Femeie fără suflet

De acum nu mă mai tem de nimic.

Căci nu mai am nimic de pierdut. Nu mai am nici vise care nu se-ar putea realiza.

Le-am epuizat. Le-am fumat. O ţigara lungă cât un an.

Nu regret nimic, chiar dacă sunt plină de amărăciune. Şi cireşele amare sunt amare… Nu-i bai…

Undeva în urmă… tot mai în urmă, a ramas visul acela de iubire. Şi Godeni.

Nu ştiu dacă eu mă îndepartez de el sau el de mine.

E trist să îţi atingi visele iar ele să se deşire în cercuri largi… De parcă nu ar fi fost nimic aievea…

Au fost, totuşi, foarte palpabile. Am ţinut in mână roşia aceea crescută de mine. Şi am cronţănit castravetele acela ieşit din sămânţa pusă în pământ de mine. Ştiu asta.

Am curăţat cenuşa din sobă, am crăpat lemne şi am făcut focul. Da, au fost aievea… Chiar dacă toate se estompează tot mai mult… De parcă sunt dincolo de un geam care se abureşte tot mai tare…

Şi tot acolo, dincolo de geamul aburit al iluziilor din trecut, e şi iubirea aceea mare în care… credeam…

Nu mai simt nimic acum… Poate că există, dar eu nu o mai văd…

Sunt ca un copil care a râvnit vată pe băţ, a primit-o şi a rămas năuc cu ea în mână, privind-o cum se topeşte şi i se scurge, lipicioasă, pe mână, pe haine, pe pământul de sub picioare… Nici n-am apucat să o gust. Doar am crezut în ea. Şi fiecare incident care vroia să mă scoată din trasă, l-am motolit, l-am îngropat, şi, ca un drogat, cu ochii pe iubirea mea, am mers mai departe. Până la marginea marginilor…

De aici nu mai e nimic… Sunt doar eu, fără iubire, fără dorinţe… Într-o grea împăcare…

Grea precum pământul…

Continuu jocul. Merg prin lume. Mă revăd cu prietenii. Cu un nod mare în gât şi o gaură mare în inimă. O umbră împăcată cu pământul.  

Cumva m-am înţelepţit. 

Deşi nu regret nimic şi nu aş face altfel nimic din ceea ce am făcut până acum – liniştea asta grea este foarte preţioasă pentru mine şi am suferit ca să o primesc – acum văd totul cu alţi ochi. Poate că în viaţa viitoare voi lua deciziile cu aceşti ochi.

Dacă el ar veni acum în uşa mea şi mi-ar spune: “Izucă, eu am venit să te iau langă mine şi să fim fericiţi”, probabil l-aş urma, pentru că, deşi nu mai cred în iubirea noastră, ea nu mă mai doare. 

Sau poate nu l-aş urma, tot din acelaşi motiv.

Că sunt aici singură şi amară, că sunt cu el, tot singură şi amară, e totuna… Cireşelor amare nu le pasă unde stau…

Sunt un om din care iubirea s-a scurs şi, odată cu ea, sufletul s-a dus…

Sunt o carcasa goală…

Şi e o grea împăcare în toate astea, de parcă am ajuns la capătul înţelepciunii pe care o puteam dobândi în viaţa asta… Am pierdut o mare parte din ceea ce ştiam că sunt...

O iubire lungă

Îi citea în aură.

-Tu ai iubit un singur bărbat în viaţa ta…

Femeia a rememorat şirul de bărbaţi care îi trecuseră prin viaţă. De la prima iubire până la ultima. Fiecare dintre ei a fost iubit. Altfel şi tot mai curat.

Căci iubirea se descoperă cu fiecare pas, cu fiecare nouă experienţă…

-Probabil trăiesc într-o iubire continuă faţă de bărbatul din inima mea. Oricare ar fi el în planul fizic într-un anumit moment. O iubire lungă cât viaţa. Daaaa, cu siguranţă iubesc un singur bărbat! Acela pe care îl port mereu în inimă şi care ia diverse forme în planul fizic. El, de fapt, este acelaşi, doar forma i se schimbă. Şi nivelul lui de înţelegere şi armonie se modifică odată cu nivelul meu de înţelegere şi armonie. Altfel spus, atrag exact forma pe care sunt capabilă să o cunosc în acel moment! Dar el e unul şi singurul bărbat pe care îl iubesc – acela pe care îl port în suflet.

Viaţa – între Louvre şi Hermitage

Viaţa este o înşiruire de momente pe care le trăim conform alegerilor făcute.

Vine o clipă în care poţi alege să joci altfel jocul, să schimbi ceva în viaţa ta. Atunci, mentalizând opţiunile, tu creezi câte o versiune a universului pentru fiecare nouă variantă. Oricât ţi s-ar părea de nerealist, ai curaj şi imaginează-ţi! Vei rămâne surprins de ceea ce va urma!

Cand îţi asumi una dintre variante – adică faci alegerea – tu ai paşit în acea nouă versiune. Ai schimbat planşa.

Trecem dintr-un tablou în altul, de la o clipă la alta, de la o alegere la alta, exact ca personajele pictate care se plimbă dintr-un tablou în altul.

Nu există – eu nu pot! Există doar – eu nu am curajul să încerc măcar să îmi imaginez că ar putea fi altfel!

Noi singuri ne blocăm variantele refuzând din start posibilitatea de a exista şi alte variante.

Dar, dacă îţi laşi imaginaţia şi inima să lucreze, tu poţi crea uşor cel puţin două alte variante pentru fiecare clipă. Odate mentalizate, ele deja există! Apoi nu mai faci decât un mic pas, acela al alegerii şi al asumării depline şi ai schimbat tabloul.

Noi singuri ne pictăm tabloul. Viaţa. Şi saltul în noua ramă se face atunci cand ne asumăm versiunea pe care ne-am imaginat-o!

Nimic mai simplu!

Aveam nevoie de tine

Binele cu forţa nu ni se poate face. Şi nici răul. Toate ni se fac pentru că aşa le vrem noi.

Aveam nevoie de tine ca să îmi scuturi mintea de vise învechite. Şi ai reuşit, pentru că eu am vrut asta.

Aveam nevoie de tine ca să îmi arăţi ca o iubire mare începe cu tine însuţi şi nu cu cel de lângă tine. Ţi-a reuşit şi asta, pentru că, din nou, eu am vrut lecţia.

Aveam nevoie de tine ca să revin la originile cărora le păstrasem o nostalgie de vârf de deal. Şi da! M-ai adus acolo şi mi le-ai scos din suflet! Toate! Una câte una! Până am fugit peste acel deal fără să mai privesc în urmă!

Aveam nevoie de tine ca să mă desprind de trecut. Astfel, mi-ai arătat o lumină către care eu am zburat si pe care, apoi ai stins-o, lăsându-mă în întuneric. Dar, privind în urmă, am constatat că rupsesem legăturile cu o mare parte din ceea ce mă ţinea pe loc. Cumva m-ai ademenit în înalt şi ele s-au dizolvat firesc. Acum sunt mai liberă ca înainte, datorită ţie.

Aveam nevoie de tine ca să văd mai mult din ceea ce nu sunt. Cumva m-ai ajutat să mă cunosc oferindu-mi o contraoglindă.

Şi, deloc în ultimul rând, aveam nevoie de tine ca să iubesc mai intens şi să înţeleg că tot ce avem e clipa prezentă. Nu ce a fost. Nu ce va fi. Şi asta s-a întâmplat firesc pentru ca tu aveai obiceiul să fugi din cotidian. Aşa că, atunci când erai prezent, te iubeam mai mult, ca să recuperez.

Iar acum nu mai am nevoie de tine. Lecţia s-a încheiat. Dar tu nu vezi asta. Continui să faci ceea ce făceai şi înainte iar eu acum le privesc toate ca pe un ritual fără sens.

Păcat e că tu nu ai vrut să ducem, împreună, lecţia mai sus… Căci acum iubirea mea e mai mare ca niciodată…

Tu rămâi prins în cercurile largi care te ţin legat de trecut. Iar eu am ieşit din timpul acela. Am păşit înafara lui. Un alt om.

Am pierdut şirul

Ar trebui să îţi mulţumesc pentru tot. Căci tu eşti cel care m-a ajutat sa mă deşir de zeci de ori… Am pierdut şirul, am pierdut numarul ochiurilor ieşite din orânduiala, m-am pierdut pe mine… cea care credeam că sunt.

Şi pentru asta ar trebui să îţi mulţumesc,  căci bine mi-ai făcut!

Acum mă pot lua de la început! 

Ţi-ai atins menirea…

Numai că de acum, eu ,nemaiavând nimic de deşirat din mine însămi, şi tu, continuând acelaşi ritual… nu ne mai găsim rostul unul lângă celălalt.

Şi cam atât.

