Am obosit să fiu roman…

Ştiţi ceva?

Am obosit să fiu român… Dac, cum îmi plăcea să o spun… Cu mândrie de opincar…

Da, e trist… Dar adevărat!

De când am terminat facultatea am devenit un căutător de job…

Acum, că fiimiu a decis să abandoneze facultatea şi să îşi caute de lucru, sunt un dublu căutător de job!

Şi da! Am obosit! Dacă pentru mine, om cu facultate şi cu ceva experienţă în câmpul muncii, e greu să găsesc un job rezonabil, pentru el e… de domeniul fantasticului!

La primul lui interviu l-au întrebat de experienţă şi apoi l-au rugat să îi convingă să îl angajeze!

“Ia zi, de ce te-am angaja noi pe tine?! Experienţă nu ai şi nici nu ştii sa faci nimic”!

A răspuns şi el, ca un copil isteţ şi onest ce e: “Poi, vreau să învăţ. Daţi-mi o şansă să arăt ce pot face.”

Stau eu strâmb acum, mai iau nişte antidepresive şi mă întreb drept:  cum poate căpăta un tânăr experienţă dacă, fără experienţă, nu îl angajează nimeni?!

Ştiţi ceva – cât am fost doar eu în ecuaţia aceasta, mi s-a părut amuzant şi motivant să fiu român. Nu conta cât e de greu! Îmi plăceau provocările! Cu cât mai greu, cu atât mai bine!

Ce dacă lucram câte 16 pe zi ca să am un venit rezonabil?!

Ce dacă ajungeam frântă acasă şi dimineaţa nici nu mai ştiam în ce zi a săptămânii sunt?!

Ce dacă?! Eu sunt român şi îmi iubesc ţara! Nu plec! Rămân aici să lupt pe baricade! Să mă schimb pe mine însămi, dacă nu pot schimba sistemul! Să devin un om mai bun şi să radiez energie pozitivă în jurul meu, energie transformatoare!

Acum că e şi fiimiu aici… sincer… începe să usture…

Povestea asta cu schimbarea e minunată dacă eşti singur… Dacă nu ai un copil cu un potenţial enorm, dar căruia nu i se oferă nicio şansă ca să şi-l valorifice…

Dacă îl ai, începe să te cam doară de schimbare… undeva adânc… Şi durerea asta o simţi înfiptă drept în… suflet… deloc comod şi motivant…

Da, am ajuns la concluzia că nu li se oferă nicio şansă tinerilor în ţara asta…

Şi asta m-a obosit teribil…

Muncesc în România, ţara mea, de mai bine de 17 ani… mult… şi nu am simţit oboseala. Dar, după 2 luni de căutat job pentru un tânăr fără experienţă, fără studii superioare şi fără permis auto, am obosit… Am înţepenit… M-am trezit prinsă în neputinţă şi… resemnare…

Cam târziu – vor spune prietenii cu care m-am tot contrazis pe acest subiect. Şi care plănuiesc, încă din primele zile de viaţă, viitorul copiilor lor! La ei totul e bine gândit încă de la grădiniţă astfel încât ei, copiii, după liceu, să îşi găsească uşor un loc la o universitate străină şi apoi un loc de muncă afară.

Da, eu şi idealismul meu! Feroce! Dus până în pânzele albe!

Da, dragii mei, am obosit să fiu român… Am obosit să fiu idealistă într-o ţară care nu oferă nimic, dar NIMIC, copiilor pe care i-am crescut aici. Unii dintre noi muncind din greu…

Am obosit…

Să nu vă mire dacă voi pleca să lucrez afară, la o fabrică de jeleuri…

Abandonez lupta… Las în urmă orice speranţă, orice idealism, orice credinţă că va fi bine… Vreodată…

Tânjesc după o gură de aer, o gură de normalitate, o perspectivă cât de mică că cei 30 de mil necesari pentru a monta un amârât de foc de la Congaz nu ar da peste cap bugetul familiel pentru un an de zile…

Da, am obosit… Mă simt ca un alergător în cerc. În cerc vicios…

Vreau să cobor din caruselul ăsta! La prima!

