Stăm în cutiile noastre de beton, pe la ferestre, şi privim
scena de afară.
O femeie şi-a pierdut cumpătul şi strigă ceva.
Din rărunchi.
O ştiu. Stă la prima scara. A avut un soţ beţiv. O viaţă
întreagă trăită lângă un bărbat care bea şi făcea apoi scandal de vuia tot
cartierul. La început ea tăcea ruşinată de viaţa ei. Apoi, odată cu trecerea
anilor, nu şi-a mai ascuns sentimentele. După fiecare scandal ieşea în faţa
scării şi îşi bocea amarlul, urlând din rărunchi, exact ca acum, cu pumnul
ridicat, către balconul propriei case, unde soţul băut termina de spart ce se
mai putea sparge prin casă.
Oameni simpli, în vârstă de acuma, care au trăit consecvent,
an după an, un coşmar chiar de ei inventat.
La început îmi era milă de biata femeie, apoi am început să
mă întreb de ce accepta toate acele nebunii. Nu mi-a mai fost milă de ea.
Devenisem spectator la toate acele scene.
Acum ţipa la o altă vecină. Afară, lângă bara de bătut
covoare. Acelaşi urlet-bocet disperat, din rărunchi.
Nu ştiu ce vorbe de ocară îi aruncase aceea.
Una îşi peria tacticoasa covorul de pe bară, în timp ce
cealaltă, femeia înrăruncheată, îşi ţinea peroraţia însângerată.
Purta batic negru. Scandalurile cu soţul au încetat de mult,
pentru că el a murit. A rămas doar ea, prinsă în aceeaşi poveste tristă.
În balconul alăturat un bărbat fumează urmărind scena. O
vreme pare interesat. Apoi abandonează spectacolul de pe stradă şi îşi
îndreaptă atenţia supra telefonului.
Eu m-am cuibărit pe pervaz, la soare. E bine aici.
Femeia încă urlă.
Nu mă mai întreb nimic… De
câteva ori am fost şi eu acea femeie… E acolo un catharsis din care te poţi
trezi, sau nu…
