Pur si simplu

Gata! Pana aici! Nu mai vreau sa continuu asa! Pur si simplu!
Ma vreau pe mine! Nu mai vreau nimic de imprumut, menit sa ma mascheze pentru o perioada de timp, ca sa trec neobservata prin calatoria asta! Ca sa ma camufleze! Pur si simplu!
Am obosit sa ma tot ascund in spatele unor conceptii care numai fericire nu aduc!
Am ajuns, uneori, sa ma detest pentru lipsa de curaj! Curajul de a fi eu insami, de a fi fericita, impacata, linistita!
Am obosit sa ma tot trezesc in ganduri fara noima, izvorate din temeri! Mereu teama!
Oare e cineva constient de teama asta vesnica care ne insoteste de mici copii?! Ca o umbra... Ca un demon... Ca o ceata... Ca o mazga cleioasa in care ne adancim an dupa an, facand ceea ce se spune ca ar trebui facut!
M-am saturat sa tot fac lucrurile asa cum cred altii ca trebuie facute, cand vad ca nu duc nicaieri!
Toate zilele, noptile si diminetile sunt la fel! Parca trase la indigo de un creator obosit sa creeze ceva nou, care a ales sa intre in rutina si doar sa copieze!

Nu mai vreau nicimacar sa ma mai plang de viata mea! E clar ca e un dezastru si ca nu contenesc sa pasesc staruitor pe un drum care nu duce nicaieri! Pentru nimeni!

Pana aici! Pur si simplu!

Asa ca sed pe margine, asemeni unui calator inainte de a pleca la un drum nou. Ma cufund in liniste si caut semnele care sa ma indrume.

Stiu ca sunt in calator al luminii! Al linistii! Al pacii! Imi vreau viata mea! Nu mai vreau copii la indigo!
Nu stiu calea, dar stiu atat de puternic unde vreau sa ajung: acea pace interioara care nu are nevoie de actiune pentru a dainui, acea impacare care nu are nevoie de motivatii pentru a ramane, diminetile acelea pline de caldura, catifeleate aproape, in care ma simt bine in pielea mea! Vreau sa respir din toti rarunchii! Vreau sa uit de nodul in gat si mersul impiedicat! De pantofii cu tot in care ma simt ca un arlechin! De sacoul prea strimt pe talie care ma impiedica sa respir!

Da, si ce?! Si ce daca o sa dansez in mijocul strazii?!
Si ce daca o sa las toate planurile in urma si o sa fac numai ce-mi place!
Si ce daca o sa uit de toti si o sa fug din lumea asta nebuna, fara rost?
Si ce daca o sa fiu vesnic singura, uitata de lume, rupta de civilizatie?
Toate astea nu imi aduc fericire... E timpul sa le pun punct...
Pur si simplu!

In fiecare zi vin de acolo

Oare asa se simte teleportarea?...
In fiecare zi...ma adun... Din licari mici de lumina, imi regasesc forma. Ma recompun. Ma reconstruiesc.
Dimineata ma simt straina de corpul meu. Cu greu controlez bratele, uneori picioarele. E ca atunci cand pui o haina pe tine si nu e bine asezata. La cusaturi sta stramb. Te incurci in maneci, nasturii sunt incheiati aiurea...
Mintea, oriunde ar fi ea in corpul asta, se joaca cu simturile.
Incerc sa completez un sudoku, vad cifra acolo unde ii e locul, dar o scriu alaturi. De parca as avea ochii incetosati. Cu mintea vad, cu ochii nu.
E ca in filmele SF. Imaginea mea e deja teleportata, dar mai dureaza cateva minute pana se construieste fizic.
Azi, la fel ca ieri, am urmarit atent procesul acesta de ...teleportare, sau reincarnare.

Si daca, totusi, ma teleportez, de unde vin?!
Simt ca sufletul e cu mine, mintea il insoteste si amandoua imbraca zilnic corpul acesta. Ca pe o haina.
Uneori mai pe indelete, cu mici rateuri. Reasezarea in planul fizic dureaza din ce in ce mai mult.

Oare va veni dimineata in care rateul va fi total?

Cu fiecare zi care trece asteptarea devine mai vie. Mai palpabila.
Ceva se schimba! Si e minunat!
Nu stiu ce se intampla, dar stiu ca e minunat!
Ma simt in tranzitie, in schimbare.
Moleculele mele isi schimba vibratia!

Ruptura aceasta...Decalajul creat, ma ajuta sa stiu, sa simt, sa constientizez, ca sunt lumina. Si ca tot ce port cu mine si imi amintesc intre aceste peregrinari e pur si simplu lumina!

E ca si cum se apropie...ziua mea!
Urmeaza sa ating o varsta a schimbarii! Urmeaza sa fac un salt!
Urmeaza ca, intr-o buna dimineata, sa ma trezesc in alt loc fizic.

Dar ce se intampla noaptea?! Pe unde umblu?!

Inca ma mai pot adapta fizicului actual. Inca...