Şi plâng când scriu asta…

În ciuda antidepresivelor…

În ciuda dacilor…

În ciuda firii care se destramă…

Suferim până ne cunoaştem

Mă port pe mine însămi, scânteie de divinitate, ascunsă sub zeci de straturi de uitare.

Cu fiecare experienţă trăită şi fiecare anotimp prin care trec, mă apropii mai mult de ceea ce sunt. Dau jos din straturi.

Mă curăţ de dorinţe, de pretenţii, de aşteptări. De programe adânc instalate în biosul meu. Unele din dragoste de către părinţi, altele din frică, chiar de mine însămi. Programe care şi-au avut sensul într-un anumit moment. Acum depăşite.

Mă simplific. Şi, cu fiecare strat dat jos, mă simt mai bine. Eu cu mine însămi. Căci asta e tot ce contează – să ajungi la tine, tu cel dintâi, să te simţi, să te cunoşti, să te atingi, să te recunoşti, să ţi te arăţi în toată frumuseţea şi iubirea care eşti!

Da, ăsta e drumul! Ᾰsta e rostul vieţii, al tuturor experienţelor pe care le avem – să ajungem la iubirea din noi! Să ne împăcăm cu noi înşine.

Restul e doar un joc de forme. De noi create. Roluri, tragedii, comedii, fericiri pe care noi înşine le scriem! Doar, doar ne vom provoca un atac de sinceritate! O revelaţie! O conştientizare deplină! Un scurtcircuit care să ne conecteze cu divinitatea din noi!

Dar numai prin iubire se poate întâmpla asta. Şi e vorba de iubirea din interior. E iubirea ta, cea pe care o porţi în tine, sămânţă, conştiinţă divină. Eşti tu!

Cunoaşte-te pe tine însuţi…

Cunoaşterea aceasta nu e mentală… E de fapt o atingere a cunoaşterii, iar cunoşterea se poate realiza doar prin revelaţii. E o deschidere a inimii. O trecere pe o vibraţie mai înaltă.

Da, trecem prin evenimente care ne fac să suferim. Ne rănesc. Exist tendinţa de a ne închide în noi înşine. Ca o scoică. Credem noi că astfel nu vom mai suferi.

Dar nu asta e drumul… Dacă suferi, deschide-te şi mai mult! Lasă-te cauterizat! Expune-te schimbării care începe, întotdeauna, cu suferinţă!

Şi mai e ceva! Suferinţa aceasta este o aparenţă! Pentru că nu noi suferim! Ci egoul nostru! Personalitatea aceea învăluită în straturi, îndelung programată, îndelung învăţată, îndelung mentalizată şi ridicată la rang de onoare, demnitate, fidelitate, patriotism… Toate acestea sunt doar faţete ale egoului. El are nevoie de etichete! Nu noi înşine! Noi… suntem şi atât!

Deci, egoul este cel care suferă! Lui îi este călcată mândria în picioare! El este cel rănit! Pentru că el este cel care mentalizează şi judecă!

Partea frumoasă, incredibilă, eliberatoare, se întâmplă atunci când conştientizăm toate aceste subtilităţi! Când înţelegem că nu noi suferim, ci ceea ce am fost programaţi să credem că suntem – un rol, o proiecţie mentală, o formă care există doar atât cât este nevoie, atât cât ţine jocul!

Da! Nu noi suferim, ci proiecţia noastră mentală! E actorul de pe scenă! Acela e doar un rol! Acolo nu sunt eu!

E, şi când atingi această cunoaştere, suferinţa dispare!

Suferim atâta timp cât suntem prinşi în rol. Prinşi în povestea creată de noi înşine! Suferinţa e un semn de alarmă că acolo ai rămas agăţat în propria ta gândire! Nu fugi de ea! Ia-o în palme şi caută să o înţelegi! Odată ce ai înţeles-o te vei desprinde din acel rol şi suferinţa dispare…

Cunoşterea completă îţi va aduce linişte deplină şi lipsa totală a suferinţei. Abia atunci devii iubirea care eşti şi viaţa devine o binecuvântare, pentru tine însuţi şi pentru toţi cei din jur, pentru că luminezi locul pe unde treci…

Eu cred că oamenii se pot schimba, dar…

Oamenii se tem de schimbări… Deşi viaţa asta înseamnă – o continuă schimbare! Numai succesiunea anotimpurilor dacă o privim… Sau ieşirea fluturelui din cocon…

Oamenii se tem de schimbare pentru că se tem de viaţă. Pentru că sunt lipsiţi de curiozitate. De sinceritate. De onestitatea aceea a ta, fată de tine însuţi!

