Zambila mov de la ghişeul cu brânduşe

În drum spre birou, m-am susprins planificându-mi ziua printre hârtiile de la birou, ce şi cum să rezolv mai întâi, ca să fiu eficientă. Şi asta în loc să mă bucur de drum, de ploaie, de pisicile de la parterul blocului pe lângă care trec în fiecare dimineaţă.
Azi nici nu le-am mai numărat...

„Hei, ce faci?! Ia fii atentă pe unde mergi!”

Mi-am ieşit din gânduri o vreme şi am început să văd locurile pe unde treceam...
Ar trebui ca într-o zi să iau şi camera cu mine... să spun în imagini povestea drumului.

La casa de ţigani de pe colţ, era în desfăşurare o conversaţie, între o ţigăncuşă de pe trotuar şi una de la terasa de la etaj, terasă pe care o credeam o dărăpănătura nelocuibilă...

„Waw! Iată că spaţiul acela e funcţional!...Uite, măi, oamenii ăştia trăiesc fără să meargă la serviciu!... Oare cum e să ai toată ziua numai pentru tine?! Zău, dacă nu sunt de invidiat!... Azi trebuie să câştig un pic de timp şi pentru mine...”

Am ajuns la concluzia că hârtiile de pe masa mea complotesc şi se înmulţesc fără măsură, căci de trei zile nu mai reuşesc să dovedesc teancul, deşi lucru aproape fără întrerupere la el...
Au făcut un concubinaj, ceva...

Hotărâtă să îmi pun planul în practică, când am ajuns la birou, le-am ţintuit pe toate cu cotul stâng sub fermă observaţie(ca să nu mai facă prostii!) şi mi-am propus ca, măcar pentru 30 de minute, să nu mă apuc de ele.

E, şi în timp ce duceam acest plan fain la bună realizare, un coleg, mi-a îndesat în gemuleţul de la ghişeu un ghiveci cu o zambilă mov. O superbă zambilă mov...

- ...Pentru mine?! Am întrebat uimită – cu atât mai uimită cu cât, cu o zi înainte ne ... încontrasem pe un subiect şi ne cam ciondănisem niţel, fiind amâdoi tare înverşunaţi pe propriul adevăr, de parcă în asta stătea întregul univers.

-Da, pentru tine...

-...

-De 1 Martie, că pică duminică şi vroiam să fiu primul care te felicită. O colegă avem şi noi... Dacă nici pe ea nu o felicităm, atunci...

Recunosc ca m-a înmuiat de tot gestul lui...

„Iaca! Sunt şi avantaje atunci când lucrii cu 10 băieţi. Măcar o dată pe an, te pomeneşti răsfăţată cu flori vârâte prin ghişeu...”

O vreme a stat tăcută lângă brânduşe, acolo pe pervazul improvizat...  Până s-a aclimatizat şi a început să vorbească, aşa cum ştiu zambilele să o facă... La început timid, abia insinuat, apoi pe de-a dreptul şi fără reţineri!

Minune tăcută, plină de savoare, a început lucrarea, trimiţând mireasma învăluitoare. Şi a sfârşit prin a da buzna în birou, peste orice tergiversare de a trăi clipa...
Căci de asta nu aveai cum să te mai fereşti şi să rămâi cu ochii în hârtii...

Iată-mă privind-o cu sufletul, dincolo de orice problemă, task urgent sau supărare...

Draga zambilă mov de la ghişeul cu brânduşe...

Deja vu

E uimitor cat de sus putem zbura, crezand in ceea ce facem si suntem.
E uimitor cum, numai la cateva ore distanta, atingem pamantul, intram in el si descoperim filoane uitate. De parca tot ce a fost, a fost doar un rol, un scenariu. O amagire.
Apoi ne ridicam din nou pe aripile unei alte amagiri, asteptandu-ne ca, de data asta, sa fie bine!

E din ce in ce mai limpede ca tot ceea ce gasim in exterior sunt amagiri de scurta sau de lunga durata.
E atat de usor sa te agati de una sau de alta. Sa tergiversam Momentul. Momentul linistii.

Eu cred ca, in ciuda celor afisate, toti cautam acelasi lucru: linistea interioara. Fericirea aceea neconditionata. Bucuria momentului. Bucuria deplina, neincorsetata.

E ca si cum ne nastem si murim zi dupa zi. Uneori ani dupa ani.
Am obosit sa tot incerc... Mereu tatonez. Hai sa o fac si pe asta, sa vedem cum iese...
Vad si stiu ca e fara rost.
Probabil pentru fiecare e un drum. Sau pentru toti acelasi. E drumul acela care o ia prin noi insine, care ne reduce la zero, care ne reduce mintea la tacere. E un drum al abandonarii.

Ma tot intreb daca biserica are vreun rost aici. Ar fi un instrument.

Asa ca stau, din nou, pentru a mia oara si ma intreb cat pot eu de sincer: ce ma face sa ma simt bine?
Acum nu-mi amintesc nimic... Stiu doar ca va trece starea aceasta de disconfort sangeros si ca vor urma zile mai bune. DAR! Nu mai vreau sa ma agat de amagirile obisnuite! Vreau ceva bun cu adevar! Vreau sa ma ridic pentru ultima data! Am obosit sa tot cad. Zmeul asta se rupe cu fiecare noua cadere - care devine atat de veche, ca un deja vu.

Deja vu... Ca in Matrix. Urmam o matrice. Scriem aceasta matrice prin imaginile si dorintele noastre. Noi toti. Vreau sa pasesc dincolo de matrice! Imi vreau viata mea! Imi vreau drumul meu!

Doamne, destul am orbecait, arata-mi calea dreapta si o voi urma! Deschide-mi sufletul, da-mi taria, dorinta si curajul de a face pasul.

In cadere libera

Mi-e capul greu, de parca ceva imi atarna de ceafa. Ma mananca pielea de parca as fi urzicata. Uneori devine aproape insuportabila senzatia. Ma scarpin fara speranta! Scarpinatul accentueaza mancarimea. E ca si cum ar trebui sa schimb pielea. Sau doar sa ies din ea! Pielea de pe carne...

Ma minunez de cei care pot zambi. Cum reusesc? Pietre de moara stau atarnate de colturile gurii mele. Si inca una de inima. Alte doua de picioare. Sunt impovarata...

Acum vreau sa dorm. Ma pun in pat bucata cu bucata si imi dispare somnul. Apoi ma cuprinde mancarimea. Nu-mi mai gasesc locul.

Am nevoie de exercitii de fericire...
Am uitat sa zambesc. Zambetul a devenit o grimasa.
Am uitat sa cant. A iesit doar un sunet gutural.

Imi amintesc ca imi facea bine sa zambesc - la incepu fortat, premeditat, apoi natural. Dar nu mai vreau sa fortez nimic! E ceva de moment!

Imi facea bine sa cant. Pentru cateva clipe.

Pana unde poate cobora un suflet? Care e limita de jos? Pana unde voi ajunge inainte sa ating fundul?
E ca o coborare in adancuri. De data asta nu ma ajuta cu nimic gura mica de aer pe care am luat-o inainte. Si nici nu mai vreau sa ma ajute nimic! Vreau sa ating fundul! Vreau sa termin odata pentru todeauna cu explorarile astea in abis! Vreau sa fie ultima scufundare!

Oare as putea sa imi dau jos pielea, bucata cu bucata, exact asa cum scoti hainele? As incepe cu mana stanga! S-a inrosit toata de cat am scrapinat-o! Ar fi oare o solutie sa o dezbrac ca pe o manusa?

Capitolul unu

Toti avem ceva de spus, la un moment dat. Cei mai multi, alegem tacerea. Ne infruptam din propriile macinari interioare, le folosim drep combustibil pentru ego. Si cat de bine ne-ar fi sa le dam uitarii...
De mult ani planuiesc asta. O carte. Niciodata nu am reusit sa o incep, nestiind ce titlul sa ii dau primului capitol. Asa ca trec simplu peste asta, pentru moment, spunandu-i "Capitolul unu".

Viata mea e una obisnuita si tot ce o diferentiaza de a celorlanti sunt aceste ganduri de fond.
Prietenii ma stiu de Iza, restul de Brindusa. Si cu totii stiu ca am trecut de 40 de ori prin ziua de 5 mai.

Si asta imi aduce aminte de mama. Pentru ea viata a inceput tot pe un 5 mai. Tarziu am inteles ce insemna faptul ca suntem "lunatice".
Am auzit asta cand aveam mai putin de 5 ani. Ma tinea tata in brate. Era sub un brad inalt, pe marginea unei gropi. O inmormantau pe mama.
-Dati-i sa arunce o crenguta in groapa! Sunt lunatice!
Mi-au pus in mana o crenguta de brad. Imi amintesc ca o priveam plina de interes, cand mi-au smucit mana, ajutandu-ma sa o azvar in groapa.
A fost o alta mare dilema!
In primul rand, nu intelegeam de ce o baga in pamant pe mama, daca ea numai dormea! Urma sa se trezeasca si sa ma ia in brate!
Si de ce "nu e bine sa mergi pe urmele femeii din fata ta"? Acestea au fost cuvintele matusii mele. Ea ma tinea de mana in convoi, iar eu ma jucam incercand sa pasesc exact in urmele pasilor lasati in colb de femeia din fata.
Si de ce tata ma stragea atat de tare?..."Dati-i fata sa o tina in brate! Sa nu faca vreo prostie!"

Abia peste alti 20 de ani s-au legat lucrurile in sufletul meu. Atunci am inteles ca cea mai mare durere e sa traiesti moarte propriului copil. Atunci am vazut-o pe bunica spaland oasele mamei. Si plangand incet. "Doinita, unde te-ai dus tu? Uite, au venit copii sa te vada..." Si pe fratele meu carand micul cosciug pe umar. Ducandu-l in biserica rece, fara oameni. Ei urmau sa vina a doua zi.

Ma inec de fiecare data cand pictez aceste imagini.

Pe mama am simtit-o alaturi multi ani. M-a urmarit in prima zi de scoala, la admiterea in liceu, la facultate, cand am nascut. Dupa ce am devenit si eu, la randul meu, mama, am simtit ca si-a luat un moment de respiro. Nu pot spune ca m-a parasit. A fost ca si cum isi facuse datoria si m-a lasat singura. O vreme.

Unde, pana atunci, toate mersesera ca pe roate, dupa ce am devenit mama si s-a trezit in mine sentimentul responsabilitatii materne, toate s-au schimbat! Sigur, cineva era langa mine, ma sprijinea, dar era atat de coplesitor acel sentiment, ca am uitat sa ma mai bucur de viata...
A urmat o casnicie de 7 ani, in care nu mi-am gasit locul nicio clipa. Eram sotie, pentru ca el imi cerea asta, eram o mama singura, pentru ca eu imi dorisem copilul, iar el nu simtea nevoia sa se implice(ceea ce era cat se poate de just, pana la urma!), eram o nora urata de mama soacra, pentru ca ii furasem singurul baiat...
Devenisem o femeie depresiva, isterica, artagoasa, asexuata. Uram barbatii, ii detestam fara drept de apel, din prima clipa. Si sotul meu era si el barbat.
Si, ca orice mama nefericita in casnicie, mi-am indreptat in mod abuziv si excesiv intreaga atentie asupra fiului meu. Pana am avut o revelatie! Si aici ii multumesc, din nou, fostei soacre, care, prin oglinda ei, mi-a aratat atat de evident ca faceam! Eram, clar, pe acelasi drum pe care il parcursese ea cu fiul ei, schilodit sufleteste, devenit un mameluc...Ghidat ca o marioneta cum sa stea, cum sa se imbrace, cum sa mearga...

-Izaaaaaaaa, nu e bineeeeeeeee! Fataaaaaa, iti schilodesti fiul!

Am facut un efort, m-am scuturat de praf, lacrimi si cutume si am decis sa fac ceva sa ies de pe calea aceea! Sa imi fac o viata proprie! Cristian, micul Simba, avea 5 ani. Deja nu ne mai intelegeam. Daca la inceput avusesem o comunicare telepata, calda, plina de armonie, acum eram amandoi ca doua pietre de moara.
Ma simteam rau. El se simtea rau.
Am vazut clar ca, daca mie nu mi-e bine, nici lui nu-i va fi!
Ce face o femeie cand cauta o schimbare? Sigur, dupa ce se tunde si isi innoieste garderoba!
E, asta am facut si eu. Cum tunsoarea si hainele noi nu ajutasera prea mult, am schimbat si barbatul.
Singura problema e ca...m-am si indragostit de noul barbat si am facut imprudenta sa ii marturisesc adevarul sotului. Dar am facut asta in speranta ca se va trezi si va cauta, si el, o solutie sa mai salvam ceva. In ciuda soacrei, totusi ne iubeam!
Dar nu a mers, deloc, cum imi doream eu... Sotul s-a simtit tradat si a ales sa se mute la ai lui...Mama lui, in sfarsit, si-a recastigat fiul! Apoi a urmat un divort lung, obositor. 4 ani. El nu era niciodata in tara la "prima infatisare". Fiind paraciosul in toata povestea asta, era musai sa fie de fata. Pana la urma, de comun acord si la sfatul avocatului lui(eu nu am avut avocat), am hotarat sa devin eu paracioasa. Abia asa am reusit sa finalizam. Cristi avea deja 10 ani si l-au chemat in instanta. L-am lasat sa fie el insusi. A trecut usor peste tot. Ma intreb daca isi mai aminteste ceva...

