Pana la un punct

In tot ceea ce fac apare momentul in care, brusc, din dorinta de schimbare, aleg sa destram totul! Asemeni Penelopei care desira noaptea ceea ce lucra ziua, in asteparea lui Ulise.
As vrea sa inteleg de ce pornirile astea distrugatoare!
De unde atata inconsecventa?!
De unde dorinta asta de a ma submina pe mine insami?!

Lucrurile par sa mearga bine o vreme, apoi, brusc intervine ceva, ajung sa ma simt ca un copil pacalit de Craciun care, in loc de papusa dorita gaseste sub pom o pereche de sosete!
Lupt, fac sacrificii, eforturi greu de inteles...Ca, intr-un punct, sa simt imboldul de a ma opri si a darama tot!
Ii privesc pe cei din jur si raman surprinsa de perseverenta lor. Oare ei cum reusesc?!
Ce specie sunt eu?
Sunt atat de consecventa in schimbarile astea, incat ma intreb daca mai are rost sa ma apuc de ceva?!

Inca mai astept ca ceva bun sa se intample si in viata mea...Poate privesc in directia gresita...Poate ca pentru mine "ceva bun" e ceva complet diferit!

Am obosit sa ma tot lupt...Sa-mi caut drumul acela pe care sa simt ca fac ceea ce trebuie.
Poate ar trebui sa abandonez lupta...
Atatea idealuri, conceptii lasate in urma. Cu fiecare experienta am mai renuntat la ceva din ele.

Totusi, e ceva ce, adanc in mine, a ramas neschimbat: dorinta de a-mi gasi linistea sufleteasca, acea liniste in care fiecare zi e plina de impacare cu mine insami, in care nu mai am dorinte, in care nu mai sufar de frig, de foame, de singuratate. In care egoul s-a topit complet.

Poate ca asta e! Poate ca toate actiunile mele astea vizeaza: umilirea pana la zero. Pana la punctul in care nu mai simt nimic inafara de liniste. Pana distrug, intr-utotul, partea aceea din mine numnita "Eu".
Cum ar fi ca fiecare zi sa fie una fara asteptari? Curata asemeni unui cer senin. Fara planuri, fara agenda, fara temeri. Pur si simplu ... sa fiu.

Oare cum reusesc pomii? Ei nu alearga dupa provizii, nu strang apa sau pamant, nu isi fac griji pentru frig, vant sau soare...Iau totul in ordinea in care este. S-au abandonat universului. Nu cer nimic, ci doar infloresc, uneori in conditii extreme.

Oamenii sunt oare atat de inferiori? Sunt sub nivelul pomilor?

Ne-am conditionat viata de atatea asteptari! Atata confort care, odata pierdut, ne-ar face sa ne simtim mizerabil! Sa ne zbatem sa il redobandim!

Asta e! Daram totul ca sa rup zona de confort!
Probabil ceea ce caut este inafara acestei zone, dincolo de logica, dincolo de bine!
Simt, insa, atat de puternic ca trebuie sa rup cercul, incat mintea mea aproape se opreste in acele momente!
Devin un mator tacut la autodistrugerea mea! E atata liniste atunci...

Apoi, cand raman doar ruinele, ma cuprinde frica! Si asta ma innebuneste!
De ce sa-mi fie frica?! Doar eu am ales sa fac asta?! In adancul meu motivatia inca exista, dar frica o acopera ca un animal haituit!

Vreau sa ies din asta! Vreau sa traiesc in increderea aceea lipsita de logica, nonmentala, care precede distrugerea. E un ceva de genul: acum nu mai am nimic de pierdut, sunt libera, pot spune si face exact ceea ce simt!

Secretul vietii consta in a muri inainte sa mori si a descoperi ca moartea nu exista...