Există o vârstă până la care schimbarea se poate realiza. Schimbarea ta, ca fiinţă spirituală, capabilă să trăiască viaţa conştient şi cu bucurie. Ea vine firesc, constructiv, ducându-te de fiecare dată spre o versiune tot mai bună. E ca o scară a conştientizării de sine pe care tu tot urci. Schimbare după schimbare. Transformare după transformare.

Dacă eşti obişnuit cu această urcare, vârsta schimbării creşte! Odată cu capacitatea ta de a fi prezent şi onest cu tine însuţi, cu viaţa ta!

Aflăm despre persoane care se apucă brusc de gimnastică la 70 de ani! Waw! Cât de frumos! În loc să zacă în faţa telenovelelor, tricotând şoşoni, se apucă de sport!

Da, dar omul acela a avut o viaţa plină de schimbări! Pentru el e firesc să conştientizeze ca fiecare clipă poate fi mai bună! Nu cred că, după 70 de ani de telenovele şi şoşoni, brusc, ca lovit cu o leucă în cap, el decide să se schimbe şi să se apuce de sport! Să fim realişti! În toţi acei 70 de ani omul acela a dezvoltat capacitatea de a se schimba, de a deveni mai bun! Astfel, pentru el, vârsta schimbării a crescut! Şi nu m-aş mira să citesc despre el că, peste alţi 20 de ani, s-a apucat de paraşutism!

Dar sunt şi cei care par a bate pasul pe loc. Prinşi în tabieturi zilnice, în vicii dăunătoare, ei nu doresc să schimbe nimic. Mulţi zic că sunt prea bătrâni pentru asta şi că e prea târziu pentru ei. Alţii zic că deja s-au obişnuit aşa, cu rutina aceea, că asta au făcut dintotdeauna şi că acum e imposibil să mai schimbe ceva. Şi da, dacă ei zic aşa, cu siguranţă aşa este!

Un om care şi-a trăit mai mulţi ani viaţa ghidat şi teleghidat de anumite programe, mai are, totuşi, o şansă de trezire. Până pe la 50 de ani. Poate 55.

Eu cred că după această vârstă, dacă nicimăcar o dată în viaţa ta nu ai reuşit să vezi dincolo de zidurile între care ai trăit captiv, e mai greu să o mai faci.

Acolo vei trăi până la final – captiv în propria ta viaţă! O viaţă în care ai rămas în cercul tău de confort, călduţ şi familiar… O viaţă în care poate, chiar ai refuzat iubirea, de teamă că te vei schimba… O viaţă trăită cumva… degeaba, căci nu te-a dus nicăieri mai sus, ci doar, poate, mai jos…

Îl iubeşti sau nu dacă îi ceri să renunţe la alcool?

Omul iubit versus acelaşi om beat…

Se spune că atunci când îţi iubeşti cu adevărat partenerul nu cauţi să îl schimbi, ci îl accepţi exact aşa cum e!

Ce te faci, însă, cu cel care are un viciu?! Să zicem că îi place să bea. Tărie. Uneori alcool de 96 de grade amestecat cu pepsi. Sau jinars, aşa, câte 500 ml, în mai puţin de o oră, de unul singur.

A doua zi îi este rău. Uneori zace in pat şi câte o săptămână. Durata zăcutului fiind direct proporţionala cu cantitatea de alcool consumată. În acele momente nu mai bea, pentru că ficatul şi tot organismul, se revoltă.

După recuperare se reia băutul. La început mai uşor – cel mult 2 l de bere pe zi! Apoi – iar limita temporală poate fi de 3 săptămâni – se trece pe tărie şi se reia ciclul acela cu zăcutul şi răul.

