Looking back, over my shoulder

Privesc peste umăr și îmi pot vedea urmele pașilor. O incursiune în trecut, obiectivă, constatativă. 

 

Sunt lucruri pe care nu le-am înțeles în momentul de atunci. Uneori le-am acceptat și am mers mai departe fără să rămân prinsă în poveste, alteori nu le-am acceptat, m-am contrat cu ele și chiar mi-am julit egoul în ele, rămânând pentru o vreme prinsă în povestea creată de minte.

 

Acum știu că nimic nu vine degeaba și că toate se înșiruie pe un fir nevăzut către cunoașterea interioară. Mai devereme sau mai târziu, cumva te lovește înțelegerea evenimentului și te desprinzi ușurat din poveste, concluzionând: “până la urmă, e mai bine că a fost aşa”!

 

Regăsesc pașii din povestea mea în poveștile celor din jur. În ultima vreme mai mult ca de obicei. Aici e un semn, cu siguranţă… 

 

Căci nu poate fi întâmplător faptul că am întâlnit o femeie care trăiește acum exact ceea ce am trăit eu în urmă cu 14 ani. M-am văzut pe mine în ea. Pe mine, cea care am fost atunci. 

Ea era în etapa în care, eliberată dintr-o căsnicie care nu îi pria, începuse să lucreze cu tonusul interior, să își corecteze gândirea, cuvintele. Să se replieze pe o vibrație mai înaltă.

 

Sau faptul că acum stau lângă o colegă obsedată de muncă și dominată de dorinţa de a face totul cât mai corect…

 

Sau de fata aceea care nu putea vorbi cu mama ei și care mi-a amitit de Simba, cel de la 5 ani, pe care îl asculam prea puțin și de la care, cumva, schimbarea mea a devenit o necesitate imediată şi fără putinţă de amânare sau nerealizare!

 

Sau băiatul acela de pe FB care nu știe ce vrea, care mi-a spus că e riscant să iubești pentru că atunci te expui și poți pierde tot... și care mi-a amintit de el, băiatul de acum 13 ani, care avea aceleași nesiguranțe... Pe care am vrut să îl las într-ale lui și să mă întorc la viața mea, dar el m-a oprit cu un: "vrei să mă părăsești acum, după ce m-ai făcut să te iubesc?!"...

 

Sau starea această în care sunt acum... și în care, în fiecare dimineață, când ies din bloc, strig: "vreau să nu mai fie nevoie să muncesc o clipă în viața mea şi să fac numai ceea ce îmi place!" 

 

 Hm.... Mai sunt multe de făcut, şi e minunat că e aşa! 

Ivan și Bella

Cârpeala lui Ivan

 

Când a făcut prima data asta, m-am speriat! Mai ales că tocmai ce trecuse Vichingul pe lângă el… Mi se părea cât se poate de plauzibil ca, din nebăgare de seamă, să îl fii călcat… Nu că ar fi avut ceva cu Ivan – Vichingul îl adoră pe Ivan! Ci doar din grabă și neatenție și pentru că îi stătea în drum.

 

Dintâi l-am strigat și mângâiat – nicio reacție. L-am ridicat repede de jos cu o mână și îl prinsesem, cumva, de burtică. Mi s-a oprit respirația de îndată, căci atârna ca o cârpă, curbat în mâna mea – pe o parte îi căzuse moale capul, iar pe cealaltă fundul și coada…

Era moale-moale! Avea ochișorii deschiși, dar nu îmi dădeam seama dacă respiră sau nu…

După câteva secunde care s-au lungit odată cu Ivan, și-a recăpătat tonusul și s-a regrupat în mânile mele.

 

Deja când a repetat schema aceasta de pisoi-cârpă, am înțeles că asta e harul lui: să se cârpească în brațele tale. Adică să se înmoaie ca o cârpă. Când îl iei în brațe, se abandonează cu totul ție, devine inert și atârnă cald, pufos și dulce în mâna ta. Îți umple brațele cu totul. E fascinant obiceiul acesta! 

Îi spunem: cârpeala lui Ivan!

 

Bățoșenia Bellei

 

Bella are alt talent: când o iei în brațe, pe lângă faptul că miaună disperată, se încordează ca un arc și e gata să o zbughiască. De câteva ori, când am încercat să o țin un pic forțat – în speranța că, poate, reușesc să o îmbunez și să o deprind cu mângâierile – chiar și-a înfipt gheruțele în mâna mea. E o mică sălbatică și poate fi de-a dreptul nesuferită! Calcă pe urmele Alesiei, care e o regina plină de toane și rar stă la mângâiat.

Bella e răpitor de frumoasă! Are o blăniță gri perl, ușor tigrată pe burtică și pe lăbuțe. Dar frumusețea ei e direct proporțională cu temperamentul sălbatic.

 

 

Pe cât de moale și pufos devine Ivan în brațele mele, pe atât de încordată și aricioasă devine Bella. E clar – sunt la extreme amândoi: unul prea pisicos, altul prea nepisicos! Probabil, dacă i-aș combina, din amândoi ar ieși un pisoi normal.

Acesta o fi și motivul pentru care, dintre cei 4 pisoi frați, au rămas ei 2. Se completează bine unul pe altul. 

Discuție cu Simba

 -Şi să știi că după noaptea de ieri, când nu am dormit deloc din cauza pisoilor, am scos-o, iar, pe Bella la vânzare!

 -Ce?!

 -Am cerut pe ea 950 lei… 

 -Da… O să te țină până trece weekend-ul! O să vezi! Că dupaia o să plângi după ea, ba și după surorile ei pe care le-ai dat deja! O să suni pe unde le-ai trimis și o să le ceri înapoi! O să vezi! Așa o să faci!

 -Şi i-am găsit și lui Ivan de lucru pentru când se va face mare! Îl trimitem la… pisici! Să le facă pui contra plată!

 -… Hă?!… Auzi, dar tu te-ai gândit că poate lui Ivan nu îi plac pisicile, ci motanii?! 

 -…. 

Conștientizarea stării de fericire

Îmi amintesc de momentul acela în care culorile au devenit mai intense, lumina mai clară și mai strălucitoare, oamenii mai frumoși și mai iubitori. Aveam 18 ani și tocmai aflasem rezultatul la proba eliminatorie de la bacalaureat - examenul oral de la limba și literatura română, de care îmi fusese foarte teamă. Luasem 5-ul salvator, iar el, prietenul și iubitul meu de atunci, mă ridicase în brațe, fiind cu mult mai fericit decât mine, căci el, cel mai matur dintre noi doi, mă susținuse și împinsese de la spate tot timpul, ca să mă mobilizez și să învăț, iar eu mă lăsasem în bătaia vântului ca o frunză ruptă din pomul ei, nefiind sigură pe mine însămi. 

Trăiam și împărtășeam o explozie de bucurie, sinceră, copilăroasă, onestă. Aceasta a atras deschiderea și claritatea care au marcat clipa ca fiind un contact profund cu conștiința, căci toată claritatea aceea știu că de aici venea.

 

A fost momentul în care am conștientizat că suntem cu mult mai mult decât ceea ce știm, credem, trăim, vedem, auzim, mirosim... Că totul este mult mai profund, mai frumos, mai curat... Că mintea noastră, pur și simplu, marcată de frici, prejudecăți, judecăți, egouri, murdărește trăirea, o limitează, o îmbâcsește, îi ia din frumusețe, strălucire și curățenie.

 

Odată realizat acel contact, ceva s-a schimbat în mine. A fost ca și cum, brusc, un bruiaj a încetat și simțurile s-au limpezit. O parte din claritatea conștientizată atunci s-a păstrat și, în timp, s-a sedimentat, uneori crescând în intensitate.

 

Atunci am legat schimbarea și de modificările hormonale din organism. Eram un tânăr care tocmai pășea din pubertate în adolescentă, care își începuse și activitatea sexuală și descoperea noi energii și vibrații. Cu siguranță, toate au contribuit la atingerea acelei limpeziri și își găsesc și o explicație fiziologică și chimică. Dar, dincolo de termenii științifici, nimic nu a fost întâmplător pus acolo și fiecare element a contribuit la alchimia acelui moment de trezire. De conștientizare a sublimului interior care se îmbina și completa atât de clar cu ceea ce era în exterior. 

 

Oamenii sunt toți în căutarea a ceea ce le lipsește. Unii cred că e o persoană care să îi iubească și pe care să o iubească, alții că e un job, sau o casă, sau migrarea în altă țara, sau un copil, sau... Câte și mai câte... Odată ce au atins ceea ce și-au dorit și dorința dispare, ei simt fericirea clipei în care s-au liniștit, nu mai au temeri, frici, speranțe, gânduri... E doar fericirea interioară și nu fericirea atingerii scopului. Căci, atunci când ne liniștim suntem asemeni oglinzii apei netulburate de nicio undă și putem vedea fundul lacului, putem simți profunzimea interioară, intrând în contact cu conștiința.

Acesta este momentul de fericire!

Cei mai mulți dintre noi leagă acest moment de atingerea scopului și ajung să își trăiască viața din scop în scop, asemeni narcomanului. Ajung să fie dependenți de reușita scopului și de dobândirea a ceea ce, cred ei, le va aduce fericirea.

 

Își îngrădesc singuri perimetru, își impun rețete și tabieturi despre care cred ei că îi ajută, își limitează simțirile strict la ceea ce știu că pot decoda în concordanță cu standardele impuse de ei, evită să trăiască mai mult, se limitează doar la ceea ce deja cunosc și le este familiar. Se tem de schimbare, de nou, de neprevăzut.

Dar viață înseamnă schimbare. Clipă de clipă, organismul viu se modifică, se schimbă odată cu vibrația câmpului în care se află și pe care, dacă e conștient, îl poate modifică, îl poate recrea.

 

Bolile sunt tot o astfel de restricție. Sărăcia, lipsurile, prejudecățile, superstițiile, fobiile, dependențele, maniile, tabieturile... Toate sunt forme de limitare și manifestări ale fricii de a te deschide în fața vieții, de a te oferi cunoașterii depline.

 

Tot ce avem nevoie este în interior, iar fericirea nu stă în atingerea scopurilor propuse, ci în conștientizarea iubirii pe care o purtăm în noi înșine. 

Mai mult, dacă schimbăm optica și privim lucrurile din interior spre exterior, pe lângă faptul că totul va deveni mai clar, mai luminos și mai frumos, vom trăi o continuă abundență, primind din partea universului, care ne va da cu toate mâinile pe care le are, cu mult mai mult decât știm noi că ne este necesar! 

Halloween-ul în România

Iată o altă sărbătoare preluată de data aceasta de la popoarele celtice și adusă la noi de americani. Şi asta fără a medita prea mult asupra semnificației ei. Cu siguranță, e privită doar ca un motiv în plus pentru costumații și cumpărături asezonate momentului și e bine speculată de comercianți.

 

Nu voi insista asupra semnificației sale, ci asupra modului în care incită imaginația oamenilor, care folosesc momentul pentru… a se urâți cât mai mult.

Decorațiile axate pe culorile toamnei, dovlecii, tărtăcuțele, merele, chiar pot fi frumoase prin coloristic și design, dar costumele și machiajele par, de cele mai multe ori, rupte din filmele horror.

 

Da, avem și noi, românii, măștile noastre cu chipuri urâțite, avem și noi sărbători la care se dansează în miez de noapte în jurul focului pentru a alunga demonii, dar sunt ale noastre, cu rădăcini adânc înfipte în înțelepciunea dacilor, iar toate acele costume sunt adevărate opere de artă, fiind realizate după un anumit ritual și deloc întâmplător. Scopul lor nu e urâțenia, ci alungarea rălui.

 

Ce pot spune, însă, de măștile preluate din filmele de groază, dinții de vampir sau machiajele însângerate?… Nu văd deloc partea artistică sau frumoasă în acestea…

 

Se pare că dacă te ascunzi sub masca unui demon, îl poți păcăli și alunga, altfel nu merge… Sau, altfel spus, dacă ne urâțim putem îndepărta răul de noi.

  

Eu cred, însă, că răul va pleca de la sine dacă nu găsește hrană, adică energie negativă. Un om cu o energie curată, frumos și luminos pe interior, cu o vibrație înaltă, va pluti deasupra râului. Iar această sărbătoare, preluată cu ochii închiși și celebrată cu din ce în ce mai mult fast și pe la noi, devenită(mai nou) și motiv tematic prin grădinițe, nu este deloc una aducătoare de lumina interioară și energie benefică.

 

Simt cu toată ființa mea că Halloween-ul nu se încadrează în vibrația acestor locuri care sunt binecuvântate și protejate de mii de ani de Magii din Carpați și nu au nevoie de protecția niciunui vampir, schelet sau criminal în serie și că totul e doar o mascaradă menită să ne împingă să mai cheltuim ceva pentru o tradiție cu care nu avem absolut nimic în comun! 

Sunt 3 pisici în camera mea!

Ce-mi mai place să spun asta! Să mă strecor printre ei, prin sufragerie, să mă duc la Simba, în camera lui, și să spun cu uimire teatrală: "Tu știi că sunt 3 pisici în camera mea?!" Iar el să îmi răspundă la fel de teatral: "Da?! Nu știam! Nici nu îi aud cum dărâma tot pe acolo!"

 

Eu, copilul veșnic îndrăgostit de pisoi și pisici, am acum 2 pisoi și o pisică mamă. Eu, copilul care îmbrăcam pisoii în hăinuțe de păpuși, apoi îi înfășam și îi legănam îndelung... Până adormeam în hamacul zâmbetului agățat de bolta cerului... Şi atunci, sărmanii, încinși și smotociți, se furișau, pâș-pâș din leagănul brațelor mele capcană și o zbugheau pe unde apucau, de nu le mai trebuia o vreme nici lapte și nici smântână. Puteam să dau cu tunul că nu mai găseam picior de pisoi prin curte!

Eu, copilul care, în casa de la mare, la bloc, strângeam iarna pisoii de prin grădina plină de zăpadă, și îi înghesuiam toți, câți se dădeau prinși, într-o cutie mare de carton, pe balcon. Ca nu cumva să îi găsească ai mei. Şi sigur că îi găseau! Ce credeți?! Tata, mai ales, avea darul acesta miraculos-căci el mereu căuta ceva în balcon, la rezerva lui de ceapă, și dădea de rezervă mea de pisoi. Care fugeau de el, peste el, în casă, pe sub paturi. De stăteam cu toții, o vreme, cu fundurile în sus, râzând și pâsâind, ca să îi prindem și să îi predăm mâinilor paterne. Care îi  duceau înapoi, în zăpadă spunând: "Pisica stă afară, nu în casă!"

Eu, mama care a spălat jumătate din puii de pisoi de pe alee că să poată dormi Simba cu ei în pat și să îi mângâie până la tors.

 

Eu, copilul iubitor de pisoi, apoi mama copilului pisoi și iubitor de pisoi, am acum 3 pisici în camera mea! Incredibil de gri! Incredibil de pufoși! Iar cei 2 pui mai sunt și incredibil de curioși și nebunatici. Căci toate le dărâmă și au creat  trasee ca să iscodesca și exploreze până la distrugere și cele mai inaccesibile colțuri și etajere.

Cum a ajuns, de exemplu, Bella pe etajera de pe hol, care e la 1.5 m înălțime de sol?! Iaca simplu: se cațăra pe roata de la bicicletă, cea din spate (că e desumflată și își poate înfige unghiile în ea), merge pe cadru ca pe marginea gardului până la ghidon (care e la 20 cm de etajeră) și, de aici, mai e doar un salt de acrobat! Nimic greu pentru ea!

Cum a ajuns Ivan pe pian ca să fure bomboane din castron și să dea jos tot ce găsește pe acolo, în timp ce Bella, cumițică foc, stă jos, sub pian și îi admiră măiestria, așteptând noile jucării să pice de sus?! Asta chiar e simplu, dacă ești isteț un pic-că de la pat până la pian e doar un salt de 50 cm! "Pice of cake" pentru un mustăcios pufos ca Ivan, prinț persan!

 

În altă zi erau pe pervaz, pe afară! Alesia, mama persana, deschisese plasa și sărise pe balconul vecinei de la parter(noi stăm la etajul 1) și miorlăia speriată de acolo-căci nu știe să se mai întoarcă, sau nu vrea... Şi preferă să miorlăie după ajutor, adică ne cheamă să sărim și noi după ea, să o luăm în brațe și să o trecem înapoi pe fereastră... Iar cei doi pui, pufoșenii grii mângâiați de razele tomnatice, o urmăreau la unison, sincornizați în aceleași mișcări ale capului și cuminți foc. Îndată o să învețe și ei schema cu săritul acela de la 1.60 m, dar mai au de admirat la mama lor, Alesia.

 

Dar oare v-am spus?! Sunt 3 pisici în casa mea! Când ajung acasă, toți 3 mă așteaptă buluc la ușă! Dintâi se mijesc două căpșoare mustăcioase, curioase să mai fure ceva din priveliștea de pe holul scării, poate chiar să evadeze un pic, și un cap mai mare, miorlăitor, în urma lor.

Uneori, noaptea, îi apucă cheful de joacă și de tumbe. Şi s-a cam terminat cu somnul meu… Mă dau jos din pat, le iau jucăria zornaitoare (pe care au găsit-o pe undeva ascunsă), îi separ – unul îl trimit la Simba în cameră, iar pe celalat îl iau în pat cu mine. Dacă am noroc, se potolesc și mai pot fura 2-3 ore de somn. Dacă nu, nu!

 

În casa asta sunt 3 oameni și 3 pisoi. Iar oamenii, toți, indiferent de vârstă și apucături, au învățat să meargă ca pisica: atenți pe unde calcă, indiferent de oră. Chiar și în miez de noapte, am dobândit reflexul condiționat: întâi privim drumul și ne facem traseul, apoi pășim pe el. Şi asta pentru că niciunul din pisoi, și nici mama lor, nu doarme în culcușul special amenajat. Își aleg locul de somn pe unde simt ei că e ceva de curățat și tors. De cele mai multe ori pe pragul ușilor.

 

Diminețile și serile mele sunt binecuvântate cu o smotoceală de pisoi pufoși, căci, nu v-am spus?!

Sunt 3 pisici în casa mea! 

Şedința fotografică de portret ca metodă terapeutică

Deloc întâmplător, într-o seară, la o bere, jucându-mă cu setările camerei fotografice(era deja întuneric și doream să realizez, fără bliț, fotografii expresive celor de la masă)am prins câteva cadre pe care le-am considerat reușite și le-am arătat persoanei fotografiate. Spre surprinderea mea, persoana a fost extrem de încântată de ceea ce vedea. 

Mai mult, la vederea acelor fotografii atipice, bucuria o transformase brusc, sub ochii mei, iar chipul ei radia acum. Era încântată să se vadă astfel. Aveam acum în față un alt om... Această schimbare m-a făcut să simt că fotografia portret pe care o realizasem întâmplător la acea masă, deschisese persoana respectivă.

Fără să mă gândesc prea mult(cuvintele au venit firesc, chiar dacă nu mai făcusem niciodată ceva asemănător), i-am propus să ne întâlnim a doua zi, pentru o oră, în parc, că să îi fac la lumina zilei un set de fotografii portret. I-am explicat că lumina din seara aceea nu era deloc una cu care să pot lucra ușor și că, de fapt, scopul fotografiilor pe care i le arătasem și îi plăcuseră atât de mult, a fost să mă deprind eu cu setările camerei, seara, fără bliț, și nu să îi fac portretul. Dar că reacția și încântarea ei mă fac să cred că i-ar plăcea câteva fotografii reușite, la lumina blândă a dupăamiezii.

A acceptat încântată!

Marturisec că nu aveam nicio idee despre ceea ce urma să fac și că m-am bazat numai pe intuiție, care nu a dat greș niciodată. 

I-am spus să se îmbarce cum se simte ea mai bine și să se macheze doar dacă simte, din nou, nevoia. și am ales un loc în care să ne simțim confortabil amândouă – în parc. Nimic forțat sau protocolar. Doream ca ea să fie cât mai relaxată și să putem realiza o minima conexiune. 

Ne-am așezat pe o bancă și am început prin a discuta și a ne cunoaște mai bine. Când am simțit că am trecut peste bariere și am văzut că se relaxează, am încercat să trag primele cadre. Brusc a intrat în alertă și expresia ei s-a schimbat. 

I-am spus că nu făceam, încă, poze, ci că doar verificam setările camerei și am continuat discuția. Ea s-a relaxat, din nou, iar curând și-a scos și ochelarii… 

Fără să își dea seama, am reușit să o fotografiez dincolo de aparențe și formalități, căci discuția era despre un subiect care a captivat-o atât de mult, încât a lăsat jos orice gardă. În mai puțin de o oră, aveam un set de mai multe fotografii extrem de reușite cu ea, omul sincer, cald, iubitor, din spatele lentilelor protocolare pe care le purta de obicei. 

Seara i-am trimis cele mai reușite fotografii, iar a doua zi am primit feed back-ul din partea ei. Pentru început, am remarcat noua poză de la profilul ei de pe facebook – era una realizată cu o zi înainte și, deja, avea cca 180 de like-uri. M-am uitat și la celelalte fotografii de profil ale ei – acelea nu aveau nici jumătate din numărul de like-uri strânse într-o noapte! Deci, cei care o cunoşteau, o recunoșteau și o plăceau în acea nouă fotografie! 

Acesta a fost un semn bun pentru mine. Curând am primit și de la ea un mesaj în care îmi mulțumea pentru fotografii și îmi mărturisea că a plâns când le-a văzut și că nu știa că este atât de frumoasă.

Ulterior, un prieten comun, și care o cunoaște mai bine pe fata model, mi-a spus că i-am făcut un mare bine și că habar nu am cât de mult a ajutat-o ședința aceea foto pe fata aceea frumoasă, sinceră, dar foarte interiorizată. Mă întreba de unde mi-a venit ideea aceea cu ședința foto portret?

Da, chiar așa?! De unde mi-a venit?!

 

A fost doar un moment de inspirație și, tot purtată de inspirație și intuiție, am parcurs ca la carte pașii necesari pentru a transforma o banală întâlnire, pe o bancă în parc, într-o ședință de descoperire interioară.

 

Oamenii au nevoie să se vadă așa cum îi văd cei din exterior. Unii se cred nefotogenici, și chiar sunt atâta timp cât sunt închistați și protocolari. De îndată ce se deschid devin ei înșiși și dacă reușești să surprinzi acea expresie, ei se vor regăsi și recunoaște și își vor da seama că sunt cât se poate de fotogenici!

Secretul stă în a creea cadrul potrivit că să renunțe la măști, ochelari, farduri, platoșe și mai știu eu ce alte forme de închistare.

 

Iar acest lucru se poate întâmpla doar dacă te joci într-un cadru adecvat. De aceea cred că o ședință de fotografie de portret reușită, în mai puțin de o oră și într-o atmosferă în care omul să se simtă în siguranță și să se relaxeze, poate fi cu mult mai utilă decât ani întregi de consiliere psihologică, într-un birou protocolar.

 

Ca fotograf, însă, trag un semnal de alarmă: nu oricine poate face astfel de ședințe și, indubitabil, între fotograf și model trebuie să fie creată o conexiune. Cu modelul meu, poate, am avut noroc, căci împărtășeam aceleași domenii de interes și a fost ușor, foarte ușor, să creez conexiunea! Eram ca doi prieteni care se cunoșteau de ani de zile și atunci se regasiseră…

 

Şi, mărturisesc, că și pentru mine a fost o experiență minunată. 

Nu evita să meditezi asupra lucrurilor care nu te fac să te simţi bine şi află care e lecţia

Când pierdem un obiect îl căutăm exact în locul unde ne amintim că l-am avut ultima data și nu într-un alt loc, mai luminos și mai facil pentru explorări. La fel ar trebui procedat și când ne pierdem starea de bine și avem o senzație sau un sentiment neplăcut. Ar trebui să ne oprim și să facem niște căutări în locul întunecat în care ne aflăm în acel moment. 

Mulți dintre noi preferă să dea uitării pierderea sau senzația neplăcută, fără a înțelege de unde vine totul şi care este lecția, alegând să se îndrepte către altceva, mai luminos.

E tehnica struțului care își ascunde capul în nisip când se sperie.

De aici şi gluma:“Ştii cum omori un stuţ?.... Îl duci pe asfalt și îl sperii.”

 

Mulți trăiesc după filozofia conform căreia nu trebuie să te gândești la lucrurile care te fac să te simți rău, ci doar la cele care te fac să te simți bine. Dar lucrurile nu sunt neplăcute întâmplător, acolo e ceva de înțeles, e un semn că pierdem o lecție. Şi cu cât neplăcutul e mai mare, cu atât lecția e mai mare.

 

Cu alte cuvinte, evitând să înțelegem de ce ne-am speriat, de ce ne simtitm rău, ce nu este în regulă în ceea ce s-a întâmplat și trăim, nu facem decât să evităm creșterea noastră spirituală. Iar lecția va reveni, iar și iar, se va repetă până o vom înțelege. Uneori și dinolo de moarte.

 

Atunci când am prins lecția, starea noastră se va schimba firesc, ne vom simți mai bine și ne vom putea continua drumul, concentrându-ne pe ceea ce ne place să facem sau să trăim, și nu vom mai fi puși în situații neplăcute, fie pentru că acum știm cum să le gestionăm și nu mai reacționăm la ele, ci doar acționăm, fie nu mai sunt necesare.

Deci, dacă simți că ceva te deranjează, șezi un pic și află de ce te deranjează, de ce te aprinzi astfel când o altă persoană îți spune ceva anume sau face ceva anume? Ce se ascunde acolo? De unde vin senzațiile acelea? Cum le poți gestiona corespunzător astfel încât, data viitoare să rămâi doar un martor distant la ceea ce se întâmplă și să acționezi fără a te mai implica emoțional și a-ți crea o stare neplăcută?

Ochi în ochi

Am fost la întâlnirea aceea ochi în ochi din piaţa Ovidiu. Dintâi i-am urmărit un pic de la distanţă şi am socializat cu doi puradei cărora am apucat de le-am făcut o poză(unul dintre ei explora absorbit talpa celuilalt de parcă îşi căuta sărutul pe care tocmai i-l dăduse), m-au dibuit şi s-au agăţat de mine ca scaiul de oaie: Tanti, acum să ne dai un leu, că ne-ai făcut poză, sau să ne iei ceva de mâncare de la chioşc.”

Pentru că nu aveam un leu, m-am îndreptat către chioşc cu puradelul cel mai mic legat de fusta mea. L-am întrebat ce vroia. “O pungă de cipsuri cu brânză, tanti!”

N-aveau d’astea la chioşc, aveau doar simple şi cu usturoi. L-am întrebat din care vrea. “Cu brânză, tanti!”
“N-are cu brânză, de care vrei: simple sau cu usturoi?”

“Cu brânză, tanti!”

Am cerut o punga de cipsuri simple, căci puradelul rămăsese ca pik-up-ul copilariei, blocat în “cu brânză, tanti” şi am pus o bacnotă de 50 de lei pe tejgea.

“N-am să vă dau rest” a zis vânzătorul, uşor amuzat de gestul meu. “De unde să am?! Nu vedeţi ce clienţi am pe aici?!”

Am plecat de la chioşc, tot cu puradelul scai. “Tanti, mai e un chişc mai sus…”

Asta ar fi însemnat să las baltă evenimentul pentru care erama colo ca să îi iau astuia mic o pungă sănătoasă de cipsuri. Asta n-aş fi făcut-o nici pentru fiimiu, în acel moment. Aşa că i-am zis că atunci când o să plec, o să îl iau cu mine, în sus pe stradă, şi îi cumpăr ceva de mâncare.

“E, mă mai cauţi tu pe mine, atunci… Nu mă mai cauţi, că ştiu eu!”

De niciunde a apărut şi puradelul cel mare care mi-a trântit o înjurătură frumoasă tare şi s-a răţoit ameninţător la mine. Eu eram prea preocupată cu fotografiatul ca să îi răspund, dar s-a iţit imediat un gardian care l-a îndepărtat. Cel mic, fraternizând cu al’ mare, mi-a trântit şi el o drăgălăşenie şi tare nefericit a fost când i-am şoptit de pe după camera foto “Acuma poţi să fii sigur că nu îţi mai cumpăr nimic când oi pleca de aici..”. Mi-a mai aruncat peste umăr, stropşindu-se la mine, un “Vezi?! Ştiam eu!” şi s-a îndepărtat.

Tocmai primeam invitaţia către zona amenajată pentru privitul ochi în ochi. Am ales o rogojină şi m-am pus turceşte pe ea, deocamdată singură, în aşteptarea unui partener de privit în ochi.

Dintâi a fost un băiat a cărui privire îmi tot scăpa. Era alunecos ca un peşte. Nu am reuşit să prind mai nimic de la el, şi nici el de la mine.

Apoi a fost o tipă apropiată de vârsta mea, care s-a aşezat cumva pe vine şi mă privea de sus. “Mă dor genunchii, de aceea stau aşa..”. După câteva secunde de privit, a început să îmi vorbească. “Tu cauţi ceva, eşti în căutări ca şi mine… Nu ştii ce vrei…”

Atunci s-a produs un declic în sufletul meu şi am înţeles care era vibraţia momentului. Dincolo de uimirea pe care cuvintele ei o creaseră în mine, am realizat că femeia din faţa mea vorbea, de fapt, cu ea însăşi. Aşa că am început şi eu să vorbesc. “Tu eşti conştientă de faptul că ceea ce spui este un mesaj pentru tine însăţi”? M-a privit mai atent, am sesizat cum uşor ochii ei se deschid de parcă atunci mă vedea cu adevărat, şi-a schimbat poziţia şi s-a aşezat cu fundul pe rogojină exact cum stăteam şi eu. Acum ochii noşti erau la acelaşi nivel. Apoi a murmurat “Da, aşa e…” şi a continuat prin a-mi spune povestea ei care semăna foarte mult cu a mea, cea de acum 20 de ani.

A treia persoană a fost un băiat în ai cărui ochi, pentru câteva secunde, m-am pierdut. Apoi m-am regăsit şi l-am întrebat “care e harul tău”? “Să îi fac pe ceilalţi să se simtă bine, pentru că eu mă concentrez doar asupra lucrurilor pozitive şi mă feresc să dau atenţie celor negative”. Lui i-am spus că nu există rău şi bine şi că tot ceea ce trăim e menit să ne ajute să creştem. La plecare i-am urat pe un ton vesel “Rise and shine!”

A urmat o fată de cel mult 18 ani. S-a aşezat la distanţă de mine. Iar asta m-a făcut să îi simt clar temerile. “De ce te temi”? Mi-a răspuns imediat “Nu mă tem de nimic”! Am continuat “Care e harul tău”? “Harul meu e să scriu”! Aici m-am blocat eu, căci m-am recunoscut atât de bine… Ea a simtit valul de simpatie care venea dinspre mine şi a continuat “Nu am mai spus nimănui, dar eu vreau să fiu scriitoare..”. De data asta am zâmbit şi i-am vorbit ca şi cum aş fi vorbit cu mine însămi “Dar eşti scriitoare”! Ea mi-a retezat-o “Nu, încă nu sunt… Dar voi deveni”! Eram nelămurită, aşa că am întrebat “Ce înseamnă să fii scriitoare”? Răspunsul a fost “Să scrii lucruri care ajung la sufletul celorlalţi..”. Era exact răspunsul de care aveam nevoie.

