Sub clarul lunii, tot în reflux

-Ce faci, fatăăă?! Eu te-am ascultat şi m-am rotit pe stradă şi mi-a prins bine! Că doar aşa m-ai sfătuit! Şi tu pui chestii dastea pe FB?! Tu nu ştii că valul vine şi pleacă, că se retrage în mare ca să spulbere apoi soicile de pe mal?! Heeei!

-Da, ştiu… Şi m-am gândit să spun şi asta cu valul, dar… mi-a fost lene…

-Da, ştiu…

-Te las pe tine să o spui.

-Băi, şi chiar te-am ascultat! Ce, credeai că trec aşa pe lângă mine, toate câte mi le trânteşti, fără să le aud?! E, nu, fată! Băiatul aude tot! Şi uite că mai şi face din ele!

-Ce…?

-A, ai uitat când mi-a spus că dacă simt să fac o nebunie, să o fac?! Să mă rotesc în mijlocul intersecţiei! Eu m-am rotit prin parc! E,acuma e mai greu cu oamenii care se împiedică de zâmbetul meu!

-Hihihi! Îi şi văd: Aaaaaloó, domnu', luaţi-vă zâmbetul de aici că deranjează! Şi apoi, cu ce drept vă per-mi-te-ţi dum-ne-avoa-stră să râdeţi aşa pe stradă?!

-Iete, tu deja ai vorbit cu toţi!

E, amu e rândul meu.

Mă gandeam la o partidă de pescuit pe treptele Casei de Cultură.

Acolo, în faţă. Cine n-are undinţă, nu-i bai, poate dansa! Boleroul lui Ravel!

Deci, vă provoc!

Mâine, ultima zi din iunie, la un pescuit fără gânduri şi cuvinte pe treptele Casei de Cultură şi/sau un dans mistic, tot aşa, înafara cuvintelor şi a gândurilor.

Poate fi şi Doors – Break on Trough(To the Other Side).

Începem odată cu răsăritul lunii!

O să mă recunoaşteţi sau nu, după şapca bleu cu urechi roz de măgar.

PSSSST: … A, nimic, vroiam doar să văd dacă e cineva acolo…

Breviar

Azi nu sunt nicicum.

Soarele m-a năucit. Chiar şi aşa, mai mult pitit prin nori.

Fotografiile n-au ieşit. Nicimăcar una care să merite atenţie. Poate doar calul “futogenic”(că simţise pramatia că îi acordam atenţie, aşa că şi-a etalat mândreţea, care tot creştea sub ochii mei, spre deliciul ţiganilor care nu mai puteau de râs), dar nu îndrăznesc să îl expun. Nu încă.

Caramelele sunt prea mari.

Fasolea cu afumătură fu bună, dar fu fără ceapă….

Simba a încercat să mă dea cu var… Asta e trist…. şi e de ieri… şi o să îmi mai ia câteva zile să îmi revin…

Vichingul e haios tare azi, dar jumătate de zi s-a plimbat prin Mamaia(cică ieşisesm împreună, numai că eu, am rămas mult în urmă, gură cască cu aparat foto de gât, aşa că el şi-a făcut singur plimarea şi io asemenea), iar cealaltă jumătate o împarte în două: o parte de stat cu căştile pe urechi şi vizionat Urzeala aia a tronurilor care nu se mai termină, cealaltă e în desfăşurare -  somn cu bulbuci şi sforăituri.

Hai să recapitulăm: mi-am dat bănuţii pe – 1 covrig, o apă, o cană pe care scrie “cel mai bun coleg”(era pentru Viching, dar n-o vrea, că, cică, el nu e un coleg bun), o lampă tanga pentru cap.

Nu ştiţi ce e? E o lampă din aceea de miner – trei curele elastice pe care le poţi uşor confunda cu un chilot tanga care susţin un bec care ar veni fie pe buric, fie pe frunte. După cum o aplici.

Aaaa! Şi pe un cataif! Iamiii! Dar… e pentru cafea… Acum mă mulţumesc cu cara-melele pe care le rup în două ca să le pot mânca. Caramelele americane! E clar, ei au gura mare.

Şi o brăţară cu zodia leului pentru Simba. Asta aşa, pentru că m-a dat cu var…

Am băut un pahar de vin roşu demisec. Bun.  Dar puţin.

Mda… cam asta e…

Oare intru iar în reflux?

Mai poate fi faptul că săptămâna asta am tot fost prin lume… Diverse…

Ba m-am şi bătut cu vişine…  Ba şi Simba ….

Amu mă repliez.