So, îl iubeşti. Îi eşti alături un an sprijinindu-l în momentele de zăcut. Renunţi tu la alcool căci te gandeşti că îl poţi ispiti. Nu mai bei. Nimic! Nicimăcar un păhărel de vişinată – care îţi plăcea atât de mult!

Dar el, chiar dacă nu bea acasă, continuă să bea.

E drept că atunci când este beat nu e violent fizic. Devine verbal un pic mai agresiv şi foarte insistent: vorbeşte mult şi prost şi caută să stârnească discuţii în contradictoriu. Repetă mereu aceleaşi cuvinte şi nu te lasă să răspunzi. Vorbeşte doar el şi e foarte încântat de ceea ce debitează.

A doua zi nu îşi va mai aminti nimic.

Deci, nu e violent. Vorbeşte doar mult, prost şi fără rost. Nu poţi decât să stai să îl asculţi, sau să te duci la culcare, lăsându-l cu ale lui năluci.

Cum se numeşte faptul că îţi doreşti ca el, partenerul tău, să renunţe la acest obicei?! Să nu mai bea adică! Să nu mai vezi că îi este rău. Să nu îl mai vezi beat – căci atunci nu mai este el…

Se cheamă că vrei să îl schimbi şi, deci, e un semn clar că de fapt nu îl iubeşti dezinteresat?!

Ce părere aveţi? 

A-i cere partenerului care este alcoolic să renunţe la acest viciu e semn că nu îl iubeşti aşa cum e, căci vrei să  îl  schimbi? Sau… Sau ce e?

Am ales să te uit în viaţa asta...

Cu tine am atins linia aceea unde cerul se uneşte cu pământul.

Iar de aici încolo nu mai e nimic…

La linia aceea m-am dizolvat.

M-am disipat… Atom după atom…

Am rămas spaţiu gol…

Cu tine am atins extazul şi nebunia în acelaşi timp.

Iar de aici încolo, din nou, nu mai e nimic…

Sunt două trăiri care te ard… Te topesc…

Te transformă în…

Linişte de mormânt.

Cu tine am trăit visul şi coşmarul simultan.

În iubirea cea mai curată am simtit durerea cea mai grea.

Aceea a morţii de care nu îţi păsa.

Moartea în care mă trăgeai continuu, acoperindu-mă cu pământ,

Pentru ca apoi să mă arunci brusc în cer şi să mă prinzi pe o aripă.

Iubindu-te pe tine am iubit simultan un înger şi un demon.

Mereu luptându-se pentru tine. În tine. În jurul tău.

Obosită de această luptă, am ales să iubesc doar îngerul,

Iar demonul a început să muşte din aripile albe…

S-a revoltat şi a trâmbiţat – Dacă ne iubeşti, ne iei pe amândoi! Nu poţi lua doar unul dintre noi!

Iubindu-te pe tine, cel dincolo de tot ce ştii,

Am ales să te uit în viaţa asta.

Doar aşa demonul tău s-ar mai putea opri din a-ţi decima îngerul alb…

Căci nu îi pot alege pe amândoi…

Iar demonul e cu mult mai puternic şi eu nu-l pot iubi…

Un iris sunt...

Da, asta sunt – un iris lângă un zid…

O floare sălbatică, domesticită lângă casă…

Năucitor de parfumată în primele clipe ale înflorii…

Apoi lipsită de parfum…  

O banală floare de mormânt…

Am înflorit de multe ori. În multe anotimpuri.

Şi m-am uscat de tot atâtea ori…

Nu am uitat, însă, înflorirea… 

Un curs de fericit

Tu îmi propui un curs de fericit şi vrei să te-înrolezi la el ca şi profesor…

Să fii şi prieten şi bărbat… mereu prezent să mă suţină.

Ce nu ştii tu, sau ştii dar pari să fii uitat,

Este că fericirea mea de mine doar depinde…

Astfel, tu poţi să te dai peste cap,

De nu fac eu lucrarea, nu se prinde…

Scrisoare către tine, om luminos

Eşti un om bun.

Îmi place să simt bunătatea care radiază în jurul tău şi care mă învăluie ca într-o mantie de lumină.
Mă simt bine în ea…

Ai deschis toate uşile. Către inima ta. Către viaţa ta. Şi ai făcut-o firesc de parcă m-ai şti dintotdeauna.

