Mă dezbrac de piele.
Şi odată cu ea de toate mângâierile primite.
Mă dezbrac de muşchi şi tendoane.
Şi odată cu ele de toate îmbrăţişările deşarte.
Îmi iau oasele, unul câte unul, şi le desfac din cartilagii.
Am ramas o cutie toracica şi o coloană vertebrală.
Coastele, casă pentru inima însângerată, se deschid de la sine.
Ca două aripi de înger uitat pe pământ.
Inima tresaltă, aminindu-şi eliberarea.
Se zbate uşor, legată încă de trup…
Spinii încep să muşte mai adânc din muşchii ei obosiţi…
O pasăre prinsă în
mărăcini…
Amintirea unui legământ uitat la naştere devine morfină…
Durerea dispare… se disipă într-o karmă ce va să vină…
Mă ridic din corsetul însângerat, suflet rătăcit prin
culisele vieţii…
Şi îmi reiau uitarea într-un alt trup.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu