Ce zici?! Dacă
ţi-aş spune acum că sunt iubire şi nu mai am nevoie de tine ca să iubesc, m-ai
crede?!
Eu, cea
care m-am dat cu fundul de pământ cerşindu-ţi o clipă de tandreţe şi gingăşie,
am descoperit în mine un imens rezervor de… lumină… Nesecat izvor!
Cum s-a
întâmplat asta nu ştiu să îţi spun… Pur şi simplu… Dar ştiu că era acolo!
Dintotdeauna!
Ceva,
cumva, l-a făcut să tâşnească din inima mea!
E drept, doare
un pic faptul că nu pot împărtăşi cu tine ceea ce am găsit… Căci eşti prietenul
meu.
Şi că nu
pot face nimic… Căci tu esti singurul în măsură să aleagă calea.
Eu pot doar
să mai stau o vreme pe lângă tine. Poate într-o bună clipă, ceva te va atinge şi
iţi vei deschide braţele şi inima…
Ştii, e ca
si cum am găsit cheia de la cabană şi ne putem bucura de tot ce e acolo, dar tu
vrei să dormim afară pe prag…
Dar e
frumos şi afară. Aici putem visa la ce este înăuntru. Şi, dacă e senin, ne vom
bucura de stele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu