Vama Veche

Desi nu ma simteam prea bine, pana la urma am hotarat sa ma tin de planul facut cu Monik - acela de a merge in we in Vama - si, sambata dimineata, pe la 8, ii trimiteam un SMS: "Te-ai trezit?"
M-a sunat la scurt timp. Se trezise.
Am hotarat sa ne intalnim direct in gara in jurul orei 9.30.
Apoi 9.
Eu veneam singura, ea cu un prietem - "Bogdanel".
Daca ar fi fost sa vin su eu cu cineva, tot cu un "Bogdanel" as fi venit, dar un pic mai mare.
Am ajuns in gara. Am cumparat doua banane - nu mancasem nimic si vroiam sa fiu constienta de drumul acela. Una era pentru Monik.
Cand imi inghiteam banana, a sunat mobilul. Era ea, verisoara. Am ridicat ochii cautand-o prin jur. In cele din urma am zarit-o: frumoasa, bronzata, cu ochelarii de soare, cu parul liber, lung, vopsit, cu pantaloni treisferturi - bluejeeans, cu un rucsac de firma in spate, cu o tigara in mana. Am inceput sa-i fac semne. Acum era la 5 pasi de mine, ma privea, dar nu ma vedea.
-E clar ca nu vede nimic cu ochelarii aia...Poate ar trebui sa lase un pic mai jos nasul ca sa ne vada si pe noi, pamantenii. Moooooonaaaaaaa.
M-a zarit. A inchis mobilul.

Erau cateva microbuze si un autocar care mergeau in Mangalia.
-Care pleaca primul? a intrebat Monik.
-Va intereseaza care pleaca primul, sau care ajunge primul?
Eu incepusem sa rad, caci imi amintisem de aceasta intrebare capcana, de pe vremea cand fusesem la Neptun. Mona ii privea nelamurita. I-am explicat despre ce e vorba, si anume ca autocarul, desi pleaca primul, ajunge ultimul, spre deosebire de microbuz, care pleaca dupa autocar, dar ajunge primul.
Eu i-am sugerat sa mergem cu autocarul ca e mai "sigur".
Si asa a fost... Caci a mers cu viteza cea mai mica posbila si am facut o ora jumate pana in Mangalia...Dar in siguranta maxima! Aici a fost si Monik de acord!
In plus, am avut timp sa-mi arate tot ce avea in rucsac - si merita mentionate dopurile de urechi.
-Le-am luat ca stiam ca vine Bogdan al tau.
Ii spusesem ca loc e in cort pentru noi doua si inca doi Bogdani, dar ca Bogdanul meu sforaie ingrozitor.
Am ajuns, in cele din urma, in Mangalia. Am fost asaltate de doamnele cu chei. Noroc ca aveam fete de Vama si nu de alte statiuni, ca ne-au lasat repede in pace.
-Mergeti in Vama, nu?!
-Da.
-Ca va puteam oferi cazare aici.
-Nu ne trebuie, multumim.
Spre Vama tot cu un autocar am mers. De data asta am ajuns mai repede si tot in siguranta. Era distanta mult mai mica, desigur.
Primul pas pe ordinea de zi era sa ne montam cortul. Ca sa putem lasa cateveca in el si sa mergem sa cascam gura dupa rochite si bijuuri, ca fetele.
Cortul l-am montat repede, caci aveam deja experienta de acum 3 weekend-uri cand, tot in Vama, cu Bogdan, montasem acelasi cort.

De fapt il montasem eu cu cei trei baieti care s-au oferit sa ma ajute, cand au vazut ca citeam instructiunile. Si m-au ajutat. Pana a venit Bogdan(se dusese sa mai aduca din bagaje de la masina) cortul era pe trei sferturi ridicat...
-Cum te scap un pic din ochi, cum te gasesc inconjurata de baieti...
-Ai spus sa ridic cortul. Nu ma pricep la corturi, dar sunt un bun manager, vezi?!
-Da, vad!

Sa revenim la Vama cu Monik.
Deci, primul pas, cortul, a fost facut in zece minute in conditii proxime. E drept ca am aflat un pic mai tarziu ca nu alesesem cel mai bun loc, sau da - era cel mai bun loc pentru hotii de prin corturi, fiind pe linia exterioara, extrem de accesibil.
In fine, la ora aceea nu stiam asta, asa ca totul era mai mult decat perfect. Am pus in cort acareturile si am luat cu noi chestiile de valoare cum ar fi camera foto, banii, telefoanele.
Ulterior, dupa ce am aflat de hotii de prin corturi, Mona si-a luat dupa ea rucsacul cu toate hanoracele de firma si alte averi.

Eu tanjeam dupa un bors de peste si chiar vazusem o terasa cu stuf, la sosea, cand coborasem din autocar. Acolo vroiam. Dar, pana acolo, era cale lunga, drumul fiind plin de atractii.
Am luat cate o bere -un Ciucas, ca sa gasim dacia Duster. Marturisesc ca eu am uitat sa ma uit sub acel capac, asa ce e posibil sa fi aruncat la cos o Dacia Duster. Mi-a zis Mona unde sa ma uit la a doua cutie.
Apoi au urmat cercelusi, rochitele, iar cercelusi, iar rochitele sortate la acei cercelusi, apoi iar cercelusi asortati la acele rochitele.
In cele din urma am ajuns si La Meduza.
Em am papat borsul de peste ravnit, cu tot ce trebuie, iar Monik si-a luat frigarui cu cartofi prajiti. In poza erau doua frigarui, in farfuria ei una.
A urmat un telefon la protectia consumatorilor. Desi remarcase ca ospatarul a fost dragut. Si isi ceruse scuze. Ma intreb daca o fi mentionat si asta. Poate ca meritau niste circumstante atenuante.
Dupa bors si frigarui, au urmat iar cercelusi si rochite.
Cate un covrig - eu cu mac ea cu susan.
-Bai, Iza, mie mi-e foame! Uite ce shawoarma misto are tipul asta. Sunteti amabil, de unde ati luat-o.
-...Iam, iam. De la shawormeria de la casa mare. De acolo sa luati ca e cea mai buna! Pofta buna!
-Multumim la fel.

Dan Nita, Nopti de Vama...Undeva prin Vama, pe o masuta improvizata din doua lazi de bere, niste hartii ingalbenite(erau fragmente din carte listate pe A4) si multe pietre din mare, era o carte. Nopti din Vama.
M-am oprit sa ma o rasfoiesc. Pe moment mi-a trezit interesul. Asa ca, atunci cand a aparut autorul(adica peste 10 secunde), eram dornica sa o cumpar.
-Cat costa?
-20 lei.
-Ok, O iau.
Ma gandeam ca nu e deloc mult si ca merita incurajat un tanar autor, ars de soare, cu privirea un pic tulbure si ratacita.
Era vorbaret, asa ca a inceput sa ne povesteasca despre povestile din carte. Ca sunt traite de el, ca e ceea ce i s-a intamplat lui, ca el e cel care se indragosteste seara, iar dimineata tot el e parasitul, ca totul e real, desi metaforic, ca el e Zmeul Zmeilor si tot el e Fat Frumos.
L-am rugat sa imi dea un autograf.
A scris ceva greu de descifrat... Cateva cuvinte sunt inca sub semnul intrebarii. Cum ar fi "popula" sau "populatie", "hacheri" sau "rocheri". Si se incheie cu "O sa-ti placa" care este cat se poate de lizibil.
Monik ne-a facut si cateva poze - adica lansare de carte cu cititorii in toata regula.
Cat ne conversam cu Dan, autorul, a aparut un Gimi, din acelasi aluat ca si Dan, adica la fel de ars de soare si cu privirea pierduta si tulbure, dar extrem de politicos.
Tot el a incercat sa ne stropeasca cu furtunul pe drumul de intoarcere la prosoape. Am intrat in vorba. I-am aratat cortul nostru. El pe al lui - care statea sa cada, dar inca statea. Ne-a condus pana la prosoape si a ramas un pic cu noi. Un pic insistent, dar in limitele bunului simt. Avea 34 ani(deci dragon de foc ca Monik), nascut pe 13 aprilie(deci berbec ca Monik), alpinist utilitar, rebel pierdut prin Vama, experimenta cum sa traiesti acolo, doua luni, fara niciun ban.
Ne-a povestiti despre prietenii lui. Despre sporturile practicate. Despre cartea pe care o cumparasem - o parte din povesti ii apartineau, da erau scrise de autor. Multe ne-a povestit. La un moment dat as fi vrut sa plece si sa ne lase.
A plecat. M-am apucat de citit. Ii promisesem autorului ca o voi citi si ii voi spune ce parere am.
Dupa primele pagini, desi amuzante, m-am cam desumflat. Imi facusem deja o parere.
Editorul nu si-a dat prea mult interesul - carte nu era deloc cizelata - iar baietii erau un pic certati cu gramatica si limba romana. Povestile, desi amuzante si haios prezentate, erau greu de urmarit si de citit.
-Pacat...Cu un editor si un corector bun ar fi iesit o carte faina.
-Ce, nu-ti place? m-a intrebat Monik.
-Ba da, dar...e plina de greseli gramaticale si e greu de citit...E nefinisata!
-M-am gandit eu ca asa as putea si eu sa scriu.
-Poate chiar mai bine, ca tu mai stii ceva gramatica...