Când iubirea îţi taie calea…

Ultimul an din viaţa mea este unul care merită povestit. Îl privesc peste umăr, depănând clipele surprinse în fotografii şi ştiu că mai am multe de spus. Aşa cum am simţit totul, de aici, din interior.

A fost un drum inedit la care m-am încumetat într-un moment în care nu mai aveam nimic de pierdut. Un drum cu suişuri şi coborâşuri care m-a dus mai sus, într-un punct din care văd acum toată valea. A fost o escaladare continuă pe un drum nemarcat. Un drum deschis cu sufletul şi, pe alocuri, cu încrâncenarea dinţilor încleştaţi.

După o relaţie de şapte ani, o relaţie în care ajunsesem să batem amândoi pasul pe loc, înverşunându-ne zilnic unul împotriva celuilalt, eu şi Vichingul am decis să punem punct. Am descoperit atunci că putem fi prieteni cu mult mai buni decât eram ca iubiţi. Ne-am eliberat unul de celălalt, susţinându-ne de la distanţă. O relaţie la finalul căreia am reuşit acel imposibil – am transformat iubirea într-o prietenie de viaţa, pe viaţă.

Jobul pe care îl aveam mă sufoca. Dar nu aveam curajul să îl las. Îmi lipsea scânteia aceea de nebunie care îţi dă elanul să te desprinzi de pe creanga pe care ai rămas înţepenit, să îţi deschizi aripile şi să zbori. Creanga trebuia tăiată, clar! Ştiam asta… Dar aveam nevoie de zvâcnirea aceea cu care un avion se desprinde de sol, cu care o pasăre îşi ia zborul de pe creangă! Sau cu care te arunci din înalt într-un râu învolburat…

Stagnam acolo unde eram. Îmi trasasem un cerc de confort unde îmi era călduţ, dar care se strâgea, zi după zi, ca un laţ în jurul gâtului meu. Ştiam că dacă nu voi face curând ceva, mă voi sufoca. Voi piere. Mă voi stinge… Devenind o umbră convenţională printr-o viaţă liniştită. Era un fel de sinucidere călduţă. Eram ca broscuţa care fierbea la foc mic – numai că eu ştiam că voi muri dacă nu sar din oală.

El a fost cel care mi-a dat imboldul, fără să îmi dea speranţe! Asta a fost umitor!

Sunt omul care asociează speranţa cu diperarea, iar el a simţit asta, aşa că, după ce mi-a prezentat latura cea mai înnegurată din viaţa lui, din viaţa pe care o ducea în acel moment, m-a invitat să intru în scena aceea nouă, inedită. Şi aveam nevoie de asta!

E greu să uit uşurarea pe care am simţit-o cand l-am auzit spunându-mi:

-Izuca, dacă nu mai vrei să trăieşti aşa, ia-te de acolo şi vino aici! Vedem noi ce facem mai departe!

El era în Italia. De 14 ani. Locuia într-o casa friguroasă şi îşi trăia viaţa de azi pe mâine. Alţii făceau planurile pentru el, el doar îi urma. Lucra pe ici, pe colo, asambla standuri pentru diverse fiere. Câştiga bani, dar niciodată nu avea siguranţa zilei de mâine. Trăia în dezordine, printre câţiva prieteni, la voia întâmplării. Ar fi vrut să vină în ţară, dar nu avea curajul. Ar fi vrut să schimbe ceva în viaţa lui, dar nu reuşea să se desprindă de obişnuinţe.

O fracţiune de secundă am transpus propunerea lui în imaginaţia mea. Era acolo o mare uşurare. Ca şi cum luam o gură de aer proaspăt. Da! Era un sentiment bun! Chiar dacă mintea urzea temeri. Dincolo de ce îmi spunea mintea, inima dansa fericită pe acel nou drum imaginat.

Mi-am şters lacrimile şi i-am răspuns, asemeni unui copil împăcat acum:

-Să ştii că vin. Îmi dau demisia, îmi cumpăr bilet de avion şi vin la tine. Am nevoie de asta acum. Nu voi fi o povară pentru tine, să nu îţi faci griiji.

Şi aşa a fost. Chiar în ziua aceea mi-am scris demisia şi mi-am luat biletul de avion. Desigur,
mintea se punea de-a curmezişul – “No, bine! Ai un job bun! Îi dai aşa uşor cu piciorul!”

Dar nu mai conta. Odată ce am tăiat creanga, nu îmi mai rămânea decât să zbor!

Italia

El m-a aşteptat la aeroport. Uşor străin. Uşor preocupat să îmi fie bine. Eu eram bulversată de zbor. Într-un loc nou cu care nu aveam nimic familiar. Toate în jur veneau cu informaţii noi. Dar era bine, căci eram atentă, eram prezentă. Eram acum acolo. Total centrată în ceea ce începeam să creez în jurul meu. Ca un pictor care trasează primele semne pe pânza din faţa lui.

Pe Marius îl cunoşteam de mai bine de jumătate de an. Vorbisem mult pe net. Mă însoţise prin toate temerile şi negurile pe care le trăisem. Fusese lângă mine clipă de clipă, un suflet oglindă căruia îi arătam tot, chiar şi cele mai înnegurate simţiri. Nu mă sfiisem să mă dezbrac complet în faţa lui. Şi el, la rândul lui, îmi destăinuise multe despre el.

Noi ne văzusem în România în urmă cu 4 luni. El venise să ne întâlnim. În ciuda tuturor. Simţise că asta trebuie să facă, şi o făcuse. Mi-a zis doar unde va sta şi mi-a lăsat libertatea să vin sau să nu vin să ne întâlnim.

M-am dus să îl văd. Eram o umbră de femeie. După despărţirea de viching. Într-o depresie surdă, adâncă.

Mi-a deschis uşa camerei de hotel. El, grizonat, cu părul până la umeri, liber. Ne-am dat mâna ca doi prieteni vechi şi am discutat o vreme banalităţi. Pe marginea patului, în faţa unui pahar cu whiskey. Vorbea. Mă privea doar cu coada ochiului. Eu îl ascultam şi îmi tatonam inima. Care părea să îl recunoască. Să se abandoneze momentului. Mintea nu spunea nimic. Vorbea doar ea, inima mea:

-El e… Îl ştiu.

Firesc, în timp ce el povestea ceva banal, mi-am aşezat capul pe umărul lui. Şi am simţit împăcarea. Atunci am ştiut că vom avea un drum de parcurs împreună. Că el nu e degeaba acolo. Că ne-am găsit ca să mergem, pentru o vreme… cine ştie câtă… Unul lângă altul pe acelaşi drum. Pur şi simplu…

Avea să descoperim care este acel drum. Niciunul din noi nu ştia atunci mai mult.

Întâlnirea a fost, deci, de ambele părţi, o regăsire de suflete.

El a stat în ţară o săptămână. Trei zile le-am petrecut la mare, restul la munte. Ne era bine unul lângă celălalt, chiar dacă, pe alocuri, el devenea exuberant în declaraţiile pe care mi le făcea în gura mare. În public. Stingherindu-mă. Chiar dacă problema lui cu alcoolul nu a fost ţinută ascunsă faţă de mine. Dincolo de aceste momente, el era un suflet pereche. Simţisem asta din prima clipă în care ne-am privit în ochi. Am văzut acolo cunoaşterea de care avem nevoie. El Îmi aducea acum informaţii de care eu aveam nevoie ca să merg mai departe.

După câteva zile renăscusem. Eram altă femeie. După o săptămână mă lipisem de el ca timbru de un plic. Aşa că despărţirea aceea a fost dificilă, căci nu ştiam când ne vom mai vedea. Şi, încă, mai aveam să ne spunem multe…

După plecarea lui, căci el s-a întors în Italia, eu am căzut şi mai de sus…

4 luni de decantare

Da, el a plecat… Eu am rămas în urma lui… Nu a fost uşor pentru niciunul dintre noi doi… Era ca şi cum noi doi ar fi trebuit să rămânem împreună încă o vreme… Rănile deschise au început să doară şi mai mult ca înainte…

Tânjeam după prezenţa lui. După liniştea pe care privirea lui mi-o picura în suflet…

Au trecut astfel 4 luni. Timp în care am vorbit la telefon sau pe internet. Zilnic. Sau zile întregi. Dar nu era de ajuns… Sufletele noastre se chemau…

Atunci mi-a propus el să las tot aici şi să mă duc în Italia. Deşi acela era locul de unde urma să fugă. Deşi acolo el nu se mai regăsea.

Iar eu m-am luat şi m-am dus. Am tăiat toate legăturile care mă ţineau pe loc şi am zburat către el.

În Italia

Drumul de la aeroport până la el acasă a fost lung. Casa era friguroasă şi în dezordine… Exact cum era şi viaţa lui acolo… Chiar dacă el se străduise să o cureţe şi să o facă primitoare pentru mine… Mai era mult de lucru în ea.

Din fericire, job-ul i-a permis câteva zile de relaj, aşa că am stat împreună. Mi-a arătat locul. Iar eu l-am explorat exact ca un pisoi adus în casă nouă. Dincolo de dezordine, era un loc frumos.
Stafora, apă curgătoare, era un loc numai bun de stat la soare. Pe malul ei creşteau narcise galbene…

Gradina era plină de zambile… Apoi au apărut şi lăcrămioarele…

Da, îmi plăcea acolo! Cu el…

Am profitat de momentele în care el era plecat la lucru şi am făcut curat. Şi, totodată, am avut ocazia să văd cum, în mai puţin de o oră, după ce venea el, dezordinea se instaura la loc. Căci toate erau scoase şi puse la vedere… Am înţeles curând că dezordinea aceea îl reprezenta, făcea parte din el… Venea din el…

Un om bun aveam acum alături. Iubitor. Tandru. Afectuos. Mă răsfăţa aşa cum rar o femeie e răsfăţată. Iubirea lui era în jurul meu. Palpabilă. Ca o cortină groasă de catifea. Aproape că nu mai găseam loc în care ea să nu fie prezentă.

Atâţia ani în care el o strânsese… Eu eram femeia care o primea acum. Toată.

Da, uneori aceasta mă copleşea. Eu, sălbatica femeie, care 7 ani trăise lângă un Viching. Acum nu o puteam duce toată. Universul îmi dăduse înzecit tot ce cerusem! Dar, culmea, era prea mult!

Şi atunci, ca să compenseze… A început să îmi mai ia…

Mi-a dezvălui faptul că el, omul care duce sufletul meu pereche, era alcoolic… Că atunci când bea devenea un alt om, necunoscut. Că avea, ca nimeni altul, capacitatea să se autodistrugă şi apoi să renască ca o pasăre Phoenix…

Pe firul Ariadnei

Cu un zgmot lung, metalic, asemeni celui descătuşat de un clopot căzut din clopotniţă… m-am prăbuşit din cer.

Cu vibraţii înfundate, viscerale, pe alocuri ascuţite şi stridente, sufletul meu s-a luat din înalt şi a dat cu mine, omul încătuşat într-o formă de femeie, de tâmpla universului. Spre o nouă deschidere.

Am crescut lângă tine, iubire. Aripă cu aripă.

Dintâi am surpat zidurile din jurul meu. Unul câte unul, până la cordonul ombilical. Atât am mai păstrat – o legătură karmică cu un suflet far.

Apoi am ridicat altele, pe un alt şablon, pe alte forme. Un alt decor pentru un alt rol şi alte personaje.

Tu şi eu, femeie şi bărbat, ne-am jucat rolurile cum am ştiut mai bine! Aproape până la epuizare! Am pus tot pe scena asta! Uneori am susurat duios replicile, iar martorii se aplecau cu urechea sufletului să se adape din energia dintre noi.

Alteori am urlat cu patimă şi nimeni nu ne-a auzit! Doar văzduhul a vibrat prelung dărâmând baierele cerului.

Dintâi am urlat în noi înşine! Ca exerciţiu înainte de exteriorizare.

Mut am strigat cu ficatul! Apoi cu stomacul!

Până sunetele au ajuns în gâtlej şi au fost aruncate afară din noi, dincolo de formele în care ne-am turnat.

Universul le ştia toate înainte ca noi să le fi ştiut. Erau deja scrise acolo. Imprimate în eter.

Abia apoi le-am ştiut şi noi…

Sinceritatea, însă, începe din interior. Cu tine însuţi. Şi asta e cel mai greu… Să te scufunzi în negura care eşti, să devii lumină şi să te vezi. Din clipa aceea devii sincer. Cu tine. Şi nu poţi fi altfel cu nimeni. Căci interferezi cu tot.

Da, încă te iubesc. Şi iubirea e atât de mare şi conştientă, încât mă pot lipsi de tine acum.

Aşa că m-am luat, pe mine, forma de femeie cu suflet de lumină, în vuiet de cer prăbuşit, şi am urmat cordonul ombilical. Asemeni Ariadnei cu firul ei roşu… m-am întors la sufletul far lăsat în urmă pentru a crea o nouă scenă. Mai conştientă, mai prezentă, mai aproape de mine însămi. Mai aproape de cunoaştere.

Cu un înger în plus pe umărul meu…

M-am luat de lângă tine şi m-am adus aici. Înapoi în inima mea.

Şi, pentru că din haos se naşte o nouă conştiinţă, acum văd altfel tot.