Era ora
amiezii şi soarele mângâia blând cerul pe care norii se jucau creând miraje
albe.
Fata zbura
pe bicicleta ei pe lângă cărarea de la cimitir. Cărare pe care o ştia cu ochii
închişi, căci mersese pe acolo de nenumărate ori. Era acel loc de care oamenii
fugeau pentru că îi speria vecinătatea cu nemurirea.
Aşa că fata,
aproape plutea pe acel drum, în siguranţă deplină, cu capul pe spate şi privirea
către cer, agăţată de legătura mistică, albă, nefiresc de alba… Punte ivită
între doi nori.
Doar universul
ştie alchimia care s-a produs brusc în spaţiul fetei, când ea a înţeles ceva
din trecut. Ceva uitat.
Şi-a amintit
că era copil pe vremea când alchimia transforma orice imagine într-un basm.
Când tot ce vedea, auzea, mirosea sau strângea în braţe, avea reverberaţii
adânci în sufletul ei. Iar ea trăia o continuă poveste.
Brusc ceva
s-a întâmplat… Povestea s-a oprit… Iar fata-copil a devenit precaută. Aproape
se temea să se mai lase pe aripile acelor simţiri. Cumva îi încolţise în minte
gândul că acelea nu erau reale şi că, dacă avea să continue în a le trăi
astfel, se va pierde în poveşti, iar mintea ei nu va mai fi capabilă să tragă
limite între imaginaţie şi realitate.
Să fi fost moartea mamei, care nu s-a mai ridicat din racla de cleştar, aşa
cum e în poveste?!... Şi, drept urmare, oamenii au acoperit-o cu pământ… Iar de
acolo chiar că n-a mai putut ieşi…
Să fi fost tatăl, care, după ce îi citea poveşti cu prinţese în vârf de
instalaţii, devenea brusc zmeul cel rău şi furios?! Şi atunci fugea desculţă ca
să se ascundă din calea lui…
Să fi fost prima dezamăgire legată de primul sărut al prinţului din spatele
blocului?! Care mai săruta şi alte prinţese…
Doar
universul poate ştii ce anume a provocat rupura.
Acum fata
vedea în legătura alba dintre cei doi nori, o punte consistentă între ea,
copilul cu ochi de poveste, şi ea, fata realistă de acum.
A recunoscut,
uimită, pornirile acelea din copilărie – de
a transforma realul în basm. Şi a văzut cum, de fiecare data, bloca aceste
porniri, cu teamă. Şi le ascundea în adâncul fiinţei ei.
Se temea să nu îşi piardă minţile…Să piardă contactul cu realitatea…
-De atâta
vreme fac asta?! Atâta timp mi-am înghiţit pornirea firească de a transforma
realitatea în basm, încât acum aproape nu mai pot înghiţi nimic… Poate că sunt
plină cu poveşti şi nu mai e loc şi pentru altele…
Fata râdea.
O amuza să se vadă ca pe un butoi ce stă să bububuie. Ca pe o burtă enormă de
pisică gri cu ochi briliantii ce stă să fete 4 pui portocalii cu ochi albastri.
-Şi dacă
toate vor ţâşni din mine, să te ţiiii! Vor umple lumea de misticism, magi,
prinţese, zmei… Iubiri…
Şi chiar
atunci pe cer, suflaţi de vântul regal ivit de nicăieri, cei doi nori s-au unit
într-un nor mare. Deaupra lor, puntea dintre ei a devenit un nimb strălucitor
şi alb.
Iar fata, acum
Albă ca Zăpada călare pe un cal alb, ştia că realitatea era chiar ceea ce
mintea ei creea, aşa că nu s-a mai temut să fie ceea ce era.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu