O clipă din lucrare

Fata ciugulea gânditoare dintr-un pişcot.

Aparent.

Căci, nevăzut, în spaţiul din jurul ei, alchimia lucra.

Fata ştia ce se întâmplă. 

Aşa că nu era deloc surprinsă de registru de senzaţii prin care trecuse până atunci, pe scara dintre durere şi fericire.

Dacă mai devreme lacrimi grele îi curseseră pe obraji, căci trăise o mare parte din durerea din jurul ei, acum radia de fericire, căci trăia iubirea.

Dacă înainte se plimbase prin labirintul imaginilor triste şi întunecate, acum era în galeria cu imaginea celor care o iubeau curat. Şi se oprea în faţa fiecărei imagini cu infintă recunoştinţă. 

Iar acest fapt, asemeni unei magii, dădea consistenţă şi aproape materializa legătura nevăzută dintre inima ei şi a celuilalt.

Fata privea acum contemplativ la lungul şir de oameni care, într-un fel sau altul, îi arătaseră o faţă a iubirii.

Era o mica pauză de repliere, înainte de a porni mai departe.

De fapt, se încărca cu iubirea pe care o recunoscuse în cei din jur şi, deci, şi în ea. Iubire de care avea nevoie pentru următorul pas.

Chiar dacă nu ştia ce va urma, drumul ei nu se terminase încă şi lucrarea era în desfăşurare.