Jenga

-Tu esti prea dura cu tine...De ce iei lucrurile asa in tragic?
De data asta ma privea calm si aproape serios prin lentilele groase, asa ca m-am oprit o clipa sa aflu de ce ma chinui atat cu inceputurile, cu fiecare zi, cu relatiile cu cei din jur. Si da, avea dreptate sa intrebe asta, pentru ca in ultima vreme lucrurile pareau sa devina si mai grave.
-Pentru ca sunt perfectionista...Pentru ca orgoliul e suficient de mare incat sa nu imi permita sa gresesc...
-Nu exista greseala. Totul e un joc. Joaca-te! Pune piesele altfel, treci peste reguli! Ce se poate intampla? Cade handramaua?! Asa, si?! O poti lua oricand de la capat!

Am privit cutia cu piesele de Jenga. Un joc simplu, cu cateva zeci de cuburi peralelipipedice din care, initial, construiai un turn paralelipipedic, ca apoi, una cate una, sa scoti micile piese, astfel incat turnul sa ramana in picioare.
Laurentiu a inceput direct jocul, fara explicatii, exact asa cum procedezi cu copiii. Sau cum ar trebui sa procedam cu copii. Copiii nu aud ce le spui, dar cu siguranta vad ce faci. Initial am respectat amandoi regulile simple ale jocului - si chiar si asa mi se parea fascinant - pentru ca apoi, Laurentiu sa rupa limitele si sa inceapa joaca cu jocul. Scotea piesele fara sa mai respecte regulile, si le aseza pe masa astfel incat sa iasa un sir spiralat de piese "domino" ce urmau sa cada. Modela forma turnului in consens cu gravitatia.
In cele din urma turnul a cazut cu zgomot si rasete. Am reluat constructia lui intr-o alta forma de piramida copac magic.
In cateva minute de joc mi-am amintit! A fost o vreme in care imi placea sa ma joc! Am realizat cat de scortoasa si bussiness devenisem. Cat de serioasa, sobra si plictisita. Si cat de placut a fost sa ma joc pentru cateva minute. Concentrarea aceea ma scosese din minti! Cateva minute de joc au fost de ajuns sa redevin copil.

L-am privit cu drag pe Laur. Era a n-a oara cand venea sa imi incarce bateriile.
-Stii, tu intotdeauna suni cand trec prin cate un moment mai dificil...
-Da, stiu. Dar nu chiar intotdeauna...Mai sunt si dati cand stiu ca e mai bine sa te las sa te descurci singura si nu te sun. Lasa, fata, asta, si zi ce mai bem?!

Dimineata de Pasti

Orbecaire... Asa as caracteriza ultimele doua luni...
Am realizat in aceasta dimineata ca am uitat sa ma bucur. De cafeaua de dimineata oferita de Bogdan, de vorba buna a lui Simba, de sprijinul primit din toate partile in aceasta perioada...

Sa va povestesc despre furtunoasa mea cariera in domeniul gunoaielor. M-am simtit mai aproape de cel mai iubit dintre pamanteni al lui Marin Preda. Desi eram departe de el.
Da, am fost colo, cu un contract null(au gresit numele pe contractul de angajare), intr-un birou cu ferestre in tavan, cu trei colegi competitivi, cu doi sefi si mai competitivi. Pana am coborat prin sectie si am vazut in ce conditii lucreaza oamenii - complet neprotejati in conditii de risc...Fara masti, manusi...
-Ficatul e marit un pic, dar e din cauza varstei cu siguranta!
M-am trezit eu sa spun, in plina adunare onomastica:
-Sunt, totusi, conditii de risc aici. Am sesizat ca aerul a devenit mai greu de respirat cand s-au descarcat cubimetrele goale...Oamenii lucreaza fara masti...
Ulterior am fost chemata intr-o mica sedinta de cei doi sefi. Ea a fost mai agresiva, el mai putin...
Dupa prim ei fraza nu stiam daca discutia a luat sfarsit, sau mai e loc de negocieri:
-Cu asa atitudine nu putem colabora!
El mi-a dat ragaz un WE sa ma gandesc daca imi schimb atitudine ori ba.

Am ales sa nu mi-o schimb. Sunt conditii toxice si oamenii lucreaza fara masca...Aici nu se poate schimba decat un singur lucru.

Acum caut, iar, un job.
E greu, pentru ca ... am orbecaiala!

M-am cam saturat sa fiu mereu asa! M-am saturat de orbecaiala asta! Vreau o directie! Vreau un incotro!

Ar fi interesant de aflat care e cauza, de unde atata nehotarare?
Ce vreau eu de fapt de la la viata asta?
Care e drumul meu?

INCOTRO, draga Iza?

Cu siguranta in toata aceasta ceata, ramane un far: bucuria de a sta in natura. Pomii infloriti, florile de primavara, copiii cu ochi albastri...

Unul din motivele pentru care am fugit de la gunoaie a fost faptul ca in cele 4 zile am petrecut aproape 9,5 ore intr-un birou inchis, cu ferestre in tavan. Si inca o ora intr-un microbuz harbuit pe drumul dus intors de la gunoaie. Deci 10,5 ore in lant!
In prima zi de dupa gunoaie, am iesit fericitra pe strada, bucurandu-ma de soare, de aerul curat, de oamenii din jur.
Cu siguranta aceasta bucurie e semn ca am luat decizia corecta, chiar daca nu sunt in postura de a refuza un job.

Vine el si acel job! Un job normal, in concordanta cu ceea ce stiu si pot sa fac.
Un job in conditii firesti.

Pana atunci, inima deschisa, traieste clipa, si iubeste tot ce se iveste!

Azi nu mai stiu

E noapte. Ora 23. Bogdan sforaie si pufaie langa mine. Doarme de mai bine de o ora.
Suntem in 4 februarie.
Hmmm...De fapt, sa o spunem pe scurt si sa trecem la chestiile faine, domnule!
La sfarsitul acestei luni, care are 29 de zile, am incheiat intelegerea cu Siveco. Adica am pus punct unei cariere care ar fi trebuit sa fie de succes si a unui job cu un salariu foarte bun. Un pas binevenit. E drept ca nu am avut curajul sa fac singura asta si am beneficiat de un mic ajutor, pentru care ar fi intelept sa multumesc.
Capitolul acesta s-a incheiat. M-am risipit o vreme cautand si acceptand mai multe colaborari, care mai de care mai inedita. Am gasit si un job nou, ba chiar si o cariera noua. Ecologia.
Problema e ca...ceva lipseste. Desi lucrurile s-au schimbat si s-au schimbat in bine, ceva tot lipseste.

E mai bine de un an de cand nu am mai scris...
Am recitit notitele de aici si mi-am amintit cat de bine ma simteam scriind...

Mi-am iesit din mana...
Scriu, ma balbai, ma simt goala de cuvinte. Imi amintesc cum se face. Stiu ca e necesara o anumita stare. Iar starea aceea e departe acum.

Simba era trist. Am vorbit cu el la telefon un pic mai devreme. Asta m-a intristat si pe mine. Dar am nevoie de seara mea de libertate. Seara aceea cand fug de acasa. Fug la Bogdan.
-Esti trist pentru ca nu vin acasa?
-Nu...
-Vrei sa vin?
-Nu...Stai unde te simti tu bine...

Ceva se schimba in mine. Cu fiecare zi. Oare asa se simte omida cand decide ca e timpul sa isi construiasca coconul?
Care ar fi coconul meu?
Si unde sa il agat?

E prima data cand am ganduri de genul acestora. Adica cand ma intreb cum s-ar Simba fara mine, daca as disparea, pur si simplu...El, bunicu,...
Dar nu pot pleca acum. Si nu asa. De fapt, pot! Si aici e acel "prima data" simtit.
Faptul ca pot face orice, chiar si asta! Si chiar daca nu am dus lucrurile la bun sfarsit, asa cum am tot planuit..."Macar pana termina si Cristi liceul."
Mi-am amintit de teama mea ca nu voi fi o mama buna. Teama pe care o simteam cand eram insarcinata. De teama ca viata mea se va schimba atat de mult, incat nu voi mai avea timp pentru mine...pentru drumul meu...
E drept ca faptul ca am devenit mama a schimbat planurile, dar asta a fost cea mai frumoasa experienta de pana acum. Si este in continuare! Cu siguranta!
Trebuie sa gasesc o cale de mijloc...Trebuie sa impac cumva chemarea mea de a deveni fluture cu faptul ca sunt mama lui Simba.

Ma las in voia intelepciunii...a iubirii...a sufletului...