No, iar se umplu paharul!
Nu am mai scris de mult şi e timpul să îl deşert cumva… Nu
de alta, dar, pe zi ce trece, îmi intru tot mai uşor în pielea de taur furibund
care vede roşu în faţa ochilor.
Pur şi simplu, în prima clipă, rămân fără grai! Când mă
lovesc de lipsa de bun simţ a unor concetăţeni! Nu îmi găsesc cuvintele, martor,
implicat direct, la nesimţirea lor!
Ieri eram cu Simba la policlinica cu plată. Da – de 3 săptămâni e imobilizat la pat cu
un picior în ghips – şi am ales să evităm urgenţa şi serviciile gratuite
oferite de sistemul sanitar şi să plătim, domnule, consultaţia şi fesele
ghipsate. Plus taxiuri. Plus tratament. Nu mai spun câţi bani înseamnă toate –
bine ca i-am avut!
Fiind la a treia întâlnire cu medicul, ştiam mersul
lucrurilor – programul e de la 8, medicul vine la 9, lume buluc în faţa cabinetului.
Dacă nu ai apă, biscuiţi şi poveşti de întreţinut cu bolnavul, îţi poţi plăti
din start şi o consultaţie la psihiatru.
Aşa că am apelat la timpul liber al bunicului, pensionar.
L-am rugat să meargă el, dis-de-dimineaţă, şi să ne cumpere un bon de
consultaţie. Chiar şi aşa, eram numărul 3.
Înaintea noastră erau, desigur, numerele 1 şi 2, ghipsaţi cu
care deja ne cunoşteam, frate! Eram bucuroşi să ne revedem şi ne întrebam,
optimişti, dacă ne-am luat şi al doilea papuc că urma să plecăm pe picioarele
noastre acasă, nu?!
Numărul 1 a avut baftă! A intrat, cum era şi firesc, primul.
Ghipsul scos. Doamna a ieşit pe picioarele ei. Fericită tare. Ne-a făcut cu
mâna şi, sprijinită în cadru ei, aproape a fugit de acolo. Nostim a fost că 15
de minute mai târziu soţul ei o căuta nedumerit. Fusese să mai plătească ceva,
pesemne, şi când s-a întors, doamna nu mai era!
-Ştiţi cumva unde e soţia mea?...
-Poi, a ieşit, tare fericită, şi a plecat… O fi fugit!?
-….?
-Să fii fugit de acasă?!
Domnul a zâmbit uşor şi a plecat val vârtej să îşi găsească
zănatica domniţă eliberată din ghearele ghipsului după o luna şi mai bine.
Până să intre numărul 2 – un puşti haios de vreo 8 ani – s-a
infiltrat un… ghiolban cu o radiografie Pozimed în mână. Îl ştiam de data
trecută, încercase şi atunci să intre peste rând, dar ceruse voie – cică doar să
pună o întrebare – şi fusese refuzat politicos. Acum nu îşi mai luase nici bon,
a intrat buluc şi cu multă nesimţire.
Mama cu puştiul a ridicat resemnată din umeri. Nu a
comentat.
Toate bune, până aici, numai ce ghiolbanul Pozimed a avut o
discuţie luuuungă cu medicul. Să fi stat în cabinet mai bine de jumătate de oră…
Probabil au jucat şi un şah între timp,
după o lecţie de anatomie şi un examen de trecere…
Iese ghiobanul şi, până să intre mama cu puştiul – care ţopăia
sprinţar către uşă – pac, alt ghiolban se furişează şi închide uşa după el.
Frateee!!!! M-am blocat. Am respirat adânc. Culorile căpătau
o tentă de roşu. Am luat cârjele lui Simba şi m-am propit în uşă.
-Acum intraţi dumneavoastră, mama cu puştiul. Dacă mai
încearcă cineva să intre, îi pun piedică cu cârja. Ca să se ştie.
Mai veneau oameni şi întrebau – ce număr a intrat?
-Poi aşteaptă să intre 2 şi 3 – răspundeam eu.
Oftau apăsat şi făceau cale întoarsă. Era deja ora 10,
programul începea la 8, şi numerele 2 şi 3 nu intraseră. Nu părea o perspectivă
prea roz.
Iese ghiolbanul – tot aşa, după o partidă de 20 de minute cu
medicul – şi îi zice vesel doamnei cu numărul 11:
– Intraţi dumneavoastră!
Am clipit cu colţul ochiului, cu capul înclinat într-o
parte, am zâmbit strâmb şi i-am zis doamnei:
-Numai să încercaţi.
Au intrat mama şi puştiul ţopa-ţop. Au stat mai puţin de 5
minute şi s-au dus în sala de ghipsare unde asistenta i-a scos copilului
ghipsul.
Până să mă dezmeticesc eu – îi făcusem loc puştiului să
treacă şi fiimiu a pierdut startul – pac, alt ghiolban se furişează în cabinet…
Tulai, doamneeeee!
Sunt ca puricii!
Acum chiar vedeam roşu! Respiram sacadat.
M-am calmat când a
reapărut puştiu, vesel nevoie mare, pus pe glume. Ne-am pus pe vorbă şi râs.
Piciorul lui parea ok. Nu mai era rost de ghips. Ne împărtăşeam bucuria şi
felicitările. O stat copilul aşa, într-un picior… glumind şi povestind… o
jumătate de oră. Se pare că medicul avea program de jucat şah cu toţi ghiolbanii
intraţi peste rând.
