Cobor la prima!

Sunt în microbuz. Fac planuri. O să mă ridic de pe scaun imediat cum trecem de semafor. La cimitir. În dreapta mea un bunic îşi ţine fetiţa în braţe. Stau amândoi pe acelaşi scaun. Îi voi deranja.

Fetiţa se tot uită la mine. Un chip curat, luminos.

Eu sunt tristeţe şi amărăciune. Stau la geam şi îmi înghit nodurile de plâns.

Gândesc: “Nuuu! Nu mă mai privi! Ar fi păcat să te molipseşti de umbra mea…”

Fetiţa pare să îmi audă gândul. Îmi mai aruncă o ocheadă lungă, apoi priveşte în faţă, peste umărul şoferului.

Urăsc sistemul. E prost făcut. Acum mai mult ca niciodată.

Am fost 15 ani în sistem, angajat cu carte de muncă. Şi încă 5 de facultate. Sunt 20 de ani. Suficienţi pentru o pensie ridicolă. Nu-mi pasă. Nu prea mă văd cu cuponul de pensie în mână. Geronimoooo!

Am urât şcoala. Am căutat să scap de ea încă de la grădiniţă. Fără succes.

Am vrut să devin psiholog şi am ajuns la mate-info. Uram informatica. Acolo am desăvârşit arta chiulului şi am fost student bursier. Pentru prima dată sistemul mă plătea pentru că luam nişte note. Nu era greu să învăţ şi să uit tot a doua zi, după examen. Doar exersasem arta asta 12 ani.

Am fost măritată. Mi-am iubit bărbatul înainte de casătorie. După, am ajuns să îl detest. Era un mameluc. Nu făcea niciun pas fără acordul mamei sau al meu. Iar eu nu sunt păpuşar.

Am iubit un bărbat aşa cum rar o fată poate iubi. Apoi l-am urât. La fel de rar. Şi-a găsit pe alta. Mai bolnavă şi mai neputincioasă.

Urăsc sistemul. Visceral. Trăiesc o stare de vomă când mă gândesc la impozite şi taxe. 

Mă întreb: dacă plătesc impozit pe pământ, pe pământul meu, şi mă muncesc să fac pe el o grădină şi mă apuc să vând roadele din grădină… De ce mai trebuie să îi plătesc statului impozit şi pe venitul obţinut astfel?! Statul nu mi-a udat grădina şi nu mi-a adus nici un fir de răsad!

Mai bine nu faci grădină. Laşi iarba să crească în voia ei. Şi brînduşele. Şi doar mergi desculţ prin iarbă…

Da, acum mă ridic. Cobor la prima.

Opriţi planeta, vreau să cobor aici!