au stat unui hăis şi altul cea. El în vârf de val, iar ea în vârf de vale. 

Nu s-au suprapus nicicum. 

Apoi, ca la un semn, amândoi au abandonat jocul şi s-au retras din val şi vale. Fiecare pe o parte de faleză. Clipe magice petrecute solitar.

Luna a prins răgazul să îşi desăvârşească mistica albă lucrare.

După un timp fata, fermecată şi tăcută, a coborât pe faleza lui.

El a prins-o firesc de mânâ şi a tras-o către piept.

Ea, copil somnoros, şi-a aşezat gândurile, cu tâmplă cu tot, acolo. S-a abandonat.

Curios, el i-a sărutat buzele.

Ea i-a răspuns. Cu un îndemn.

O vreme s-au contopit. Suflet peste suflet. Inimă peste inimă. Sub plina luna care făcea ca inconştientul să dea năvală pe faleza lor.

Erau năuciţi de atracţie.

Să fi fost doar luna?!

La un moment dat şi pe neaşteptate, când fata s-a îndepărtat câţiva paşi de el ca să strângă spumă de val, el a fugit de ea, în pădure.

Pe fată a lăsat-o acolo unde era - atârnată cu picioarele de un colţ de stea şi cu mâinile înfipte în coama valului. Privind în urma lui fără să înţeleagă ce se petrece. 

Peste umăr, el i-a lăsat, totuşi, câteva vorbe:

-Zănatico, ţi se năzăriră toate! Eu nu fusei acolo!

Luna, care ţesuse cu atâta migală firele argintii dintre ei, a văzut fuga băiatului. Şi s-a mâniat un pic pe dânsul.

-Ah, cât îi de bleguţ puştiul ăsta! Şi cum mai crede el că le ştie pe toate!! Apăi el n-are cum să scape de întâlnirea aceasta cu Femeia. Căci doar aşa, ciocnindu-se de ea, până îi intră însuflet şi rămâne întreg, va deveni bărbat. Amu e doar un puşti călare pe un buzdugan… Încă îi e permis să fugă de fetele sărutate pe îndelete sub clarul meu plin, strigând şi scotând limba în urma lui! Auzi la el: Zănatico, doar ţi s-a năzărit! Vai, vai!

Apoi luna a privit-o pe fata care urmărea năucită tot ce se întâmplase. 

-Lasă, draga mea, că de tine am eu grijă acum.

Şi i-a dat fetei darul binecuvântării.

-Pe lângă orice fiinţă vei trece, dăruieşte-i un gând bun. Şi toate ţi se vor întoarce înapoi,  draga mea Zănatică…

Iar fata pe el l-a binecuvântat. Dintâi.