Şi asta m-a uimit. Şi mă uimeşte încă!

M-ai primit atât de uşor lângă tine.
Ca pe un prieten drag şi vechi.

Nu e nimic forţat acolo. Totul curge… De parcă aşa a fost dintotdeauna… Nici măcar o clipă nu m-am simţit stingheră cu tine, în casa ta.

Nu mă pot opri să mă întreb – aşa procedezi cu toţi străinii???!!

Îmi oferi şansa pentru o viaţă nouă. O altfel de viaţă. Ceva diferit de tot ce am trăit până acum.

Nu îmi ceri nimic şi îmi oferi tot. Fără limite şi fără restricţii. Nu trebuie decât să spun da, hai să o facem!
Şi îmi place ceea ce simt, gândidu-mă la noi doi împreună, dimineaţa, seara, în we…

E prima dată când simt că pot respira liber, fără dureri în piept… Fără compromisuri…

Nu îmi promiţi nimic… Doar îmi dai tot ce ai şi mă faci martoră la visele tale.
Atât de intense şi de colorate…

Nu îmi ceri nimic! Ci doar ai răbdare cu mine ca să mă deschid… Cumva tu ştii că “e bine”!
Şi asta e tot ce contează pentru tine!

Uneori mă dau doi paşi în spate şi te privesc uimită! Încerc să înţeleg ce se întâmplă.

Tu simţi nedumerirea mea şi spui abia şoptit – “Fată frumoasă, e bine…O să vezi… e cât se poate de bine…”

Apoi zâmbeşti blând…  

Comandă nouă pentru viaţă

Viaţa este acel curier al experieţelor pe care le ceri şi le atragi fără să ştii. Dacă ar fi să îi iei un interviu şi să o întrebi care e scopul ei va răspunde onest:

-Doar să îţi livrez în timp pachetele comandate.

-Cum adică “în timp”?

-E vorba de timpul potrivit. Pentru fiecare pachet tu trebuie să fii pe recepţie. Uneori eu le aduc, dar nu e nimeni acolo. Eu dau, dar numai dacă şi tu poţi primi. Şi numai dacă îl poţi duce.

Viaţa ne aduce experienţele de care avem nevoie. Unele frumos ambalate, altele… deloc ambalate. Iar iubirea este cea mai transformatoare dintre ele.

Am cerut iubirea din prima clipă a acestei vieţi. Copil, adolescent, mamă, soţie, amantă, iubită… Toate au fost etape în timp pentru această experienţă. Trepte pe scara sufletului meu.

Sunt un om solitar. Nu singuratic, ci solitar. Asta înseamnă că mă simt bine în singurătatea mea. Pentru cei ca mine e dificil să primească iubirea. O pot dărui. Fără vorbe multe. Doar fapte, unele la limita imposibilului. Dar e greu să o şi primească înapoi…

Viaţa mi-a dat iubirea sub multe forme. Pentru că am cerut-o constant. Ani de zile urarea mea pentru sărbătoriţi a fost – să iubeşti şi să fii iubit! Era ceea ce vroiam pentru mine şi mi se părea cel mai frumos dar pe care îl poţi primi de la viaţă.

Deci sunt un om capabil să iubească şi să dăruiască iubire, dar incapabil să o primească… Şi în jurul meu sunt oameni care aşteaptă cu braţele pline de iubire pentru mine. Aşteaptă să le deschid.

Acum realizez că eu nu am cheia pentru această uşă… Şi că, uneori, aleg să le întorc spatele, neştiind ce să fac… Am realizat că iubirea lor e mare, pentru că ei rămân aşa, în aşteptare, în faţa uşii mele… Ştiind, sau poate doar sperând, că într-o bună zi voi primi darul lor…

E timpul să cer vieţii să îmi aducă cheia aceea de care am nevoie pentru a primi iubirea. Vreau să primesc iubirea care mi se oferă, sub toate formele ei! Vreau să descui uşa aceasta. Vreau să cadă zidul pe care l-am ridicat în jurul meu, vreau să mă pot lăsa iubită.

Îi cer vieţii ca experienţa care va urma să fie una despre arta de a primi iubirea, sub toate formele ei.