Perechea iilor din Piaţa Ovidiu, sau cele două Sânziene

Îţi săreau în ochi de cum intrai în piaţă, căci fotele lor străluceau sub soarele amiezii. Erau ţesute cu fir auriu.

Două codane fără cozi, pereche în iile lucrate manual de aceleaşi două mâini vrednice.

Veneau din Godeni, judeţul Argeş şi fuseseră migălite cu mare drag de mâna bunicii, în urmă cu mai mult de 50 de ani. Erau lucrate în zilele de iarnă, la soarele blând din veranda, pe pânză albă ţesută în casă.

Căci, atunci când Mica nu avea treburi prin grădină sau prin ogradă, lucra cu acul pe pânză modele migăloase, pentru fiicele şi nepoatele ei.

Căci tare drag îi era să le îmbrace în straiele de sărbătoare şi să meargă cu ele aşa, gătite, duminica, la biserică.

Migală multă era la ele, căci lucrătura era ruptă din poveşti de suflet, şi umplea catrinţa iei, aproape în întregime.

Fota fusese cumpărată din târg. La fel şi betele care încingeau ferm taliile fetelor. Dar şi ele erau lucrate manual, numai că de alte mâini.

Avea buna şi război de ţesut cocoţat prin pod. Dar la el nu mai lucra.

Însă, buna, încă mai spăla lâna, o dărăcea şi scărmăna pe îndelete, ca să o îmblânzească şi să fie dulce la atingere. Apoi o răsucea pe fuior în fir mai gros sau mai subţire, după trebuinţă. Iar firul, dacă nu îl ducea la ţesut pentru cuverturile de pat, îl învârtea pe vârtelniţă într-un ghem din care împletea flanele.

Aşa e orânduiala din sat. Iar mâna, dacă nu stă, minuni înfăptuieşte.

Oamenii cu ochii după frumos, opreau fetele să le ceară încuviinţarea să le pozeze, aşa în pereche mândră cum erau. Surori într-u ii lucrate de aceleaşi mâini.

-Sigur că da! De aceea şi suntem aici! Ca să spunem povestea lor!

-Care e povestea?

Şi fetele depănau povestea iilor lucrate de bunica, căci de dragul ei se îmbrăcaseră astfel în ziua aceea de Sânziene şi veniseră să se poarte mândre prin piaţă, ca  în zi sfântă de duminică.

Aşa, ca să trezească amintirea ei, căci Mica plecase de câţiva ani în veşnicie.

Dar iile acelea rămăseseră. Două dovezi minunate din toate câte le lăsase în urma ei.

Doamnele mai în vârstă, acelea cu ochii după chilipiruri, le opreau pe fete ca să întrebe:

-Unde e expoziţia?

Fetele, punându-şi mândre o mână în talie şi arătând cu cealaltă spre catrinţă, răspundeau:

-Aici e!

Doamnele se opreau o clipă cu privirea pe lucrătura minunată şi continuau, dezamăgite:

-Noi suntem interesate de expoziţia cu vânzare! Nu, aşa, doar să le vedem!

-De vânzare nu-s, dar de admirat da! Nu vreţi să vă spunem povestea lor?

Doamnele se mai uitau un pic chiorâş la fete şi plecau fără cuvinte.

Acolo nu era niciun chilipir pentru ele!