Magul se
îndepărtase în ziua aceea de toate câte trebuiau orânduite prin sat şi luase
calea muntelui.
Cu fiecare
pas către vârf, simţea cum sunetele neauzite ale muntelui îl învăluie.
După mulţi ani
de tăcere, muntele avea să îi spună ceva…
-Dacă eu mă simt aşa, oare oamenii din sat cum sunt…?
În plus, de
multă vreme, simţea că ajunsese cu alchimia într-un punct în care un alt val de
frici aveau să iasă din adâncuri. Iar multe nu erau fricile lui.
Era ceva
mai mare, mai adânc…
Acum trăia
momentul acela celest, dinaintea furtunii, în care universul îl încărca cu
toată energia necesară ca să transforme toate fricile în iubire.
Păşea abia
simtit pe cărare şi începuse să se dematerializeze.
În sunetele
muntelui şi conectat la energia celesta, vibraţiile îi crescuseră atât de mult,
încât aproape devenise o flacără mergând pe cărarea pietruită.
Un alt mag
a trecut pe lângă el, a dus mâna streaşină la ochi şi i-a zis râzând.
-Oooo, bună
dimineaţa! Aproape să nu te văd! Că la soare mă pot uita, dar la tine ba!
Magul a
salutat tăcut cu o înclinare a capului. Ştia că îi aducea salutul muntelui, care,
cu o glumă mica, îl trăgea de atenţie că ia prea mult lucrurile în serios în
clipa aceea şi că e vremea să se detaşeze de orice gând legat de sat, de frici.
Ale lui sau ale ne-lui.
-Da, las în
grija ta fricile mele.
În clipa
aceea a devenit lumină pură şi a ţâşnit către vârful muntelui – o spirală aurie
rotitoare…
Primea
acum, prin munte o mare parte din cunoaştere.
De data
aceasta conectat direct la inima Geei. Căci prin acel vărf de stâncă, Planeta însăşi
vorbea.
Şi nu era
singur acolo! Odată devenit lumină i-a putut recunoaşte pe toţi magii planetei.
Erau acolo cu toţii! Niciunul nu lipsea…
Lucruri
minunate aveau să se întâmple. Un salt urma să fie. O trecere într-o altă
dimensiune.
O
dimensiune nouă, cu vibraţii mai mari, în care alchimia să se facă mai repede, fără
durere şi ataşamente.
Planeta le
dădea acum întreaga cunoaştere ca să poată face saltul acesta.
Urma o
perioadă mai bizară pentru trupul de om, căci Geea dinamizase trecerea, iar
trupul se schimba acum rapid. În spiralele lui se deschideau legături adormite.
Simţurile
erau tulburate.
Apăreau
interferenţe puternice între inimi. Între simţuri şi mintea din creier.
Ochii
vedeau lumini noi, curate, strălucitoare. Culorile săriseră cu toatele din
gamele ştiute. Nu mai aveau nume. Mintea din creier nu mai stia să le decodeze
şi eşua dureros.
Mirosurile
erau atât de curate, încât creau instant imagini.
Oamenii şi
magii, deopotrivă, aveau să fie uşor încercaţi de aceste schimbări. Era un
moment în care cunoaşterea din minte nu mai era de ajutor şi trebuiau să treacă
la cunosterea din inimă. Deveneau cu toţii, din oameni sau magi, CoCreatori.
Iar
planeta, cu inifinită iubire, transmitea acum această cunoaştere, către inimile
magilor deveniţi lumină pură în jurul vărfului muntelui magic…
-Acum ştiţi
tot ce e necesar. Am sădit în inimile voastre curate întreaga cunoaştere de
care e nevoie în aceste momente. Iată şi formula magică pentru oameni:
“Iubirea te călăuzeşte
şi tot ce ai nevoie porţi deja în tine!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu