Amintiri de început

Primele amintiri ale vieţii sunt legate de un trenuleţ din scaune. Construiam mereu un astfel de tren, aşezând scaunele pe orizontală, unul în spatele celuilalt. Îl umpleam cu păpuşi şi jucării care plecau la Godeni.

Şi acum văd chipul mamei, învăluit într-o aură(îi bătea soarele din spate), în cadrul uşii. Mă priveşte zâmbind câteva secunde, apoi se retrage în patul ei. Era bolnavă.

Copilul s-a oprit din joc pentru câteva secunde, şi-a privit mama şi un gând i-a trecut prin cap:

-Mama mea n-o să moară niciodată!

Apoi s-a întors la trenuleţul cu jucării.

De unde venea acest gând?! Şi de ce incocenţa copilăriei nu i-a dat puterea să devină realitate?!

Pe mama o ştiu doar din povestirile bunicii, a Lidiei(noua mea mamă), mai târziu povestirile tatei şi a mătuşii Ileana. Cei doi din urmă au fost prea prinşi de evenimente şi tristeţe ca să îşi deschidă sacul cu amintiri atunci când copilul tânjea să afle mai multe despre mama sa.

Ştiu că mă iubea şi că mă dorise foarte mult. Eram un copil serios, cu ochii mari, căprui. Cu un breton misterios, menit să îmi ascundă micul defect(aveam strabism), sau poate doar să-l accentueze. Mă ţineam strâns dupa ea şi mă căţăram ca un pitic în braţele ei. Abia ajunsă acolo sus mă linişteam.

Probabil simţeam că nu voi avea ocazia prea mulţi ani să fac asta.

Pe marginea gropii, la înmormântare, am aflat ca eram lunatice. Tata mă ţinea strâns în braţe(babele mă puseseră acolo ca să îi dea un punct de sprijin şi "să nu facă vreo prostie").

-Daţi-i fetei o crenguţă să o arunce în groapă! Au fost lunatice!

Peste ani am aflat şi ce însemna asta. Eram născute în aceeaşi zi şi lună.

Tata s-a recăsătorit curând. Prea curând după opinia babelor. Dar el căuta o femeie pentru copiii lui. Şi am avut noroc ca aceasta sa fie Lidia. O femeie cu 13 ani mai tânără care, în ciuda celor doi copii(din care unul, fata, răutăcios şi mereu în defensivă), a ales să îl iubească şi să îi fie soţie.

Acum, prin ochii femeii care am devenit, ştiu că l-a iubit mult... O căsnicie, deloc fericită, care a durat 13 ani. Din această căsnicie(care a fost un război continuu între ea şi tata), a rezultat Coco, fratele meu mai mic şi mai drag! Erau doar 11 ani diferenţă între noi, aşa că l-am îndrăgit repede. Era păpuşa mea cea mai scumpică! Şi mai făcea şi pozne, se mişca, vorbea, râdea. Am crescut jucându-ne de-a mama şi copilul.

Lidia a fost, înainte de orice, un prieten bun pentru noi, cei doi copii fără mamă. Am fost copiii fericiţi să găsească un prieten apropiat în mama vitregă.

Dar nu i-am spus niciodată "mamă". Iar asta nu a deranjat-o.