Perechea iilor din Piaţa Ovidiu, sau cele două Sânziene

Îţi săreau în ochi de cum intrai în piaţă, căci fotele lor străluceau sub soarele amiezii. Erau ţesute cu fir auriu.

Două codane fără cozi, pereche în iile lucrate manual de aceleaşi două mâini vrednice.

Veneau din Godeni, judeţul Argeş şi fuseseră migălite cu mare drag de mâna bunicii, în urmă cu mai mult de 50 de ani. Erau lucrate în zilele de iarnă, la soarele blând din veranda, pe pânză albă ţesută în casă.

Căci, atunci când Mica nu avea treburi prin grădină sau prin ogradă, lucra cu acul pe pânză modele migăloase, pentru fiicele şi nepoatele ei.

Căci tare drag îi era să le îmbrace în straiele de sărbătoare şi să meargă cu ele aşa, gătite, duminica, la biserică.

Migală multă era la ele, căci lucrătura era ruptă din poveşti de suflet, şi umplea catrinţa iei, aproape în întregime.

Fota fusese cumpărată din târg. La fel şi betele care încingeau ferm taliile fetelor. Dar şi ele erau lucrate manual, numai că de alte mâini.

Avea buna şi război de ţesut cocoţat prin pod. Dar la el nu mai lucra.

Însă, buna, încă mai spăla lâna, o dărăcea şi scărmăna pe îndelete, ca să o îmblânzească şi să fie dulce la atingere. Apoi o răsucea pe fuior în fir mai gros sau mai subţire, după trebuinţă. Iar firul, dacă nu îl ducea la ţesut pentru cuverturile de pat, îl învârtea pe vârtelniţă într-un ghem din care împletea flanele.

Aşa e orânduiala din sat. Iar mâna, dacă nu stă, minuni înfăptuieşte.

Oamenii cu ochii după frumos, opreau fetele să le ceară încuviinţarea să le pozeze, aşa în pereche mândră cum erau. Surori într-u ii lucrate de aceleaşi mâini.

-Sigur că da! De aceea şi suntem aici! Ca să spunem povestea lor!

-Care e povestea?

Şi fetele depănau povestea iilor lucrate de bunica, căci de dragul ei se îmbrăcaseră astfel în ziua aceea de Sânziene şi veniseră să se poarte mândre prin piaţă, ca  în zi sfântă de duminică.

Aşa, ca să trezească amintirea ei, căci Mica plecase de câţiva ani în veşnicie.

Dar iile acelea rămăseseră. Două dovezi minunate din toate câte le lăsase în urma ei.

Doamnele mai în vârstă, acelea cu ochii după chilipiruri, le opreau pe fete ca să întrebe:

-Unde e expoziţia?

Fetele, punându-şi mândre o mână în talie şi arătând cu cealaltă spre catrinţă, răspundeau:

-Aici e!

Doamnele se opreau o clipă cu privirea pe lucrătura minunată şi continuau, dezamăgite:

-Noi suntem interesate de expoziţia cu vânzare! Nu, aşa, doar să le vedem!

-De vânzare nu-s, dar de admirat da! Nu vreţi să vă spunem povestea lor?

Doamnele se mai uitau un pic chiorâş la fete şi plecau fără cuvinte.

Acolo nu era niciun chilipir pentru ele!

 

Câte frici încap într-un vişin?

De ceva vreme o umbră nefirească se reflecta în folia de pe geamul verandei. La serviciu. Am ieşit să văd ce se întamplă.

În vişinul din faţă se urcase un băiat şi împlinea menirea pomului: îi strângea roadele la care toţi râvneam, dar niciunul nu cutezase să încerce, măcar, să se cocoaţe. Strânsesem şi mâncasem cu gura strepezită doar atât cât ne oferise pomul, nouă, celor de jos şi mai puţin curajoşi.

El era taman în vârf, ajunsese la cele mai coapte şi mai vişinii. Cele mai bune!

M-a văzut că îl urmăream. Ba chiar îi făcusem şi câteva fotografii.

-Să stiţi că am cerut voie la doamna de acolo.

Şi mi-a arătat o fereastră de la etajul 1.

-E ok. Numai că i-ai murdărit colegului nostru maşina. E asta albă parcată fix sub vişin…

-Dacă e nevoie, o spăl. Şi fac şi curat pe aici.

Avea multă bunăvoinţă şi bun simţ băiatul acela. Mi-a intrat imediat în suflet.

Când a sărit din pom(cam de la 1.5 m înălţime), punga i s-a agăţat într-un ciot şi o parte din vişine au ajuns pe pământ, în micuţa mea grădină.

Abia atunci am observat că el călcase fără grijă pe acolo. Strivise toporaşii şi un trandafir. E drept, florile mele erau minuscule, aproape invizibile pentru cineva neavizat.

-Oooo, fii cu băgare de seamă! Te rog! Mi-ai călcat florile!

-Dacă îmi daţi o săpăligă, ceva, vă curăţ toate buruienile.

Şi arăta spre micii mei toporaşi.

-Astea nu sunt buruieni… Sunt toporaşi…

L-am privit cu tristeţe. Nu o făcuse cu intenţie. În mintea lui toporaşii mei chiar erau buruieni…

Atunci am observat candoarea din ochii lui.

Am uitat de toţi toporaşii şi am intrat în vorbă cu omul din fata mea.

-Vrei o pungă?

-Da, dacă aveţi…

I-am adus o pungă. Strângea cu migală şi, acum, şi cu atenţie să nu mai calce florile mele invizibile, vişinile împrăştiate pe jos.

I-m văzut mâinile muncite. Şi am vrut să ştiu poveste lor.

-Cum te cheamă?

-Ionuţ.

-Şi câţi ani ai, Ionuţ?

-20.

Nu i-ai fi dat mai mult de 17 ani. Poate doar mica mustaţă de sub nas să îl dea puţin de gol, dar chiar şi aşa, părea un copil.

-De unde eşti?

-Din Galaţi. Dar am plecat de acasă o vreme. Să găsesc de muncă pe aici. Că suntem încă 10 copii. 2 plecaţi afară, la muncă, o soră prin Bucureşti, …

Am pierdut un pic şirul povestii lui. Mă fermecase cursivitatea cu care povestea… Era plin de lumină şi împăcare. Egoul aproape lipsea.

Ba chiar i-am cumpărat şi vişinele. Erau 3 kg şi a cerut 3 lei pe kg. I-am dat 15 lei pe ele. Căci ştiam cât trudise să se caţere – încercasem şi eu odată, fără succes.

-Şi mai am un frate paralizat la pat.

-Şi el câţi ani are?

-21. Uneori am eu grijă de el. Îi schimb pampers-ul, îi dau de mâncare. Că mama are treabă.

-Mama ta e singură?

-Nu, e şi tata.

Cam atât despre tata. N-am insistat.

-Şi unde lucrezi?

Îi tot puneam întrebări, doar ca să îl incit să povestească. Îl simţeam cum, cu fiecare cuvânt se deschide şi mai mult. Depăşise uşoara reţinere de la început.

În tot acest timp îi făceam fotografii.

-Nu-mi da-ţi şi mie o poză, vă rog, vă dau banii pe ea. Ca să o dau prietenei mele.

-Ba da, să vii mâine, că acum nu am cablu – îţi listez una, sau chiar mai multe, alb-negru, la imprimantă. Nu trebuie să îmi dai bani.

-O ce bine! Îi duc una lu’ mama… Şi una i-o las lui Ghiulur…

-Ghiulur??!

-Prietena mea…

Aici s-a luminat tot la faţă şi a început a povesti plin de încântare.

-E fata de aici de la colţ.

La colţ, un ţigan are un aprozar. O ştiam pe fata care îl mai ajuta câteodată. Cumpărasem de la ea.

-Da, o ştiu. E frumuşică.

-Daaa… Părinţii ei mi-au cerut 30 de milioane pe ea, dar nu am…

Eu rămăsesem siderată…

-Cum…? O poţi cumpăra?!

-Da, că aşa e la ei… Şi dacă dai bani pe ea, o poţi lua acasă şi faci ce vrei cu ea. E a ta pentru totdeauna! Poţi şi să o baţi… Ai dreptul… Dar nu am eu atâţia bani… Şi maică-sa îi tot spune să nu mai vorbească cu mine, ca nu-i dau bani… Şi ne mai certăm câteodată… Dar ieri am venit împreună cu maşina de marfă de la angro şi, eeee, am pupat-o tot drumul. Dar şi ei i-a plăcut…Prietenii mi-au zis că ea ar fi… Cum să zic?...(îl vedeam cum îşi caută cu grijă cuvântul, dar nu vroia să îl spună)… Că ea mai umblă şi cu alţii. Dar mie nu-mi pasă. O iubesc. Şi ea mă iubeşte, chiar dacă maică-sa îi spune să mă lase… Nu poate…

-Dar de cât timp sunteţi prieteni?

-Aaaa, de multă vreme! De vreo două săptămâni!

Aproape că m-a bufnit râsul. Dar nu vroiam să stric filmarea pe care o începusem. Prea era savuroasă povestea lui.

-Ionuţ, vino mâine şi îţi dau două poze.

-Bine, doamnă. Mulţumesc.

Peste vreo oră, l-am simţit din nou în pom. Am ieşit să mă conving că e el.

-Te-ai întors?

-Da. De data asta în şlapi.

-E mai bine în şlapi?

-Daaaa!

-Ai grijă!

Şi m-am întors în birou – aveam treabă.

La scurt timp l-am auzit pe vecinul de la etajul 1:

-Ce cauţi tu acolo?! Dă-te jos, pramatie! Cine ţi-a dat voie să culegi vişinele?! Dă-te jos, că vin la tine!

Degeaba îi explica Ionuţ că ceruse voie de la doamna de la 1 – era vecina de lângă ei.

-Doamna de acolo(şi îi arăta către fereastră ei) mi-a dat voie. A zis că le pot strânge pe toate…

-Da ce, sunt vişinele tale?! Dă-te jos, că vin la tine!

Mărturisesc că am simţit impetuos pornirea să îi sar în apărare lui Ionuţ. Nu ştiu de ce, dar am ieşit afară să vorbesc cu vecinul.

-Bună ziua. Care e problema?

-Băiatul e de la dumneavoastră?

Părea să se fi calmat un pic.

-Nu, nu e de la noi.

Aici s-a inflamat la loc.

-Păi şi cine i-a dat voie să culeagă vişinul?!

Ionuţ i-a spus din nou cine îi dăduse voie. Dar omul acela nu auzea nimic.

Oricum, nu mi se părea firesc să îi vorbească astfel. Eu chiar mă bucuram că cineva culegea vişinul acela. Căci, în fiecare dimineaţă, măturam câte un făraş de vişine storcite. Era păcat de ele…

Menirea unui pom e să fie şi cules…

-Totuşi, de ce îi vorbiţi astfel? A cerut voie, băiatul, i s-a dat… Nu face nimic rău. Vişinele, oricum, se strică, nu le culege nimeni…

-De unde ştiţi că nu le culege nimeni?! E cineva de aici care vroia să le culeagă. Vroia vişinele.

-Nu am stiut. Dacă le vreţi, le-am cumpărat eu de la băiat, şi vi le dau. Nu-i nicio problemă.

-Aha! Acuma înţeleg, dumneavoastră l-aţi pus să se caţere, ca să vă dea vişinele! E, las că vin eu jos la el! Şi cu ce drept vă băgaţi în discuţia asta?!

-Cu dreptul omului indignat de felul în care vă purtaţi cu un om care nu a făcut nimic rău!

-Da, de unde ştii dumneata asta?! Imi poate intra pe balcon! Ce-ţi pasă dumitale? La 6 pleci acasă, eu rămân aici! Şi ăsta vine şi îmi intră în casă!

Îl ascultam uimită. Omul chiar nu auzea nimic. Iar eu nu mai înţelegeam despre ce mai discutăm aici.

Omul, într-adevăr, a coborât de la balcon.

Hotărât s-a îndreptat către pom.

-Măi, băiete, dă-te jos. Te rog frumos!

Asta mi-a plăcut – totuşi, îi vorbea frumos. Probabil de la balcon, până jos, se mai calmase.

-Da, cobor, imediat. Numai că mă doare mâna. O clipă, vă rog.

Ionuţ mai şovăia un pic. Îşi rănise mâna şi nu se putea ţine. Iar coborârea era dificilă. Dar era pe drumul de coborâre.

Omul însă, a interpretat şovăiala lui altfel. Ba mai m-a auzit şi pe mine spunându-i pe nume.

Şi s-a infuriat şi mai tare. De data asta mă luase şi pe mine în vizor.

-Ionuţ?! Adică îl şi cunoaşteti! Deci dumneata l-ai pus să se caţere! E las că vede el pe dracu! Cine v-a permis să îi daţi voie?! Vişinele le vroia cineva din bloc.

-Nicio problemă –I le dau. Uitaţi, sunt toate aici.

M-am dus cu punga către el. Se ascunsese în spatele uşii de la maşina enormă pe care o avea parcată pe trotuar. S-a uitat urât la mine:

-Pleacă cu vişinele astea de aici!

Atunci, sub primul impuls pe care l-am avut, am pus punga cu vişine pe capota maşinii şi m-am îndepărtat.

În spatele meu, el a luat punga, m-a urmat şi a aruncat-o către mine într-un val de ură…

Am apucat doar să mă întorc cu faţa şi să prind fructele discordiei. O parte din ele s-au împrăştiat pe jos. Câteva au sărit pe mine.

Asta m-a cam atins… Valul lui de ură nu-şi avea locul… Încă nu înţelegeam ce se întâmplă.

Omul a plecat, înapoi în casă, strigându-mi peste umăr:

-O să vezi tu – mă duc să dau telefon la firmă!

Da, ştiu, tehnica omului speriat – ameninţările.

Am văzut-o pe soţia lui – urmărea tăcută, de la balcon, întreaga scenă. I-am vorbit.

-Doamnă, veniţi să vă dau vişinele, dacă asta e problema.

-Veniţi mai aproape să vă văd.

M-am apropiat să mă poată vedea dincolo de ramurile pomului.

-Nu vişinele sunt problema, ci faptul că se poate urca la noi în balcon.

-Hai, să fim serisoşi… Asta e imposibil… Nu are cum să ajungă din vişin în balconul dumneavoastră…

-Da, dar dumneavoastră nu ştiţi – au intrat pe geamul de la baie de pe acolo, de pe centrală. Acum am gratii la baie.

Îi ascultam povestea şi mă uitam la decor. Grea planşă, dar nu imposibilă.

Brusc am văzut păienjenişul şi nesiguranţa în care se învârteau. Teama că le intră hoţii în casă. Nu vişinele erau problema. Ci fricile lor. Deja devenite realitate.

-Dacă e aşa un pericol pomul ăsta, de ce nu îl tăiaţi?

-Cum să îl tăiem?! Noi avem grijă de natură! Cine credeţi că a tuns gardul şi a plantat trandafirii de acolo?

Ştiam grădina menţionată. O ştiam şi pe doamna de la 2 – singura pe care o văzusem prin grădina aceea. Şi cu care mă şi împrietenisem. Eu o ajutasem să tundă trandafirii şi îi mai dădusem apă. Ea îmi dăduse butuci de trandafiri pe care îi plantasem sub vişin, după multă trudă cu pământul… Căci locul acela, fix de sub balconul lor, iubitorii de natură, era sufocat de puii de vişin.

Ştiam că fabula. Aşa că nu am mai continuat discuţia. Am înterupt-o brusc întrând în birou.

După câteva minute am revenit afară, la Ionuţ, care urmărise tăcut întreaga scenă.

Nu era nicicum implicat emotional. Iar asta m-a liniştit. Eu mă implicasem mai mult decât el.

El era ca un martor obiectiv la toate. Când am observant asta, m-am îmblânzit instant.

-Ionuţ, să vii mâine să îţi dau pozele, aşa cum am vorbit. Îmi pare rău pentru incident.

-Şă ştiţi că eu chiar am cerut voie.

-Da, te cred. Regret că a ieşit aşa.

În momentul acela, ca un coiot mirosind un stârv, ne-a dat târcoale o altă vecină – care fusese martoră la eveniment. Cu ochii pe sus, după vişine.

-Păi da, noi aşteptăm să se coacă ca să le culegem, şi vin ei şi le strâng.

Am auzit-o.

-Stimată doamnă, veniţi aici că am o pungă întreagă cu vişine pentru dumneavoastră! Gata culese!

Atunci, peste umărul ei, am avut parte de replica supremă:

-E, acum?! Gata culese?! Vroiam să le strângem noi!

Dumnezeule, Ionuţ le stricase plăcerea de a se urca ei, moşii şi babele din bloc, în vişinul acela, ca să strângă cu toţii, vişinele care, până atunci căzuseră pe jos în neştire, nebăgate de nimeni în seamă?!

Priveam în urma ei, uimită de mesaj. Când l-am auzit pe Ionuţ:

-Lăsaţi, doamnă, că mă duc să găsesc alt pom. Nu-i bai. Mai sunt pomi.

Tare drag mi-a fost atunci. Am privit punga cu vişine, acum un pic stâlcite.

-Şi luaţi-vă vişinele, sunt ale dumneavoastră.

-Da, le iau. Ai trudit ca să le culegi. Mulţumesc. Ne vedem mâine.

......................

A doua zi vişinul era frânt. Una din crengile cele mai mari trosnise sub greutatea celui care se furişase, fie seara, fie dis de dimineaţă, ca să strângă şi restul de vişine.

Căci menirea pomului e să fie cules şi nu umplut cu spaime.

Probabil s-a frânt sub greutatea fricilor cu care fusese încărcat.

Vecina de la 1 e convinsă că eu am pus pe cineva să se facă asta.