Apare asistenta.
-Sunteţi amabili să o lăsaţi pe doamna – şi ne arătă o damă
elegantă cu un deget legat cu o feşă – că are numărul 17, s-a învoit de la
serviciu, şi nu mai poate să stea. Vrea să anuleze bonul.
Mama cu puştiul – care aşteptau acum să intre să îi mai vadă
doctorul o dată – a ridicat, din nou, resemnată din umeri şi a făcut un semn
sugestiv că să intre.
Gata! Până aici! Am
devenit taur!
-Nu! Eu nu sunt de acord! Copilul ăsta stă sprijinit de uşă
de jumătate de oră, noi avem bonul luat de la ora 7 – lui fiimiu i s-au
învineţit degetele de la picioare deja de când stă cu el în jos. Doamna cu
degetul beteag poate suna la serviciu să anunţe că mai întârzie! La urma urmei,
nimeni nu stă aici de plăcere! Şi sunt convinsă că mai sunt şi alţii care s-au
învoit de la muncă ca să vină! Să aştepte, sau să anuleze bonul! Cum ar fi să
vin şi eu la ora 10, să iau bonul 100 şi
să mă bag în fată pe motiv că dacă nu intru acum, domnule, anulez bonul!
Asistenta mă privea fix. Plină de reroşuri. Şi ură. Nu se aştepta la
reacţia asta din partea mea.
Poi, da! Nu mă văzuse
taur furibund!
-Hai, doamnă, am apelat la bunăvoinţa dumneavoastră!
-Doamnă, aici sunt doi copii care abia stau pe picioare!
Degetul ăla nu pare deloc o urgenţă! Doamna nu intră înaintea baiatului de aici
şi a lui fiimiu!
Aici au intervenit şi ceilalţi.
-Păi nici noi nu suntem de acord!
Asistenta a făcut cale întoarsă, bodogânind, şi a şuşotit
ceva cu nesimţirea întrupată într-o cucoană de data asta. Cucoană care zâmbea
sfidător peste umărul ei, cu ochii spre noi, norodul cretin!
În fine, intră puştiul. Era ok. A plecat fericit acasă în
mai puţin de 2 minute. Intrăm şi noi. Doctorul iese din cabinet. Am aşteptat 10 minute să revină. Fusese în sala de
ghipsare să se uite la cucoana nesimţită.
Deh, nesimţirea
trebuie servită şi întreţinută în ţara asta…
A vorbit cu noi mai puţin de 3 minute şi ne-a trimis să dăm
jos atela. Acolo era asistenta de mai devreme. Pufnea şi trântea sugestiv. Mă privea cu infinită lipsă de compasiune. Cu ură aproape.
-Ioi, asta o să îi
faca guler ghipsul lui fiimiu…
Am rasuflat adânc am făcut un pas de împăcare către ea, cu
toată compasiunea pe care o găsisem disponibilă prin mine:
-Îmi pare rău pentru incidentul de mai devreme…
Mi-a retezat-o scurt:
-Eu cu dumneavoastră nu am ce să vorbesc!
Tulai, doamne,
cuvintele ei parcă erau un bici!
A continuat pe acelaşi ton răstit.
-Am apelat doar la bunăvoiţa dumneavoastră!
Mi-am înghiţit cuvintele şi m-am retras. Eram pe punctul să redevin
taur furios şi să îi trâtesc tava aia cu feşe în cap! Numai gândul că doamna
acea plină de ură avea să se ocupe de fiimiu, îmi provoca greaţă… Turbam de
furie, dar am tăcut, lăsându-i ultima
replică... fără replică.
O resemnare care mă
ustura până în adâncul inimii…
Ce bunăvoinţă,
cucoană, când suntem aici de la ora 9 şi e deja 10.30. Numărul 3! Lui fiimiu i
s-au învineţit degetele de la picioare, pe mine mă doare spatele de mor – aşa păţesc
dacă stau mai mult timp în picioare – şi ne luptăm cu ghiolbanii care intră
peste rând?!!! Am venit la policlinica cu plată tocmai ca să evităm nesimţirea
sistemului medical oferit de asigurare (unde te uită dumnezeu în aşteptare prin
faţa cabinetelor) şi am găsit mama nesimţirii!
Trăiesc printre noi şi suntem puşi în situaţii care, efectiv,
ne lasă muţi de uimire. Până unde poate merge nesimţirea unora, e greu de
crezut! Ţi-i ruşine de tupeul lor, te blochezi, nu găseşti replica…
Rămâi mut, încremenit, simţi că nu faci parte din lumea asta…
Bine că mai am în mine, nativ, un taur, care pare a se
descurca în lumea asta grosiera. Mă doar să îl folosesc. Mă simt murdărită şi
fără speranţă după ieşirea lui la suprafaţă! Îmi pare rău că l-am lăsat să se
manifeste, dar vărsătorul asta din ascendent mai are nevoie şi de câte o mână
de ajutor. Altfel, e un idealist convins, care crede în bunătatea şi
compasiunea deplină a omenirii, care trăieşte în lumea lui frumoasă, departe de
ghiolbani şi nesimţire. Şi care doar ar rămane cu gura căscată, blocat ca vaca
la poartă nouă, când are parte de interferenţe cu nesimţirea în persoană.