Brusc ne-am pomenit iar cu Gimi langa noi. Am fost un pic deranjata de venirea lui. Mi se parea ca a venit prea repede. Eu credeam ca o sa ne revedem seara, la petrecerea de la Stuf.
-Ce faceti? Deranjez?
Brusc m-am inmuiat. Chiar era un tanar politicos. Probabil eu am probleme. Hai sa-i mai dam o sansa!
-Inca nu...O sa-ti spun eu cand ma deranjezi, ok?
-Ok.
Mi-a daruit bratara lui galbena de la Bergenbier. Si mi-a tot povestit. Ba una ba alta. Cand si cand ma mai intreba cate ceva. Ma asculta sorbindu-ma din priviri.
Dar nu a indraznit sa ma atinga.
Chiar am fost impreuna la toaleta
-Stiu eu un loc unde nu trebuiesa dai bani!
-Ok! Hai sa-mi faci cinste cu o buda normala.
Pe drum, la intoarcerea de la buda, am vazut tirul cu arcul.
-Supeeeeer! Incercam? Oare cat costa?
-E 5 bani sageata.
-Deci cu un leu trag 2 sageti?
-Da.
-Hai sa iau bani.
Am luat 2 lei si 1 leu i l-am dat lui Gimi.
Proprietarul afacerii l-a salutat bucuros pe Gimi si ne-a infipt in nisipul din fata cate 8 sageti. Un bonus, pentru ca il cunostea pe Gimi.
Apoi am intrat in apa cu Gimi - dar fiecare a inotat in legea lui.
Dupa balaceala, el a mai stat cateva minute pe prosopul meu mare si, la un moment dat, s-a scuzat si a plecat.
Ma durea capul ingrozitor. Nu stiu daca Gimi era motivul, dar stiu ca prezenta lui incepuse sa ma solicite intr-un mod neplacut.
Am profitat de absenta sa ca sa ma adun. Luasem o hotarare. Cand va reveni - si va reveni caci isi lasase tricoul pe prosopul meu - ii voi spune sa ma lase in pace.
A revenit...Cu doua beri. Una a pus-o pe nisip in fata mea. Se pregatea sa o desfaca pe a lui, cand, cu cel mai cald zambet pe care il putea afisa la ora aceea, i-am spus:
-Gimi, sper sa nu te superi, dar te rog sa nu mai vii...
Se vedea ca nu prea a inteles ce-i spun. Dar a zis un:
-Ok...
Parea complet nedumerit, dar nu a intrebat nimic, asa ca am continuat:
-Ma doare capul foarte tare si nu sunt deloc o prezenta agreabila. Cred ca e ceva energetic si am sa te rog sa pleci.
De data asta ii intindeam berea inapoi.
Berea a luat-o.
Apoi am scos bratara galbena de la Brgenbier si i-am intins-o
-Nu, bratara a fost un dar, te rog sa o pastrezi.
-Ok. Mercic.
-Ai numarul meu, daca vrei sa ne vedem, sa ma suni. OK?
-Ok. Multumesc Gimi pentru tot. La revedere si distractie faina diseara.

Bogdanel a lui Monik, care lucrase in ziua aceea, a dat telefonul de "am ajuns in Vama". Dupa indicatiile Monikai, el era acum undeva in spatele nostru, asa ca am banuiala ca a auzit dialogul dintre mine si Mona:
-Cum arata, fato?
-E ok.
-Nu, tu...E chel?
-Nu.
-Are burta?
-Nu, fato! Uite-l.
Privea undeva in spatele meu. Oare decand statea acolo?
Am facut cunostinta. Era un baiat de 25 de ani, ok, adica exact asa cum l-a descris Monica.
Eu as adauga acum, dupa ce l-am cunoscut mai bine, faptul ca, desi spre final s-a ametit peste masura, nu si-a pierdut politetea si nici bunul simt. E un Bogdan de nota 10!
Felicitari mamei care l-a crescut!

In scurt timp Monik il acaparase cu sharmul ei. Eu citeam. Ma relaxasem si incepusem sa-mi cam pierd vocea. Cu mari eforturi reuseam sa articulez cuvintele, iar tonul devenea din ce in ce mai grav si sexi. Mi s-a parut distractiv o vreme. De fapt, a fost distractiv pana nu am mai putut vorbi deloc...Apoi s-a lasat linistea de partea mea.

L-am sunat pe Bogdan al meu. Mi-a dat clear. Era cu o fata... Asta m-a intristat un pic... Deci, inca o data, Bogdan nu mai e al meu... Era prima data cand imi dadea clear. Ma gandeam ca e un pic ciudat. Dimineata ma trezisem in bratele lui, iar seara era deja cu alta fata...

Dupa o pana de curent in Vama de 30 min, a urmat o seara nebuna. Dans la Expirat, o bere din care am sorbit vreo 3 ore, pana s-a incalzit si nu am mai putut sa beau. IN cele din urma am acceptat si doua shut-uri cu Monik si Bogdan, care se antrenasera din greu pana atunci.
Apoi un mic concert la Roata. O formatie din Bucuresti de care nu mai auzisem.
I-am ascultat pana pe la 4.30 cand am simtit, la propriu, cum imi pica ochii in gura de somn. Dar mai era doar o ora pana la rasarit si vroiam sa fiu prezenta la acest rasarit.
Asa ca am mai tras de mine o ora, cascand gura, la propriu si la figurat, la dezmatul de la Stuff.
Am facut mai multe poze. Doua pustoiace au inceput sa-si dea coate si sa ma arate una alteia cu coada ochiului. Dupa a treia poza, au fugit ca doua randunici-vip-uri din calea obiectivului meu. Jucau rolul unor printese fugite din turn la distractie, sau chiar asta erau? Cine stie?
Apoi cerul a inceput sa se lumineze spre rasarit.
Un fotograf cu trepiedul in asteptare.
Un tanar somnoros cu sezlongul in apa pana la genunchi in asteptare.
Zeci de cupluri somnoroase in asteptare.
Zeci de cupluri vesele in mare. Aveau tot ce le trebuie. Nu mai asteptau nimic. Traiau clipa lor.
Cateva grupuri puse pe glume in mare si in asteptare. Dansau bolerou pe Ravelo care rasuna acum de la Stuf. Probabil urmau, ca in fiecare dimineata, Cornuletz cu Lapte, si Macarale Arginitii.
Eu, in asteptare, pandeam fiecare moment. Am prins cateva momente faine.
Cand a inceput sa mijeasca soarele, asteptarea mea a devenit contemplare, caci epuizasem bateria de la camera. Eram eliberata ca sa ma pot bucura de rasarit.
Apoi m-am tarat catre cort. Era al patrulea de la tarm, pe linia cu reclama luminoasa pe care niciodata nu am reusit sa o descifrez...si care acum era stinsa.
In cort, Monik si Bogdanel dormeau inghesuiti bine unul in altul. Le fusese frig.
M-am asezat pe salteaua mea de plaja, care avea perna sparta, deci cu capul atarnand in jos. Nefericita pozitie dupa o noapte de nesomn, 2 beri si 2 shut-uri, plus....Aaaaaaaaaa, am uitat de vodka cu Fanta sokata improvizata de colegii mei de cort si Vama. Deci...nefericita pozitie dupa noaptea asta plina.
Am tras salteaua un pic mai sus si am reusit sa-mi gasesc o pozitie cat de cat ok.
Dupa un timp i-am auzit pe Monik si Bogdanel ca abandonau cortul pentru aerul curatde afara. I-as fi urmat, dar nu reuseam sa ma misc. Auzeam tot, dar nu ma puteam misca. Ca si cum corpul dormea, dar nu creierul si mintea. Totul de la cap in jos era anesteziat.
Cand i-am auzit ca pleaca sa manance ceva si sa bea o cafea, am facut un efort si m-am rupt de pe saltea si din anestezic. Am scos capul in usa cortului si am banguit cu greutate:
-Merg si eu...
Vocea mea putea fi trecuta la bunuri pierdute. Nu o mai gaseam.
Mi-am gasit portofelul, camera Nikon, cortul, prosopul, slipul, nisipul din slip...dar vocea nu.
In scurt timp vocea mea devenise o amintire evocata tragicomic de zgomotele guturale pe care le scoteam.
Dupa masa si cafea, s-a hotarat brusc plecarea acasa. Fusese vorba, initial, ca stam pana la 16, dar planurile s-au schimbat.
-Noi vrem sa plecam. Daca tu vrei sa mai ramai, e ok, poti ramane, dar noi plecam.
-Vin si eu cu voi...sau, cel putin, asta am intentionat sa spun. Pana la urma, dupa ce am vazut fetele lor nedumirite, le-am facut semnul pentru "Hai!" si am pornit in directia cortului.
Mi se paruse un pic ciudat felul in care Mona a pus problema, dar nu era prima data cand dadea dovada de lipsa de spirit de colegialitate. Eu cred ca e firesc ca, daca am venit impreuna, si eu am carat cortul in care am dormit toti, sa ne intoarcem impreuna si sa caram toti cortul, macar acum.
In fine, nu aveam resurse sa exprim strictul necesar, darmite sa fac filozofia colegialitatii. Am inghitit si am trecut mai departe.
-Dar ce e cu tine? Esti cam cumintica in dimineata asta.
Am reusit sa fac un gest sugestiv spre gat. A inteles, in sfarsit, si Mona, ca nu pot vorbi, daia nu vorbesc, nu ca as fi suparata sau as avea ceva cu ei. Fusesem, dar, din aceleasi motive, imi trecuse imediat.
Pe drum, mi-am dat seama ca abia imi ajungeau banii ca sa ma vad in Constanta, dar de la gara pana acasa, trebuia sa merg pe jos...
Mi s-a parut criminala perspectiva...Eu, terminata, cu un rucsac in spate,si un cort.
Mai aveam putin si incepeam sa plang de mila mea.
M-am gandit ca nu strica sa incerc un SMS catre Bogdan:
"Pe la 11 ajung la gara. Sunt franta si nu mai am cash de taxi. Ma duci si pe mine acasa?"
Raspunsul a venit aproape imediat, in stilul lui Bogdan al meu:
"K"
Cand am ajuns el era deja acolo. I-am da un SMS "am ajuns". Imediat a sunat telefonul. Am rugat-o pe Monik sa raspunda.
Desigur ca ea a omis sa-i spuna cine e, asa ca l-a prins putin pe picior gresit. Pana la urma s-au inteles ce si cum.
Bogdan ne-a dus pe toti pe la casele noastre. I-am dat darul adus din Vama - un magnet pentru frigider pe care scria ceva de genul "Caut sponsor pentru bere; Pierdut iubita, cine o gaseste a lui sa fie!"
Nu prea l-a amuzat darul.
-Credeam ca ti se potriveste...
-Mda...Vorbim mai tarziu...M-am cuibarit un pic langa el, si ma simteam bine. Mi-am data seama cat de mult bine imi face uneori prezenta lui si ca tanjeam dupa o imbratisare.