Imi doresc aceasta trecere. Simt ca dincolo de ea voi vedea lucrurile altfel. Simt ca asta am asteptat toata viata... Si toate vietile de pana acum...

Ma astept ca in orice moment ceva sa se rupa... Brusc! Ceva sa se schimbe. Uneori ma simt foarte aproape de aceasta schimbare! Ca atunci cand urmaresti un fir si urmeaza sa ii gasesti capatul.
Simt ca numai de mine depinde sa fortez, sa accelerez metamorfoza.

Ceva ma tine, inca, intre schimbari. Ca si cum mai am ceva de luat dintr-o parte sau alta... Ca si cum ceva lipseste din bagaj.
Poate ca un mic ajutor ar fi util...

Stiu ca ingerul meu e acum langa mine si imi sopteste la ureche ce sa fac.
Vreau sa il aud!

Inchid ochii si ma las in voia senzatiilor. Instant ma cuprinde compasiunea. Un nod in gat, duc mana la piept, lacrimi...
E atata duiosie aici... Iubire calda... Calm... Liniste...
Las sentimentele acestea sa imi indunde intreg corpul. Un val de caldura benefica imi curge prin vene...
Sunt in schimbare...

Pana la un punct

In tot ceea ce fac apare momentul in care, brusc, din dorinta de schimbare, aleg sa destram totul! Asemeni Penelopei care desira noaptea ceea ce lucra ziua, in asteparea lui Ulise.
As vrea sa inteleg de ce pornirile astea distrugatoare!
De unde atata inconsecventa?!
De unde dorinta asta de a ma submina pe mine insami?!

Lucrurile par sa mearga bine o vreme, apoi, brusc intervine ceva, ajung sa ma simt ca un copil pacalit de Craciun care, in loc de papusa dorita gaseste sub pom o pereche de sosete!
Lupt, fac sacrificii, eforturi greu de inteles...Ca, intr-un punct, sa simt imboldul de a ma opri si a darama tot!
Ii privesc pe cei din jur si raman surprinsa de perseverenta lor. Oare ei cum reusesc?!
Ce specie sunt eu?
Sunt atat de consecventa in schimbarile astea, incat ma intreb daca mai are rost sa ma apuc de ceva?!

Inca mai astept ca ceva bun sa se intample si in viata mea...Poate privesc in directia gresita...Poate ca pentru mine "ceva bun" e ceva complet diferit!

Am obosit sa ma tot lupt...Sa-mi caut drumul acela pe care sa simt ca fac ceea ce trebuie.
Poate ar trebui sa abandonez lupta...
Atatea idealuri, conceptii lasate in urma. Cu fiecare experienta am mai renuntat la ceva din ele.

Totusi, e ceva ce, adanc in mine, a ramas neschimbat: dorinta de a-mi gasi linistea sufleteasca, acea liniste in care fiecare zi e plina de impacare cu mine insami, in care nu mai am dorinte, in care nu mai sufar de frig, de foame, de singuratate. In care egoul s-a topit complet.

Poate ca asta e! Poate ca toate actiunile mele astea vizeaza: umilirea pana la zero. Pana la punctul in care nu mai simt nimic inafara de liniste. Pana distrug, intr-utotul, partea aceea din mine numnita "Eu".
Cum ar fi ca fiecare zi sa fie una fara asteptari? Curata asemeni unui cer senin. Fara planuri, fara agenda, fara temeri. Pur si simplu ... sa fiu.

Oare cum reusesc pomii? Ei nu alearga dupa provizii, nu strang apa sau pamant, nu isi fac griji pentru frig, vant sau soare...Iau totul in ordinea in care este. S-au abandonat universului. Nu cer nimic, ci doar infloresc, uneori in conditii extreme.

Oamenii sunt oare atat de inferiori? Sunt sub nivelul pomilor?

Ne-am conditionat viata de atatea asteptari! Atata confort care, odata pierdut, ne-ar face sa ne simtim mizerabil! Sa ne zbatem sa il redobandim!

Asta e! Daram totul ca sa rup zona de confort!
Probabil ceea ce caut este inafara acestei zone, dincolo de logica, dincolo de bine!
Simt, insa, atat de puternic ca trebuie sa rup cercul, incat mintea mea aproape se opreste in acele momente!
Devin un mator tacut la autodistrugerea mea! E atata liniste atunci...

Apoi, cand raman doar ruinele, ma cuprinde frica! Si asta ma innebuneste!
De ce sa-mi fie frica?! Doar eu am ales sa fac asta?! In adancul meu motivatia inca exista, dar frica o acopera ca un animal haituit!

Vreau sa ies din asta! Vreau sa traiesc in increderea aceea lipsita de logica, nonmentala, care precede distrugerea. E un ceva de genul: acum nu mai am nimic de pierdut, sunt libera, pot spune si face exact ceea ce simt!

Secretul vietii consta in a muri inainte sa mori si a descoperi ca moartea nu exista...