Apoi a urmat o fată ca un clopoţel. Cu ochii plini de veselie. Râdea şi îşi ascundea râsetul în căuşul palmei. I-am spus că e minunată exact aşa cum e şi am întrebat-o dacă nu vrea un pisoi. Nu ştiu de ce mi-a venit să zic asta. A început din nou să râdă şi mi-a zis că are deja 3 pisoi acasă. Am luat-o în braţe şi i-am şoptit: “indiferent de ce ţi-ar spune vreodată cei din jur, să ştii că ceea ce ai acum, veselia şi curăţenia asta, sunt harul tău. Să nu le pierzi niciodată..”. Acesta era, din nou, un mesaj pentru mine însămi.

Şi încă o fată. După primele secunde am simţit un val de tristeţe care îi umbreşte ochii şi am întrebat-o “De ce eşti tristă”? “Dar nu sunt”! Apoi a continuat interesată “Vă pricepeţi la psihologia tristeţii, că eu vreau să urmez psihologia comportamentală în Australia şi m-aş bucura să întâlnesc pe cineva care se pricepe la asta… Şi da, sunt tristă, pentru că aseară s-a întâmplat ceva neplăcut şi nu pot face nimic ca să îndrept lucrurile. Sunt semne pe faţa mea, semne de tristeţe? Cum de v-ati dat seama”? I-am răspuns “Nu, nu ştiu psihologie… Am văzut în ochii tăi tristeţe… A fost doar empatie”. Discuţia a continuat exact ca şi cum aş fi vorbit cu Simba. Fata mi-a povestit ce se întâmplase: cu o seară în urmă ridicase tonul la mama ei care o acuza de ceva ce nu făcuse, apoi îşi ceruse scuze într-un SMS, dar mama nu îi dăduse niciun semn, fiind încă supărată. I-am spus exact ce i-aş fi spus şi lui Simba “Suntem responsabili doar pentru fericirea personală… Dacă celălalt alege să fie nefericit, e problema lui..”. La plecare i-am mai zis că unii dintre noi şi-ar dori să aibe o mamă şi nu o au… şi că e un răsfăţ faptul că ea o are şi ridică tonul la ea… M-a privit mai bine… Eu am continuat “Important e să ţii minte lecţia şi, data viitoare când îţi mai vine să reacţionezi astfel, adu-ţi aminte ce ţi-am spus acum – ai o mamă care te iubeşte, chiar dacă nu ştie ea întotdeauna cum să te ia… Încearcă să dezamorsezi totul cu o glumă şi nu mai ţipa la ea, căci, vezi şi tu că nu te simţi bine după aceea”. Fata a murmurat “Da, aşa e… “

M-am ridicat cu greutate de pe rogojină – îngheţasem bocnă şi îmi amorţise un picior – şi, şonticăind pe drumul meu, am pornit-o către cursul de fotografie la care întârziasem deja 30 de minute.

Politeţea formală şi dresura socială

Sincer, m-am săturat să tot aud fraza  “avem o ţară frumoasă, păcat că e locuită!” Sub orice fotografie cu un peisaj minunat din ţara noastră, se poate citi şi câte o astfel de afirmaţie. Iar cel care o scrie e un om care locuieşte în ţara asta(adică un român) şi pare să nu realizeze că, de fapt, nu face decât să îşi exprime frustrarea pentru ceea ce este...

Nu voi insista pe faptul că iubesc locul în care m-am născut şi că mă consider, pur şi simplu, binecuvântată de faptul că sunt urmaş de dac şi că ticăi odată cu Sarmizegetusa şi cu masa tăcerii a lui Brâncuşi, pentru că vreau să fiu cât mai obiectivă în ceea ce urmează să spun.

Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume În primul rând, vreau să punctez faptul că, român sau neromân, omul tot om rămâne, oriunde ar locui. Desigur, vibraţia locului, aparent, ne schimbă. Dar, în esenţă şi dincolo de aspect şi haine, toţi suntem fiinţe capabile să transformăm lucrurile în orice moment, capabili să ne facem viaţa un iad sau un rai. Totul de noi depinde şi ceea ce întâlnim sau trăim este o urmare firească a propriei gândiri şi simţiri. Nu degeaba se spune: dacă vrei să schimbi ceva în exterior, începe cu tine însuţi. Deci, dacă nu îţi place ce vezi lângă tine, caută în interior şi repară.

Lipsa de educaţie şi politeţe a românului În al doilea rând, românului îi sunt reproşate o mulţime de lucruri, dar pe primul loc este lipsa lui de educaţie. Se pare că românul, faţă de englez sau neamţ, este situat undeva în epoca preistorică, lipsit fiind de noţiunile elementare de educaţie şi politeţe. De fiecare dată când aud astfel de comparaţii sunt stupefiată, pentru că e, pur şi simplu, absurd să compari politeţea formală, rece, a popoarelor germanice cu politeţea neformală, caldă a celor negermanice!

Odată pentru că vibraţia şi specificul locului în care ne-am născut şi trăim ne face diferiţi ca mod de exprimare şi  e ca şi cum ai spune că vişinele sunt mai bune decât cireşele pentru că sunt mai acre, sau invers, că cireşele sunt mai bune decât vişinele pentru că sunt mai dulci. Nu, nu le poţi compara! Poţi alege care dintre ele îţi plac mai mult, dar nu poţi decreta că unele sunt mai breze decât altele doar pentru că tu te simţi mai confortabil cu acru decât cu dulce.

Deci, să fie clar: faptul că popoarele germanice sunt mai reci şi, aparent, mai protocolare, nu le face mai civilizate faţă de cele mai calde şi mai neprotocolare! Tu, desigur, poţi alege ce tip de manifestare preferi, fără a decreta, însă, că restul e necivilizat. Ok?!

Politeţea formală - dresură socială Voi merge mai departe pe linia politeţei care românului îi lipseşte, domnule, cu afirmaţia subtilă că politeţea aceasta formală este un semn clar de dresură socială. Sau, altfel spus, neamţul cel politicos şi formal nu este decât un om mai bine dresat de societate. Ştie mai bine ca oricine să tacă frumos, să rămână în cochilia lui şi să îşi vadă în linişte de bucăţica de treabă pe care sistemul i-a dat-o ca sarcină. E doar o rotiţă mai bine cizelată din angrenajul capcană al unui sistem social în care omul nu poate evolua ca fiinţă spirituală, ci doar ca cetăţean civilizat şi educat.

Desigur, sistemul are nevoie de cât mai mulţi oameni civilizaţi şi formali, reglaţi după ceasurile elveţiene, drepţi după regulile germane, pe care să îi folosească după bunul plac, fără erori.

Dar oare omul are nevoie de un astfel de sistem?!

Dacă este nevoit să muncească pentru strictul necesar, omul nu e decât un cerşetor la colţ de stradă

Fotografia este realizată în La Spetzza, Italia. L-am observat pe acel om înainte de a se aşeza acolo, în colţ. Avea o expresie arogantă plină de repulsie faţă de stradă, faţă de oamenii care treceau pe lângă el. Nici o urmă de bunăvoinţă şi amabilitate. Era expresia unui om rău.

Şi-a potrivit cu mare atenţie perna sub genunchi, apoi, brusc, şi-a schimbat expresia feţei în una slugarnică şi plângăcioasă.

Căutam o imagine sugestivă pentru ideea că omul nu ar trebui să muncească pentru strictul necesar vieţii şi am regăsit această fotografie, care mi s-a părut potrivită, dar nu înţelegeam de ce.

Am mers pe firul simţirii şi, brusc, am conştientizat legătura: atunci când muncim pentru un salariu minim necesar vieţii curente şi ne ducem conştiincioşi la serviciu unde respectăm regulile impuse şi facem lucruri care nu ne aduc bucurie, nu suntem cu nimic diferiţi de omul prins în colţ. Suntem toţi nişte cerşetori…

Tulburător, dar adevărat!

Sunt unul dintre oamenii care dimineaţa face eforturi ca să coboare din pat, să îşi încalţe şosetele vărgate de casă, să se spele pe faţă şi pe dinţi, să îşi imbrace costumaţia mai mult sau mai puţin casual, să îşi încalţe bocancii sau pantofii şi să pornească, iar, spre serviciu. Şi ştiu că mai sunt şi alţii ca mine, care conştientizează că e ceva în neregulă cu mersul ăsta la serviciu pentru a lua un salariu din care să îţi plăteşti casa şi masa necesare traiului.

Eu am avut şi semne pe drum… Din belşug! Căci, vara, în fiecare dimineaţă, în faţa scării, mă aştepta pisica aceea cu ochii verzi, senini. Mă pândea să ies din scară ca să înceapă să se lingă şi să se întindă ostentativ la soare, în timp ce eu săream peste ea, numărând minutele rămase pană la ora de începere a sclaviei şi întrebându-mă de ce nu pot sta şi eu acolo, aşa, ca o pisică?! Era loc berechet pe bordura aceea… De ce nu mă pot relaxa şi linge şi eu pe unde doresc?!

De ce nu pot rămâne eu, cu mine însămi şi să fac ceea ce îmi place?! De ce eu, omul, fiinţă divină, trebuie să alerg către serviciu, iar ea, pisică cu ochii verzi, are dreptul să toarcă aşa, căci universul îi va da şi casă şi masă, ea nefiind nevoită să le cumpere cu gologani, iar eu trebuia să trudesc pentru ele?!… De ce?!

Da! O invidiam sincer!

Până şi pomul e mai fericit decât mine, dimineaţa, pe drumul către serviciu… Şi nu numai! Şi în tot restul timpului acela de 8 ore pe care le petrec într-un birou şezând frumos şi făcând ceea ce mi se cere… Până şi plantele din ghiveciul din birou primesc habitat şi apă… Nu trebuie decât să fie ele însele…

Da, sunt doar un cerşetor într-un bioru… Căci fac ceea ce fac doar pentru a avea bani de casă şi masă… Pentru că nu îmi place ceea ce fac şi felul în care o fac… Pentru că, dacă aş primi strictul necesar, implicit din naştere, aşa cum îl primeşte pisica sau pomul de pe drum, nu ar mai fi nevoie să muncesc o zi din viaţa mea, şi mi-aş putea explora latura creativă, forţa interioară, capacităţile divine, acum atrofiate şi adormite…

Omule, opreşte-te o clipă din iureşul tău şi priveşte lucrurile în faţă: tu nu eşti făcut ca să zaci într-un birou, lingând hârtii şi răspunzând la telefoane! Menirea ta este să te cunoşti, să îţi descoperi forţa creatoare şi să o foloseşti, asemeni pisicii care toarce firele nevăzute ale universului, sau a pomului care leagă pâmântul de cer într-o ezplozie de flori albe… Şi, în niciun caz, să stai la colţ de stradă(sau de birou) şi să cerşeşti doi gologani: unul pentru casă şi unul pentru mâncare.

Şi cred că e limpede acum ce ne diferenţiează de animale şi plante: sunt aceşti doi gologani care transformă omul, din creator în cerşetor… Doi gologani care îl îrobesc şi îl ţin legat de pământ, când el ar putea să zboare prin înalt.

Nu… Nu suntem cu nimic diferiţi de omul îngenunchiat, captiv la colţul unde cerşeşte cei doi gologani pentru casă şi masă. Numai că pe el îl vedem şi îl compătimim, iar pe noi nu ne mai vedem… 

Omul nu ar trebui să muncească pentru strictul necesar

Cât timp mergem la serviciu pentru a câştiga banii necesari nevoilor curente, suntem doar nişte cerşetori şi suntem cu mult mai prejos decât plantele sau animalele care nu au nevoie să muncească pentru a trăi.

Ca orice tânăr ambiţios şi egotic, timp de mai bine de 15 ani am urmat drumul ascendent al carierei. Tocmai când ajunsesem în vârf şi egoul crescuse direct proporţional cu salariul, respectiv invers proporţional cu satisfacţia interioară şi starea de fericire, am pierdut tot. A urmat o perioada de doi ani în care universul mi-a făcut un mare bine şi m-a ţinut pe banca de rezerve, căci, în ciuda eforturilor de a găsi ceva asemănător de lucru, nu am reuşit şi am fost forţată de împrejurări să mă reorientez şi să descopăr aptitudini de care nici nu ştiam şi care fuseseră bine ascunse în umbra egoului.

În acelaşi context, am înţeles că orice muncă, dacă ţi-o asumi, duce la perfecţiune şi poţi deveni foarte bun în ceea ce faci. Dar şi că, oricât ai străluci în lumina reflectoarelor şi a recunoaşterii, atâta timp cât eşti gol pe dinăuntru, nimic nu are valoare şi, mai devreme sau mai târziu, totul se va nărui ca un castel de joc sub răsuflarea destinului.

Deci, în cei doi ani, am descoperit că pot face orice, că o pot face foarte bine(numai să îmi propun acest lucru), că am o minte uşor de disciplinat şi că, oricând, o pot lua de la capăt cu urcuşul pe panta carierei. Dar nu îmi mai doream deloc acest lucru!

Am conştientizat faptul că tot ce conta şi rămânea la finalul zilei era să îmi petrec timpul făcând ceva pentru mine, pentru sufletul meu, pentru că doar astfel mă simţeam împăcată şi împlinită.

Curând am descoperit şi care sunt activităţile pentru care am har şi care îmi aduc împlinire prin faptul că sunt de folos şi celor din jur. 

Interesant este modul în care lucrurile se înşiruie pe firul vieţii şi cum, pe măsură ce eu însămi mă cunosc şi aflu ceea ce îmi doresc, apar şi ocaziile necesare împlinirii dorinţei. A trecut mai bine de un an de zile de când lucrez constant, asumat şi perseverent pe această cale şi am observat că timpul care trece între gând şi realizarea lui este din ce în ce mai scurt, lucrurile concretizându-se, uneori, aproape imediat. Iar aceasta este o confirmare a faptului că acesta e drumul meu.

Un singur regret am: acela că, încă, mai este necesar să aloc timp şi pentru un job care îmi aduce banii de care am nevoie pentru a-mi asigura strictul necesar. Sunt în căutare de soluţii care să îmi permită să reduc cât mai mult acest timp-job şi să îl direcţionez strict către ceea ce vreau cu adevărat să fac.

Cu siguranţă nu am ajuns la maturitatea şi vibraţia necesare că să tai orice legătură cu job-ul actual şi, asumat şi cu credinţă, să merg doar pe drumul meu. Iar acest lucru mă face să mă întreb: de ce omul trebuie să muncească pentru cele necesare unui trai minim, pentru cele necesare supravieţuirii?!

Mă uit la păsări – ele îşi pot pune cuibul oriune doresc şi nimeni nu le cere bani pentru gâze şi polen. Nici pomul nu trebuie să plătească pentru petecul de pământ în care îşi înfige rădăcinile, petec de unde el îşi va lua apă şi mineralele de care are nevoie că să crească şi să fie pom.

Doar omul trebuie să plătească atât pentru locul unde să îşi pună cuibul sau să îşi înfigă rădăcinile, cât şi pentru hrană. Şi nu e drept, cu atât mai mult cu cât omul este singurul capabil să devină cocreator la lumea înconjurătoare. De ce nu i se dau şi lui cele necesare unui trai normal ca să îşi vadă de lucrarea lui?!

Da, cu siguranţă: omul nu ar trebui să muncească pentru strictul necesar supravieturii pe care ar fi firesc să le primească implicit, asemeni păsărilor sau plantelor, încă de la naştere, având astfel tot timpul necesar cunoaşterii şi perfecţionării lui ca fiinţă sacră, creatoare.

Speranţa şi credinţa, dincolo de aparenţe şi proiecţii mentale

Sunt sigură că fiecare dintre noi a folosit, într-un mod mai mult sau mai puţin conştient, expresia “să sperăm că totul va fi bine” şi ştiu că afirmaţia fost precedată imediat de subtile senzaţii de suspiciune, neîncredere sau teamă. Acest lucru se întâmplă pentru că speranţa este strâns legată de proiecţia mentală a unui posibil viitor scenariu, iar atunci când mintea explorează viitorul, inevitabil, devenim anxioşi.

Speranţa este deformarea, frumos colorată de mintea noastră, a anticipării faptului că ceea ce ne-am propus nu va reuşi. Este o frică îmbrăcată într-o haină superb colorată, sau o formă bine fardată a disperării celei mai sincere, a spaimei pe care mintea noastră o creează cu gândul la viitorul incert şi terifiant.

Pe scurt, speranţa este vecina apropiată a disperării şi mintea noastră este singura responsabilă atât de speranţă cât şi de disperare, pentru că ea este cea care explorează viitorul şi caută punctele şubrede, nesigure, anticipând scenarii despre care sperăm să se întâmple sau nu.

Aşa cum frica poate fi paralizantă, la fel e şi cu speranţa, care poate fi atât de mare încât să blocheze orice iniţiativă şi omul să ajungă să aştepte în nemişcare desfăşurarea evenimentelor.

Un om care speră, este un om prins cu mintea în viitor şi care pierde prezentul. Şi, dacă nu e prezent, omul nu mai poate acţiona, el fiind în aşteptarea a ceea ce va urma.

Credinţa, însă, este legată de prezent, căci ceea ce cred, cred acum, în acest moment. Mintea mea nu mai proiectează nimic nici în trecut şi nici în viitor. De aceea credinţa e însoţită de un sentiment intens de interiorizare şi are o vibraţie crescută, fiind o forţă de netăgăduit. Cel care are credinţă este centrat în prezent şi nu mai este bulversat de proiecţiile mentale. Drept urmare, el poate realiza lucruri fantastice fără vreun plan sau vreo strategie în acest sens. El crede şi acţionează asumat şi fără a avea aşteptări. Cel care crede, va trece imediat la fapte, fără să mai aibe timp de speranţe, adică de mentalizarea acelui posibil viitor, poate neconcordant cu realitatea.

Să luăm exemplul mamei al cărui copil este în pericol de moarte. Orice mamă este impregnată de univers, încă din prima clipă a concepţiei, cu credinţa sacră că poate face orice ca să îi fie bine copilului ei. Ea are, deci, credinţa şi totodată forţa(uneori supraomenească) necesare pentru a-şi salva copilul. Ea nu va sta să spere că, poate, îi va salva viaţa, ci va trece imediat la fapte, făcând, uneori, lucruri imposibile.

Vă propun să înlocuiţi afirmaţia “sper că va fi bine” cu afirmaţia “cred că totul este bine”.

Conştientizaţi vibraţia fiecăreia şi modul în care vă raportează la timp?

Pe care dintre cele două o preferaţi acum?

Afecţiunile sunt prietenii noştri, dar nu toţi suntem pregătiţi pentru a înţelege mesajul lor

A intrat furtunoasă în birou. Era în vervă, surescitată, agitată, încântată. Luase rezultatul testului mamar și reieșea din el că nu era nimic de operat acolo. Desigur, urmau alte investigații, probabil un tratament hormonal, un test al glandei tiroide. Totul era turuit într-un ritm accelerat, obositor. 

O priveam și nu știam dacă e cazul să îi vorbesc despre alternativele naturale. Eram, din nou, în dilema: să opresc omul și să îi zic că, dincolo de aparențe și de ceea ce crede el că trăiește, se ascunde altceva, mult mai adânc, că bolile sunt prietenii noștri și că vin ca să ne tragă de mânecă că suntem pe lângă drumul drept? Sau să tac și să trec mai departe?

 

Mă gândeam că, totuşi, nu e întâmplător faptul că sunt acum aici și pot vedea iureșul ei și că ar trebui să îmi asum riscul și să îi spun. Apoi, strângerea de inimă și nervozitatea simțite în plexul solar, îmi dădeau de știre că ar fi mai bine să tac, căci, oricum, ea nu e pregătită să afle adevărul și că preferă să îl trăiască egotic pe al ei, acela în care are probleme mamare, are probleme cu tiroidă, a făcut un RMN și, până a primit rezultatul, a fost teribil de îngrijorată, şi că, după ce l-a primit, a fost extrem de fericită.

Radia povestind despre poveștile ei cu glandele bolnave, investigații, spaime și tratamente.

Am tras o gură de aer adânc în piept(exact ca atunci când te pregăteşti să te arunci în apă) și, după ce s-a mai liniștit, am întrebat-o dacă, înainte de a se lasă pe mâna medicilor și a începe tratamentele recomandate de ei, este interesată de variantă alternativă, naturală. Nici nu am apucat să închei propoziția, că s-a aprins din nou și a atacat vehement și agresiv subiectul: “Nu, nicigând! Am mai avut o verișoară cu noduli și a murit cu tratamentele naturiste!”

În iureșul renăscut am încercat să îi spun că am avut și eu noduli la sâni și că s-au absorbit complet, dar asta presupune, în primul rând, schimbarea modului de gândire.

 Colega din față mea, care sesizase intenția mea și agresivitatea interlocuitorului, mi-a făcut un semn discret: “Cu ea nu se poate...”. Apoi, cu o sugestivă închidere a ochilor și un strâns al buzelor, mi-a dat de înţeles că e mai bine să închei subiectul.

Eu îmi făcusem datoria – mă asigurasem că omul bolnav ştia că există şi alte metode. Mai departe era alegerea lui dacă le aplică sau nu.

 

Bolnava s-a liniștit acum. Nu mai radiază. Va reveni curând la starea ei zilnică, aceea în care trântește telefonul dacă îi răspunde o anumită colegă, explică de câte 3 ori unde s-a greșit în documente, se aprinde pe măsură ce parcurge bifele nebifate și, uneori, am impresia că va începe să plângă. Se poate vedea clar egoul legat de serviciu. La ea, legătură dintre forma gând și nodulii la sâni e cât se poate de vizibilă: "Resentiment, frustrare și ego rănit pe carieră."

Şi care are ca nou model de gândire:"Eliberez căile insuccesului și permit succesului să fie al meu."

 

 Dar nu e pregătită să înțeleagă mesajul și, deocamdată, se bucură că nu e nimic de operat... 

Pulsul străzii pe drumul către grădiniţă

Azi am plecat către serviciu odată cu părinţii care îşi duceau copiii la “grădi”. Tocmai ieşisem pe aleea din faţă blocului, când am dat ochii cu primul copil cu ghiozdănel în spate. În urma lui venea şi mama, preocupată şi absentă. I-am zâmbit copilului din tot sufletul, căci eram acolo, iar el m-a privit surprins şi suspicios. Nu era obişnuit cu zâmbetele de dimineaţă… A aşteptat-o pe mama lui, a prins-o de mâna şi a rămas cuminte în urma mea.

În capătul străzii am văzut o altă mămică, îmbrăcată într-un trening, cu un ghiozdănel în spate. Traversa în pas săltat stradă, însoţită îndeaproape de fiul ei, şi el îmbrăcat sportiv şi cu un ghiozdănel în spate. Am auzit-o spunând micului însoţitor, pe un ton energic şi vesel: “Ne grăbim, dar suntem atenţi”. Copilul râdea şi îşi urma părintele în pas săltat. Veselia şi prezenţa lor umpluseră stradă care era populată la ora aceea fie de părinţi care mergeau în linişte către “grădi” cu un copil trist şi supus de mâna, fie se întorceau absenţi de la grădi, fără copilul adiacent. În contrast cu veselia şi pasul sportiv adoptat de mama şi băiatul poznaşi, strada părea o scenă dintr-un film cenuşiu, cu oameni lipsiţi de viaţă. Carcase goale, figuranţi în propria viaţă… Ziua abia începuse, iar ei erau deja epuizaţi…

M-am întrebat câţi părinţi sunt conştienţi de vibraţia acestui început de zi şi nu numai, căci e posibil ca aceeaşi atitudine absentă să o manifeste pe tot parcursul zilei. Copilul e ca un burete care absoarbe tot. Se imprimă cu această stare şi, pur şi simplu, o adoptă, crescând astfel. Vibraţia lui scade, organismul se modifică, devenind unul rupt de ambient, de stimuli, defazat. Acest fapt duce la bulversarea sistemului imunitar. Un sistem imunitar bun este strâns legat de starea de prezenţa a omului, iar lipsa acesteia contribuie la faptul că, odată ce începe să meargă la “grădi”, copilul începe şi să se îmbolnăvească.

Am putea concluziona că starea de sănătate a copilului este o oglindă a atitudinii părinţilor faţă de clipă prezentă.

Deci, dragi părinţi, vreţi un copil sănătos şi armonios?
Fiţi un părinte prezent şi armonios – copilul va deveni instant exact ceea ce sunteţi, căci el e doar o oglindă fidelă a dumneavoastră. Şi nu uitaţi că totul începe cu drumul de dimineaţă, către “grădi” – tranformaţi-l într-o poveste memorabilă pe care copilul să o trăiască în veselie în fiecare dimineaţă!

Jucaţi-vă clipa prezentă şi jucaţi-o cât puteţi de frumos!

Noduli la sâni – ce putem face?

Nodulii la sân au devenit un fel de “bau-bau” pentru femei şi acest lucru se întâmplă pentru că se vorbeşte mult despre cancerul la sân. Mult prea mult şi fără soluţii pentru femeie, iar informaţia cu adevărat necesară nu este mediatizată. Drept urmare, femeile, suficient de panicate şi dezinformate, acceptă să pună orbeşte în aplicare tot ce le sugerează medicul, în loc să stea în linişte cu ele însele şi să cugete asupra situaţiei, deloc întâmplătoare.

Sunt una dintre femeile care a descoperit, într-o seară, la duş, la palpare, mai mulţi noduli la ambii sâni. După momentele de spaima menite să creeze panica necesară pentru a ajunge la medic şi a mă lasă pe mâna lui, am decis, ca înainte de a merge la medic, să încerc o altă cale, netradiţională, şi să caut cauza subtilă şi mentală a simtomului.

M-am îndreptat către învăţăturile lui Valeriu Popa şi cartea acestuia(puteţi accesa informaţia şi aici http://www.valeriu-popa.santamia.ro/vindgand.htm ) şi am aflat cauza mentală a problemei mele: “resentiment, frustrare şi ego rănit pe carieră.”

După o scurtă perioadă de introspecţie, am conştientizat cât de plauzibilă era ideea aceea, căci treceam printr-o perioada în care egoul era mai mare decât centrală nucleară de la Cernavodă şi în care încercam eu să conving pe toată lumea de valoarea mea profesională, aceea nerecunoscută, neapreciată, neremunerată corespunzător!

Da, era cât se poate de plauzibil că ceea ce mi se întâmpla era doar o urmare firească a unui mod de gândire şi implicare nesănătos, exagerat, egotic!

Aşa că am mers mai departe cu investigaţia şi am găsit şi noul model de gândire cu care era necesar să lucrez: “Eliberez căile insuccesului şi permit succesului să fie al meu.”

A urmat o perioada de o luna în care am repetat această afirmaţie, am schimbat alimentaţia(eliminând tot ce însemna lactate, carne, zahăr şi adoptând o alimentaţie bazată doar pe legume, fructe şi seminţe, toate crude sau germinate), am început să consum produse de detoxifiere(gel de aloe, tincturi, ceaiuri) şi foarte multe lichide.

Timp de două săptămâni mi-am luat concediu de odihnă şi l-am folosit strict pentru reconectarea cu mine însămi, rămânând acasă, în linişte şi cât mai izolată. Mărturisesc că nu a fost uşor, căci procesul de detoxifiere care a început a generat senzaţii foarte neplăcute şi o stare de mare slăbiciune. Transpiram mult, iar transpiraţia mirosea urât, urinam des şi aveam scaune pe măsură, mă durea tot corpul şi eram mereu somnoroasă. Dar, am mers mai departe, pentru că undeva, în adâncul meu, ştiam că aceasta este calea.

În plus, aveam ocazia să îmi dovedesc mie însămi faptul că organismul are capacitatea de a se vindeca singur, fără intervenţia medicului, cu o alimentaţie şi un stil de viaţă fireşti, normale, naturale. Lucru motivat subtil şi de faptul că mama a murit de cancer osos şi aveam convingerea că i-ar fi stat în putere să se vindece, numai să fi avut informaţia necesară. Eu aveam informaţia şi toate instrumentele. Nu trebuia decât să le folosesc.

După prima săptămână a detoxifierii(în care mă simţisem rău), lucrurile s-au schimbat la 180 de grade şi ajunsesem chiar să mă simt foarte bine şi să mă bucur de ceea ce experimentam. Uitasem de noduli. Uitasem să mă mai palpez. Cumva, pe drum, uitasem scopul pentru care începusem acest demers. Acum doar mă bucuram de drumul şi experienţele trăite.

Mi-am adus aminte de problema mea cam peste o lună şi, când m-am palpat, nu m-am mirat deloc să constat că nu mai era nicio urmă de nodul. Se absorbiseră complet, iar eu mă simţeam plină de viaţă şi aveam un alt tonus.

M-am reîntors la serviciu un om schimbat, echilibrat, ecuanim şi îmbogăţit cu experienţa faptului că bolile sunt prietenii noştri, sunt semne de alarmă că undeva facem ceva ce nu este în consens cu sinele nostru, şi că, dacă ne reconectam şi înlăturăm cauzele(care sunt în primul rând mentale), organismul se vindecă singur, neavând nevoie decât de conştientizarea şi ajustarea pe frecvenţa benefică.

Aş vrea să subliniez faptul că nu e suficient numai să schimbi alimentaţia şi să faci o detoxifiere şi că e foarte important să lucrezi cu mentalul. De fapt, schimbarea mentalului şi împăcarea cu tine însuţi reprezintă cel mai important aspect al schimbării!

La mine a funcţionat şi stiu că ar putea funcţiona la oricine! Dar câţi dintre noi pot accepta ideea că boală este de fapt un prieten şi că ar trebui să îi mulţumim şi să ne schimbăm gândirea?… Din păcate sunt, încă, mulţi oameni care aleargă imediat la medic şi aleg să înlăture efectul. Cauza rămâne tot acolo, aşa că boală va recidiva mai devreme sau mai târziu…

De aceea, încă, se mai moare de cancer şi, aparent, încă nu i s-a găsit leacul. Am zis aparent, pentru că leacul este cunoscut, dar nu este mediatizat(fiindcă e atât de simplu şi la îndemâna oricui, încât un întreg trust al cancerului s-ar prăbuşi asemeni unui castel de cărţi de joc sub suflarea unui copil).

“Cauza mentală a cancerului: Rana adâncă. Resentiment stagnat de multă vreme. Durere sau secret adânc ce mănâncă din viaţă sau din eu, creînd ura. “Care este rostul?”

Noul model de gândire: Iert şi eliberez trecutul cu iubire. Aleg să-mi umplu lumea cu bucurie şi mă aprob”.