Eu imi amintesc sentimentul de usurare de dupa. Am fost cu Cristi si am sarbatorit - el cu un suc, eu cu o cafea.
Imi redobandisem fiul. Si, intr-o oarecare masura, si libertatea.
Cu libertatea e mai ambiguu... Pentru ca eram prinsa intr-o alta relatie cu barbatul acela de care ma indragostisem in timpul casniciei. Dar asta e alta poveste.

Capitolul doi

Dan a fost o alta etapa de evolutie. El a fost barbatul care mi-a redeschis ochii catre feminitatea mea. Cu infinita rabdare. Eram maritata cand m-a abordat pe canalele de socializare. A intrat pret de un minut cat sa imi ceara numarul de telefon. Apoi eu am uitat totul.
M-a sunat a doua zi sa ma invite, desigur, la o cafea. Si acum ii vad zambetul un pic surprins, un pic ironic. Sprijinea un pom, asteptandu-ma. Purta un tricou alb, labartat la gat. L-am vazut de la distanta si...mi s-a oprit inima. Oare el sa fie? N-are flori, e imbracat aiurea, e atat de defensiv si rebel! A fost dragoste la prima vedere! Sentimentul ca il stiu dintotdeauna a fost inca de la inceput. Ca pe un om, intalnit odata, demult, in copilarie. Iata-l in fata mea. Si nici nu stiam cum il cheama! De fapt, nici nu imi spusese.
Inceputul a fost fascinant si plin de surprize. Cu el totul devenea uimitor! La el totul era uimitor! Iar sentimentul acela de familiar si de siguranta...era exact ce aveam nevoie in acel moment.
Sigur, au fost si umbre. El era proaspat parasit de o alta fata, era nesigur, neincrezator. Nu dorea, aparent, sa se implice intr-o relatie. Desi ne simteam ca doi copii uitati de Dumnezeu in rai.
Inca imi amintesc senzatia calda pe care am avut-o cand m-a cuprins de umeri. Atat de simplu si tandru. Nu voi intra in amanunte. Voi spune doar ca a avut muuulta rabdare cu mine. Mi-a dat tot timpul necesar  sa imi amintesc ca sunt femeie si sa ma redescopar. Sa ma plac.
Dar era si un joc de-a soarecele si pisica. Ca in orice relatie intre doi oameni raniti sufleteste.

Dupa o luna, am vrut sa pun punct relatiei cu el. Acolo, in cafeneau turceasca, in miez de iarna. M-a intors din drum(eram deja ridicata in picioare, hotarata sa plec fara sa mai privesc in urma) cu cateva cuvinte:
-Acum, dupa ce m-ai facut sa te iubesc, vrei sa ma parasesti?
M-am asezat inapoi pe scaun, ca sa raman in viata lui.
Au urmat 4 luni ireale! De vis!
Ma consider un om norocos pentru aceste 4 luni in care m-am bucurat de o iubire deplina, impartasita total! Am cunoscut asta, in aceasta viata, alaturi de Dan...
Cum e?... Timpul isi schimba intelesul. Uneori se opreste in loc, alteori galopeaza. Nu e nevoie de cuvinte. Se ajunge la o comunicare telepata. Totul in jur capata o stralucire aparte. O lumina interioara. Nimic nu te mai necajeste. Esti fericit. Iar distanta intre noi nu era nicioadata o problema. Desi adoram momentele cand eram unul in bratele celuilalt.
Ne iubeam, aveam incredere unul in celalalt, ne simteam gindurile, ne respectam.

Si uitasem de sotul meu...Care, intr-o astfel de zi minunata, a sunat sa-mi spuna ca maine vine din voiaj...
Atunci a cazut cerul pe amandoi si a inceput declinul...
Pentru ca ii iubeam pe amandoi, pentru ca incercam sa fiu sincera cu amandoi si sa nu-l ranesc pe niciunul si pentru ca asta e imposibil!
Asa am ajuns la divort si la o relatie incordata cu Dan. O relatie care a durat 9 ani...Pana el a cunoscut pe altcineva. Si eu. Poate eu inaintea lui, manata de suspiciunile lui.
Am platit cele 4 luni de fericire cu 9 ani de chin. Dar, stiti ceva? A meritat! As lua-o de la capat, indiferent de pret! Vreau, din nou, iubirea aceea in viata mea!

In voia valurilor

Mergeau desculti pe tarm, razand si facand haz unul de altul. Vorbeau despre orice si despre nimic, cuprinsi de vraja unui moment de comunicare deplina.
Un val i-a surprins udandu-le hainele pana mai sus de genunchi.
Ea l-a impins usor cu umarul spre apa in intentia de a-l arunca in bratele marii.
-Ne intoarcem? Mergem sa bem o cafea?
-O idee buna!

Pe neasteptate si extrem de firesc, el a intins un brat in jurul mijlocului ei. O tinea cald si simplu, ca si cum asta ar fi facut de cand lumea si pamantul.

Pret de cateva minute, uimita si tacuta, ea a cautat sa pastreze o mica distanta intre ei. Isi analiza senzatiile. Erau atat de placute...Fluturi in stomac, caldura, bucurie.

In urma cu 22 de ani el fusese primul ei baiat, si ea, pentru el, prima fata. Dar acum era insurat si la casa lui. E drept, fara copii si fara a parea indragostit de sotia lui. In ultimii 2 ani se mai vazusera, dar niciodata atat de aproape...

Fata era descumpanita. Ii placea ceea ce simtea, dar mintea ii spunea sa rupa vraja sa nu se lase purtata de valuri. A incercat sa se indeparteze mai mult, dar el nu a renuntat la acea imbratisare ascunsa.
Parea hotarat sa o tina bine. De data asta...

Fata a realizat ca trecuse mult timp de cand nu mai simtise bucuria unei imbratisari. S-a induiosat... Se simtea ca un copil insetat de tandrete... Nu stia ca avea atata nevoie de asta... Prinsa fiind in cotidian, uitase sa se abandoneze clipei... Si asta de multi ani... Mereu femeia barbata care le rezolva singura pe toate, isi refulase acesta dorinta. Acum dorinta iesise la lumina. Jumatatea aceea de imbratisare o incarca de energie si fericire.
I-a raspuns lipindu-se cu soldul de el si ridicand timid bratul in jurul mijlocului lui.
Mergeau acum pe tarm tinandu-se de mijloc, razand si vorbind.
-Ce ar fi daca te-ar filma acum Ernest?
-Ce, ti-e frica de ce va spune prietenul tau?
-Lui nu i-ar pasa prea mult. Ma gandeam la sotia ta.
El radea.

A doua zi ea i-a trimis un mesaj: "plimbare de ieri m-a tulburat mult. Ca sa stii ca te joci pe un teren minat."
Se gandea ca el nu o va mai suna stiind ca lucrurile pot scapa de sub control si ca jocul poate deveni periculos. Dar el a sunat-o...

Jocul

Uneori am sentimentul ca ma joc de-a viata. Construiesc, daram totul a doua zi, o iau mereu de la capat. Fiecare zi e o reconstructie. E regasire.
De ce noapte rupe firul? Sa fie singuratatea?
Da, imi doresc un partener... Un martor activ la nebuniile zilelor. Stiu ca pot trai si fara asta, dar amintirile momentelor in care l-as binecuvanta ca e alaturi de mine ma determina sa pun zilnic si cartea aceea pe care scrie "vreau sa iubesc".
Poate ca problema e alta. Poate ar fi timpul sa iubesc pur si simplu. Chiar daca el nu exista. Pe toti!
Dar am aflat despre mine ca sunt femeie. Senzuala. Plina de dorinte calde. Ca ma simt bine atunci cand ma cuibaresc la pieptul lui, cand ma abadonez in bratele lui.
Ador sa fiu rasfatata cu mangaieri calde, usoare strangeri in brate, saruturi.
Inca sunt o femeie senzuala.
As putea trece peste asta, odata ce am aflat-o?

Uneori am un sentiment de...zadarnicie. Ca ceea ce construiesc e zadarnic. A doua zi totul se farama. Se destrama in zeci de fasii... Dimineata sunt eu, singura, uneori cu sufletul plin de iubire, daruire. Alteori sufletul meu e gol...

In ultimul an am invatat, am descoperit ca totul e posibil. Nu mai sta pe ganduri, doar fa-o!
Iubeste, Iza! Daruieste! Tot si pe deplin! Fa-i fericiti pe cei din jur! Adu-le o clipa de sinceritate! Acea clipa de neuitat pe toata viata.

Poate ca sunt doar un fluture. O bucata de cer. Iar eu ma cred om. Culmea e ca imi vad mainile, uneori fata, gura, ochii. Poate ca sunt doar in mintea mea care vrea sa creada ca asa sunt...

Pana la urma

Tot ce conteaza e iubirea.
Tot ce ne ramane e iubirea.
Tot ce aducem cu noi si luam e iubirea.
Restul e...o scena de joaca. Un scenariu pe care singuri il scriem. Zi de zi.
Alegerile noastre sunt cele care contureaza acest joc.

De unde pornirea de a fi, uneori, rai...haini, fara suflet?
Asa cum exista un personaj pozitiv, exista si unul negativ. Simtim nevoia sa ne oglindim in antagonism. Simtim nevoia sa pendulam intre bine si rau, intre cer si pamant...Si asta pentru a regasi echilibru.
Poate ca viata are, totusi, un scop: acela de a gasi echilibru interior si a opri pendularea aceasta.

Asa cum frumusetea muzicii izvoraste din pasaje contradictorii, antagonice, asa cum linistea vine dupa furtuna, asa cum lumina exista doar in intuneric...avem nevoie de momente intunecate ca sa descoperim lumina din noi!

Stiu ca sunt un crampei de iubire, un mic pic din energia aceea cosmica, un mic licar, un mic-mic licurici, o molecula uituca, bezmetica, aflata in continua miscare de autoregasire!
Stiu ca jocul nu are miza, pentru ca, oricat m-as adanci in iad, in smoala, in rautate, e imposibil sa raman acolo! Particula asta mica de dumnezeu va renaste, va triumfa, va iesi la lumina mai devreme sau mai tarziu!
Dar de ce alegem chinul? Intreaga viata ar putea fi un joc al luminii, al bucuriei depline, al fericirii complete!
Probabil ca sa nu ne plictisim!

Marturisesc ca, uneori, ador sa ma adancesc in tristete. Sa cobor cat mai jos. O fac aproape cu patima! De ce? Pentru ca ador ce urmeaza dupa: sentimentul ca nu mai am nimic de pierdut, ca viata nu are miza, ca e doar un joc, si poate fi unul minunat!

Si totul porneste de la a te iubi pe tine insuti. Daca reusesti asta(si asta pare cel mai greu, pentru ca orgoliul intervine, perfectionist, plin de reprosuri, razbunator) va fi usor sa ii iubesti si pe ceilalalti.

Nu ne putem iubi deplin din cauza orgoliului...Desi pare ciudat si am fi tentati sa credem ca cei orgoliosi se iubesc cel mai mult pe ei insisi, de fapt...e exact pe dos: cei orgoliosi iubesc o imagine falsa a ceea ce orgoliul le impune. Nu se iubesc pe ei insisi(cei meniti greselii, imperfectiunii, lenei, lipsei de istetime si a interesului fata de bile de diverse forme), ci ... o poza reusita a perfectiunii lor.

Iubeste-te asa cum esti si la fel ii vei putea iubi si pe cei de langa tine. Asa cum sunt. Fara dorinta de a-i schimba, a-i modela.
Fii ingaduitor si tandru cu tine si la fel vei putea fii cu cei din jur.
Lectia incepe cu tine insuti. Pe tine insuti.

La rascruce de drumuri

Si daca el exista? Sufletul meu a tresarit de parca il astepta si il cunoastea...

Intr-o buna zi

Ce ar fi daca intr-o buna dimineata m-as trezi fara piatra asta pe suflet?!
Mi-am inceput ziua prin a rasfoi profile cunoscute pe facebook. Unii sunt neschimbati, chiar si dupa 20 de ani. Par fericiti si impliniti, fiecare intr-un fel.
Eu...? Inca stau pe loc... Nimic nu se schimba in viata mea de ani de zile... E drept ca am descoperit cum e sa fii liber profesionist, adica nu mai am job, dar asta, uneori, contribuie la sentimentul ca nu fac nimic cu viata asta...
Sigur, am iesit din aria de confort...Stiu asta...Dar nu stiu cum sa folosesc aceasta libertate. Inca ma zbat sa intru inapoi in sistem!
Imi doresc sa inteleg, sa vad, sa stiu care e drumul meu! M-am abatut de la toate drumurile incercate pana acum si tot nu am aflat.
Nu ma simt bine facand ceea ce fac si nici nu stiu ce as putea face...
Asta e problema - nu stiu ce m-ar face sa ma simt mai bine!

Cu siguranta imi place sa scriu! E singurul lucru care ma mai scoate din timp, din minte, din durere...
Poate ar trebui sa incerc, macar o vreme, sa ma ocup cu asta. Sa imi fac un program in care sa includ si 4 ore de scris.
Sa termin cartea aceea inceputa de zeci de ori...

Imi doresc sa ma trezesc intr-o buna zi cu sentimentul ca fac ceea ce trebuie! Sa dispara piatra asta de pe suflet! M-am saturat de ...noduri in gat, de starea continua de frustrare si nefericire, de a ma compara mereu cu altii!
Uneori ma gandesc ca poate nu am suficienta rabdara si ca abandonez frontul inainte de a fi facut tot ce era posibil! Lipsa vesnica de rabdare, decizii luate fara prea multa cugetare - pur si simplu!
Dorinta vesnica de a schimba ceva!
Vreau sa ma apropii de ceea ce imi place cu adevarat!
Vreau sa imi amintesc ce imi place cu adevarat si sa fac mai mult in acel sens!

Imi doresc, desigur, o schimbare in viata mea! Vreau sa traiesc! Atat cat a mai ramasa, sa simt ca fac ceva! Ceva bun atat pentru mine cat si pentru ceilalti!

Vreau o directie!
Bine ca nu vreau o directiva!

Uneori ma intreb daca mai sunt si altii care simt ceea ce simt eu: o mare deznadejde! Sufocare si noduri in gat, incercand zi de zi sa facem ceva impus de...societate.
Stiu, am fost educati sa ne simtim bine facand asta: sa multumim societatea, sa fim consumatori si salahori intr-o rutina obositoare, care nu duce nicaieri!

Final de an

Deci, se sfarseste si anul 2013. Era inevitabil, nu? Cum ai putea opri asta? Hm...
Oare te poti rupe de timp...din timp?
Amuzant e faptul ca, daca e sa fac o balanta cu lucrurile propuse si cele facute devine ilar! Daaaaaa! Pentru ca nu mi-am propus nimic si, probabil am realizat cateceva...Nimic important, nimic care sa ma faca sa zic: da, am mai facut un pas.
Am batut pasul pe loc...
Un an de step!

Imi propun ceva pentru anul urmator?
Poate maine...

Amintiri de început

Primele amintiri ale vieţii sunt legate de un trenuleţ din scaune. Construiam mereu un astfel de tren, aşezând scaunele pe orizontală, unul în spatele celuilalt. Îl umpleam cu păpuşi şi jucării care plecau la Godeni.

Şi acum văd chipul mamei, învăluit într-o aură(îi bătea soarele din spate), în cadrul uşii. Mă priveşte zâmbind câteva secunde, apoi se retrage în patul ei. Era bolnavă.

Copilul s-a oprit din joc pentru câteva secunde, şi-a privit mama şi un gând i-a trecut prin cap:

-Mama mea n-o să moară niciodată!

Apoi s-a întors la trenuleţul cu jucării.

De unde venea acest gând?! Şi de ce incocenţa copilăriei nu i-a dat puterea să devină realitate?!

Pe mama o ştiu doar din povestirile bunicii, a Lidiei(noua mea mamă), mai târziu povestirile tatei şi a mătuşii Ileana. Cei doi din urmă au fost prea prinşi de evenimente şi tristeţe ca să îşi deschidă sacul cu amintiri atunci când copilul tânjea să afle mai multe despre mama sa.

Ştiu că mă iubea şi că mă dorise foarte mult. Eram un copil serios, cu ochii mari, căprui. Cu un breton misterios, menit să îmi ascundă micul defect(aveam strabism), sau poate doar să-l accentueze. Mă ţineam strâns dupa ea şi mă căţăram ca un pitic în braţele ei. Abia ajunsă acolo sus mă linişteam.

Probabil simţeam că nu voi avea ocazia prea mulţi ani să fac asta.

Pe marginea gropii, la înmormântare, am aflat ca eram lunatice. Tata mă ţinea strâns în braţe(babele mă puseseră acolo ca să îi dea un punct de sprijin şi "să nu facă vreo prostie").

-Daţi-i fetei o crenguţă să o arunce în groapă! Au fost lunatice!

Peste ani am aflat şi ce însemna asta. Eram născute în aceeaşi zi şi lună.

Tata s-a recăsătorit curând. Prea curând după opinia babelor. Dar el căuta o femeie pentru copiii lui. Şi am avut noroc ca aceasta sa fie Lidia. O femeie cu 13 ani mai tânără care, în ciuda celor doi copii(din care unul, fata, răutăcios şi mereu în defensivă), a ales să îl iubească şi să îi fie soţie.

Acum, prin ochii femeii care am devenit, ştiu că l-a iubit mult... O căsnicie, deloc fericită, care a durat 13 ani. Din această căsnicie(care a fost un război continuu între ea şi tata), a rezultat Coco, fratele meu mai mic şi mai drag! Erau doar 11 ani diferenţă între noi, aşa că l-am îndrăgit repede. Era păpuşa mea cea mai scumpică! Şi mai făcea şi pozne, se mişca, vorbea, râdea. Am crescut jucându-ne de-a mama şi copilul.

Lidia a fost, înainte de orice, un prieten bun pentru noi, cei doi copii fără mamă. Am fost copiii fericiţi să găsească un prieten apropiat în mama vitregă.

Dar nu i-am spus niciodată "mamă". Iar asta nu a deranjat-o.

Timeless

Era in fata mea. Fizic.
Energetic il simteam ca facand parte din mine. Campul lui crescuse. Ma cuprinsese cu totul. Intre noi era un continuu schimb energetic. Il simteam aproape palpabil.

Jucam jocul sinceritatii. Pentru el e destul de nou acest joc. El, un asiduu mesager al diplomatiei, iata-l experimentand sinceritatea.

Nu stiu daca el este acel partener divin. Inca sunt atatea aspecte care ne diferentiaza. Dar stiu ca el se apropie cel mai mult de acel partener divin. Stiu ca ceea ce simt uneori langa el nu am mai simtit niciodata cu nimeni. Si nu e o intamplare. E ceva ce se repeta ori de cate ori ne descoperim unul pe celalalt.

In fata lui stiu ca tot ce am trait si experimentat pana acum a avut un rost.
Cu fiecare pas, moment de agonie sau extaz, am mai aflat ceva despre mine. Mi-am mai amintit ceva din ceea ce sunt. Iubire adevarata. Lumina.

El imi genereaza un linistitor sentiment ca a venit clipa sa ma relaxez in tot ceea ce stiu despre mine si sa manifest si exprim deplin. Ca stiu suficient cat sa pot face un salt. Ca langa el am cel mai puternic instrument pentru asta.
Ca si cum am ajuns la o destinatie unde imi pot purta vesmantul de lumina.

E cu atat mai fain cu cat el abia acum descopera anumite lucruri. Dar il simt interesat si empatic. Cu intermitente, chiar, dipus sa uite de minte, dogme si educatii. Dispus sa imi acorde increderea si sa ma urmeze catre acest ceva atat de nou pentru el si atat de asteptat si indelung rugat de mine.

Universul ne-a oprit acum unul in fata celuilalt inafara timpului.

Inafara timpului

Iubirea ma cuprinde.
Porneste din inima lui, trece in inima mea.
Si se intoarce la el invaluindu-l in campul
Care creste acum in jurul meu.

Cuvintele se vad intre noi.
Clare, luminoase.
El le intoarce catre mine
Usor surprins de vibratia lor.

Sufletele s-au atins, iesind din timp.
Din minte. Din invelisul fizic.
Se contopesc in ceea ce au fost la inceput.
Inainte sa uite ca erau un tot.

Tristeţe şi iubire

Tristeţe şi iubire

Azi port o coamă împletită între tristeţe şi iubire,

O port uşor încolăcită pe umerii fragili cu piele.

Căci sânii mei mâna lui poartă într-un căuş nedefinit,

În aşteptarea şi tandreţea ce doar o umbră-au devenit.

De-aici tristeţea aceasta grea, ce-mi curge lin acum prin vene...

Căci toate câte sunt fireşti, se scurg uşor către pământ...

Iubirea este şi va fi mereu în coama mea, la ea acasă,

Căci asta-s eu, e părul meu, e tot ce ştiu să fiu vreodată.

Nu-i altă cale pentru mine, oricât aş căuta s-o schimb,

Iubirea-aceasta intrinsecă, e peste mine ca un nimb.

Ea mă ridică şi înalţă cu cele mai curate pene...

Iar uneori e atât de mare că arde orice legământ...

Contopirea

Am stat atat de aproape unul de altul...
Acum te ştiu fir cu fir...
Suflarea ta e acum în mine...
Mâna ta e acum mâna mea, iar prin vene ne curge acelaşi sânge..

Ne-am apropiat suficient cât să atingem re-formarea. 
Căci ne-am contopit în aceeaşi umbră.
Eu sunt acum cu un cap mai înaltă. Avem patru mâini fiecare,
O singură inimă şi patru ochi.

Acum, dacă tu te risipeşti, mă risipeşti pe mine...
Şi dacă eu ma risipesc, te risipesc pe tine...

Iubirea topeşte egoul

Iubirea topeşte egoul

 

Divitatea ne-o face câteodată atât de bine, încât nu mai e loc pentru altceva lângă noi.
Aparent singuri, rămânem în infinită dragoste şi împlinire.
Din forma fizică e trist şi dulce să vezi spiritul care zboară prin adâncuri.
E greu de înţeles. E greu de adâncit toată simţirea care te loveşte. Căci nu ai înţelesurile cunoscute.
Te izbeşte de stânci şi de nisip ca apoi să te ridice către soare, pe lângă zborul pescăruşilor.
Şi totul simultan. Căci în acelaşi acum tu eşti şi apa şi pământ şi aer şi soare.
Da, e posibil să trăieşti totul într-o clipă, atât de intens încât nu mai eşti nimic!
Brusc pierzi orice contur... Dorinţele dispar într-o iubire infinită.
Nu mai dăruieşti nimic. Devii dăruire.

Revărsare

Revărsare

 

Ma reîntorc în spirală către mine însămi.

Îmi privesc umbra printre firele de nisip
Şi mă caut în formă. Acolo e inima, ştiu...
Dar nu găsesc şi restul...
Înţeleg că  am rămas doar o inimă.

Inima ce am rămas, mă întorc către soare şi cer
Şi primesc deplin tot cât se dăruieşte...
Preaplinul mă întoarce brusc către mare...
Ca să mă vărs acolo...

Sunt o inimă între soare, aer, apa şi pământ...

Cum de nu vrei?

Cum de nu vrei?

 

Cum de nu vrei să laşi masca acum?
Tu chiar nu vezi că asta eşti?
Sunt aici, în faţa ta, chip pe chipul tău,
Inimă pe inima ta. Şi sunt tu.

Dar închizi ochii.
Nu vrei să te vezi. Alungi iubirea.
Te temi de recunoaştere.
O lacrimă sărată îmi curge în sânge.

Mă vărs în mine însămi
Aruncându-mă în neştiinţă...
Căci e nefiresc să alungi iubirea...
Şi nu vreau să mai ştiu de asta.

Iubită sunt

Iubită sunt

Cu fiecare val ce mă inundă,
Iubită sunt şi luminată.
Pieptul meu urcă şi coboară
Într-o deplină dăruire.

Prin degete Îmi curge nisipul
Care măsoară anii ce-au trecut.
Sunt o clepsidră întoarsă acum.
Oricum aş sta, iubită sunt.

Cum se mai poate măsura nisipul
El pe sine însuşi,
Când totul şi-a pierdut conturul
Şi e doar o curgere deplină?

Spre mine însămi

Spre mine însămi

 

Un pas mă mai desparte

De toate câte sunt.

Un pas către divinitate,

Acolo unde nu mai sunt.

În faţa mea mă-nclin

În infinită graţie.

Mă-nalţ către interior,

M-aplec către înalt.

Iubirea este cheia

A toate câte simt.

Cea mai romantica zi - 14 februarie, ziua indragostelilor - continua

Din ciclu si lirica atat de adevarata a lui Bogdan! Perfect de anapoda si plina de peripetii! 

Clar, n-am cum sa ma plictisesc vreodata cu el!

Dimineata a inceput sub auspiciile unui rasfat matinal: mi-a adus la pat micul dejun - doua felii de paine prajita unse cu unt(asta dupa ce am refuzat sarmale si apoi o tarta cu gem, deci am facut si nazuri). Si cafeaua cu miere. 

A fost tandru, dulce... Ba chiar m-a lasat sa ma cocot in bratele lui si sa-i stau atarnata de gat atat cat am vrut... 

Si sa nu-ti mai zic ca mi-a luat si ghiocei:

-Hai, mai, sa iti iau, ca sa nu ma freci la cap!

Iaca cum insistentele feminine tot dau roade odata si odata!

Dupa aceasta dimineata... Perfecta! Vichingul meu chiar a propus sa mergem la plimbare! Dar nu oriune! Undeva pe malul marii - eu ma multumeam si cu aleea din fata blocului, atat eram de... plina de recunostinta si impacare... Dar el a vrut sa fie ceva...Buah! 

-Si iti iei si berea, eu iti aduc lamaie... Si o bei pe malul marii pe dig!

Ma gandeam ca e cam frig pentru o Corona rece pe un dig rece langa tampla valurilor bezmetice... Dar nu am vrut sa ii tai elanul, asa ca:

-OK, facem cum zici tu!

Undeva intre Eforie Nord si Eforie Sud, prin dreptul plajei Rainbow, a virat brusc stanga(marea era in stanga dupa dubla linie continua) si a intrat pe o alee de pamant, cautand drumul catre mare. A urcat un mic deal de nisip, a virat din nou stanga drept in duna de nisip. Si acolo am ramas! 

Cocotati cu burta masinii pe o brazda parsiva de nisip, cu o roata in aer(cat a mai dislocat nisipul, se facuse sant sub ea) iar cealalta nemiscata, in ciuda oricarei pedale de acceleratie.

-He, sa vezi ca am ramas aici.

L-am vazut cum se prinde cu mainile de cap si continua:

-Bai, ce dobitoc sunt!

Eram interesata de reactiile lui. Dar am reusit sa imi dezlipesc ochii de pe el(era ca un copil care omorase un pui de ratzusca si acum se mustra pentru inconstienta) cat sa admir peisajul - un pic mai la vale de noi era o cazemata, pe jumatate in mare... Un pic mai sus de noi era un golfulet...  Dragut! In stanga si in dreapta erau vile, dar ...nelocuite in peisajul de iarna de pe malul marii...

Era fain tare locul! Avea ceva magic... Geometria lui imi amintea vag de ceva cunoscut de pe o alta planeta ... 

Am coborat din masina fermecata de peisaj, dar si de cea avea sa urmeze:

-Lasa ca iesim noi cumva de aici, nu-ti face griji.

In primele doua ore ne-am straduit sa scoatem singuri magaoaia de masina din nisip... Nicio sansa! Cum drak sa misti 4.5 T infipte intr-o duna de nisip? Pe Zeus, oi fi eu Xena, printesa razboinica, dar magaoaia ceea n-am reusit sa o urnesc!

Ba chiar obosisem... Si ma mai apucasera si bufeurile... O clipa am crezut ca ma sufoc... Am luat o tableta daia pentru menopauza...

M-am mai linistit. Am analizat la rece situatia.

-Bai, trebuie sa chemam pe cineva sa ne traga... E clar - am ramas infipti in nisip... Sa-l sun pe fratimiu?

-Suna-l... E el un nemernic, dar suna-l...

Fratimiu era la Predeal. Am aflat ca vremea era superba pe valea Prahovei si ca nu stia pe nimeni care m-ar putea ajuta.

Am mai sunat o prietena - care mi-a dat un numar de telefon de la tractari auto.

Apoi si-a amintit el ca avea doi colegi de serviciu in Eforie care l-ar fi putut tracta cu masina de serviciu. I-a sunat, au venit. S-au rupt doua franghii si vreo 100 de m de fibra optica(cu care au incercat sa ne traga - o aveau in masina de pe la recuperari). Masina abia s-a miscat vreo 5 cm...

Au plecat baietii, spunadu-ne sa ii sunam daca avem nevoie de ceva.

-Niste sandwisuri peste noapte? - am glumit eu.

In fine, mi-am desfacut berea, am infipt lamaia in ea si m-am bagat in masina, caci inghetasem teribil. 

A venit si Bogdan. Caruia, inca, nu ii venea sa creada ce se intampla. Eu radeam cu berea in mana:

-Bai, Bogdane, nu se poate plictisi omul cu tine, zau! Dar ti-am zis ca eu la magaoaia asta nu mai imping, da?! Am obosit...

-Ce sa mai impingi?!... N-ajuta la nimic... Sun la tractari...

Cat a sunat el pe acolo, eu am coborat din masina si am explorat locul mai pe indelete si mai pana am inghetat bocna... 

M-am intors fericita cu un ou de spuma de mare. O piatra ponce mare - din cea buna pentru baie.

-Ei?

-Am sunat. Sunt pe drum.

Brusc, in spatele nostru opreste o bena. A aparut ca din pamant! Din ea a coborat un om superactiv - facea drumuri rapide intre masina noastra si a lui gesticuland agitat. Intai am crezut ca vroia sa treaca pe acolo si ca ii blocasem drumul... L-am intrebat de doua ori si eu si Bogdan:

-V-a trimis cineva?

Nu raspundea... Doar se agita intr-una cautand ceva...

Dupa vreo 5 minute de cautari si confuzii din partea noastra - timp in care el analizase situatia, masurase distanta dintre noi, cartografase terenul si mai si adusese din spatele benei un furtun dezafectat de pompieri - s-a uitat la Bogdan, zambind cu gura pana la urechi si cu un subanteles stirb i-a zis:

-Ati vrut sa vedeti marea mai de aproape?! He?!

-Dar cine v-a trimis? A apucat Bogdan sa mai intrebe a treia oara...

-Pai am tot trecut pe aici si v-am tot vazut tot in acelasi loc...

Eram acolo de vreo 3 ore, deja, si omul "tot" facuse curse pe sosea, care era la cca 10 m distanta de noi. Ne vazuse si s-a oprit sa ne ajute. Universul l-a trimis, ce mai! 

Bogdan a sunat la tractari sa le zica sa nu mai vina, ca am gasit o solutie.

E, nici cu bena n-am iesit de acolo! Ba s-a rupt si mandrete de furtun de pompieri si era si bena sa ramana in nisip!

Omuletul spiridus, s-a urcat repede in masina si a zis ca merge in oras sa cumpere o franghie. Ne-a lasat numarul lui de telefon sa il sunam daca e ceva si sa ne sune si el daca e ceva.

Nici n-a plecat bine, ca a aparut masina de la tractari pe care o contramandasem inrezatori in trimisul universului!

O reala bucurie, nu?! Sa constati ca cei de la tractari au suficienta experienta in chestii dastea si sa stie ca daca ramai cu masina de 4,5 t in nisip, te poate apuca noaptea pe acolo si ca tot pe ei ii chemi. Si, decat sa lucre oamenii pe intuneric, s-au mobilizat si au venit cat mai era inca lumina.

In 10 minute eram la liman. Masina lui Bogdan scotea fum pe dedesubt - i-a iesit nustiu ce tub de pe acolo. Era plina de nisip. Eram plini de nisip. 

Fara troler nu cred ca ieseam - am vazut locul ramas in urma - fusesem pe un morman de nisip, iar rotile sapasera santuri pe ambele laterale. Fusesem cumva suspendati cu burta pe nisip si rotile in aer. 

Toata povestea a costat 250 lei. Adica o cina superomantica la restaurantul Sushi Ya unde nu mergem ca e scump :P!

Prima oprire a fost la spalatoria de masini. A doua acasa. Unde am dormit bustean amandoi.

Cum sa uiti asa ceva?! 

Ziua indragostelilor

Dimineata de alint. Caci e sambata si e Bogdan. Am deschis ochii. El e pe fotoliul regal umplut cu iarba de mare. La calculator. M-am scoborat din patut si m-am mutat in bratele lui ca sa ma cuibaresc pe umarul stang. Acolo, la locul meu de persana. 

Il simt cald, primitor. Inima mea e deasupra inimii lui. Ii simt bataile. Vibratiile. Ma las invaluita de iubire.

Am deschis fereastra. Aer curat. O zi innorata, dar placuta. 

M-am mutat in patut.

Am primit cafeaua cu miere - rasfatul matinal.

Bogdan a veni cu o tava cu papa. I-am facut semn ca nu vreau.

-E paine prajita cu unt... Am facut pentru doi!

-Oooo....

Uitasem - si-a luat prajitor de paine si ii marturisisem ca paine prajita cu unt as manca dimineata. Ador painea cu unt! Daca mai e si paine prajita, ma topesc odata cu untul...

Fiecara imbucatura imi aminteste de copilarie... Poate pentru ca bunica ne dadea la gura putineiului unt proaspat pe paine... Sau pentru ca tornada mi-a luat pe sus, si mie, casuta, si acum ratacesc pe cararea aurita in cautarea drumului catre Kansas...

Sunt acordata cu spatiul din jur. Rezonez. Vibrez. E armonie. E liniste. Pace. Sunt invaluita in iubire. Campul inimii creste. Sunt binecuvantata. Ocrotita. Iubita. Sunt in curgere... 

Il simt pe Bogdan aproape. Campurile noastre se intrepatrund. 

Poate ca ziua aceasta chiar e o zi speciala...

E minunat, cu adevarat minunat... In astfel e clipe e imposibil sa iti doresti mai mult... Dorintele dispar... Esti implinit... Esti complet...

Atat de simplu...

Printre banuti de ciocolata, apar si banuti in banca

Și dupǎ atȃția bǎnuți de ciocolatǎ…

Sunt atȃt de fericitǎ! Radiez…

Asearǎ am gǎsit mail-ul de la Kytty care ȋmi cerea contul de bancǎ unde sǎ ȋmi trimitǎ cei 100 lei minunați! Primii bani pe care ȋi primesc din scris…

Stau eu și privesc la ceea ce simt… E fantastic! Iatǎ ce e posibil sǎ faci ceea ce ȋți place și sǎ mai fii și plǎtit pentru asta! Crește ȋn mine un val de determinare și multǎ iubire…

E ca și cum ȋn fața mea, brusc, a apǎrut drumul acela pentru care am bȃjbȃit atȃta amar de vreme iar acum sufletul meu ȋl recunoaște…

Cǎci e limpede cǎ joaca cu vibrația cuvintelor și așezatul lor ȋn fraze-fotografii ale momentului interior, ȋmi aduce ȋntotdeauna infinite trǎiri!

Uneori scriu printre șiroaie de lacrimi. Alteori rȃd ȋn hohote!

E o adevǎratǎ ȋncȃntare pentru mine sǎ mǎ abandonez scrisului… Momente de sinceritate deplinǎ… Cǎci acolo pot scrie fǎrǎ teamǎ tot ce gǎsesc ȋn universul interior.

Uneori curge…

Alteori e nevoie sǎ le las sǎ se cristalizeze și decanteze. Ȋnchid ochii și le permit sǎ iasǎ la luminǎ. Apoi le iau una cȃte una. Le ȋntorc pe toate fețele… Pȃnǎ am prins-o pe Aceea! Și, cu multa iubire, o pun pe alb.

Da, Cezare, te fac pǎrtaș la toatǎ ȋmplinirea pe care o trǎiesc acum, cǎci tu ai fost cel care mi-a zis intr-o searǎ, la o bere bine ȋnvȃrtitǎ pe malul mǎrii: Fatoooo, mai scrie pe blog!

PS: diacriticele astea mǎ …ahhhhhhhh! Dar trebuie sǎ mǎ deprind cu ele, cǎci e inifinit mai greu sǎ corectezi textul dupǎ… Și peste tot vor dia-critice.

Banc-Iza

Butonii de ciocolatǎ

Dintȃi au fost aduși pentru topit și glazurat. Idee care le bloca cu totul perspectiva, așa cǎ au cerut sǎ fie bine orȃnduiți ȋn cutii și etichetați cu mare drag.

Și au primit și propriul lor zmeu, Pǎtrǎțel, care sǎ ȋi poarte ȋn rucsac prin toate colțurile lumii. A fost de ajuns sǎ ceara asta!

Și pentru cǎ vroiau sǎ vadǎ marea de pe dig. Și din toate pozițiile cu putințǎ. Și luna! Și soarele! Și sufletele! … Duse au fost de zmeu acolo!

Butonii, cu ochișorii lor mari – negrii amǎrui, sau dulci cacao cu lapte – au privit la ȋnceput uimiți la toate cȃte se petrec ȋn jurul lor…

O parte din ei s-au abandonat mǎrii, aparent ȋmprǎștiate de mȃna zmeului. Alții au rǎmas cuminți ȋn cutiile lor, orȃnduite ȋntr-un turnuleț pe lȃngǎ pietrele de pe dig.

Au fost și cei care au cerut sǎ fie așezați ȋn piramide mici, unii peste alții. Și așteptau tǎcuți și cu ochii scǎpǎrȃndu-le dulce de uimire sǎ fie cronțǎniți cum nu mai fuseserǎ ei niciodatǎ! Sau lǎsați sǎ se topeasca pe ȋndelete ȋn gurǎ…

Se ȋmpuțineau vǎzȃnd cu ochii…

De fapt erau triați! Cǎci, ȋn final, ȋn micuța cutie aurie de pe birou, au rǎmas cei mai de soi butoni de ciocolatǎ! Martori dulci la tot ce se ȋntǎmplǎ acolo, pe malul mǎrii!

Și, pentru toatǎ feeria pe care au creat-o ȋn jur, cu toții au primit un Oscar! Cǎci așa e firesc cȃnd ești un autentic buton de ciocolatǎ și nu-ți pasǎ cǎ te topești la malul mǎrii, ȋntr-o iubire dulce…

Buton-Iza