Stiu ca seara i-am trimis un mail in care ii spuneam ca poate daca am lasa orgoliile deoparte ar mai fi o sansa pentru noi. Ca vreau sa facem urmatorul pas impreuna.
Mi-a raspuns intr-un rand: "si eu ma gandesc ca mai e o speranta. daca lasam orgoliile deoparte".

Apoi a fost langa mine luni, cand s-a oferit sa ma duca la medic, si chiar m-a dus. Apoi m-a luat de la farmacie si m-a adus acasa.
Iar marti, s-a oferit sa ma ajute iar...Dar nu mi-am mai gasit locul in bratele lui...

Mi-e somnic...

Inca nu stiu cum a ramas povestea cu orgoliile...Care unde de ce parte le-a lasat...

Noapte buna tuturor.

Un al 14-lea 3 august pentru Simba

Da, azi Cristian a implinit 14 ani.
Si eu pe langa el. 14 ani de cand e langa mine.

Totul a decurs ok.

Nu se leaga cuvintele.

Inceput de august de bun augur si verde

1 august 2010
Sambata. Ora 9 dimineata.
Eram inca in pat. Leneveam cu laptop-ul langa mine. Fara cafea, fara ganduri, fara planuri. Curata ca o foaie alba de hartie.
-Tanjesc dupa o plimbare descult prin iarba si o portie de comunicare cu tine.
Era Edi. M-a tot ispitit cu plimbarea aceasta cu talpile goale prin iarba, prin jar, prin carbuni stinsi, prin tarana. Azi eram pregatita.
-Ok. Hai sa mergem!
S-a dovedit extrem de punctual. Am apreciat asta pentru o prima intalnire.
Era descult. La volan.
Eu in sandale.
-Ooo, dar esti incaltata. Descalta-te!
-Ok.
Ma simteam ok. Desculta, langa un om pe care il intalneam prima data. Dar cu care ma obisnuisem in urma unor discutii pe mess.
Urma sa mergem intr-un loc unde nu mai fusesem niciodata. Aveam incredere in el. M-am relaxat atat de mult, incat am inceput sa casc.
El povestea intr-una. Era doldora de de povesti. Pe alocuri simteam si ceva venin mental. Deocamdata nu m-am bagat. Ma relaxam.
Locul nestiut s-a dovedit a fi un deal plin cu iarba si cu scaieti, pe langa Vadu, in capul strazii Hotare. M-am bucurat de fiecare pas prin scaieti si iarba. Pe alocuri eram nevoita sa merg ca pisica. Acum aveam si cativa spini in talpa.
Fiecare pas era o provocare dureroasa prin scaieti, sau o mangaiere plina de roua prin iarba. Rasfat si durere la fiecare pas.
Efectul a fost rapid, evident: eram una cu dealul, atenta la fiecare pas.
La intoarcere, Edi a tot povestit diverse lucruri. Era foarte prins in povesti. Povesti despre inselatorii, ura, provocari, gelozie, bataie de joc, orgolii... L-am oprit brusc:
-Edi, nu ma intereseaza nimic din toate astea. Scuze.
-Stai, vreau doar sa-ti spun ceva.
L-am lasa sa continue inca o vreme, gandindu-ma ca are nevoiue sa se descarce si el cuiva... Incepea sa ma doara capul... Nu era deloc bine.
-Edi, tu nu ai cui povesti toate astea, asa-i?
-Ba da. Am!
Aaaaaaa, deci nu era necesitatea de a se descarca, cat necesitatea de a repeta la nesfarsit aceleasi povesti pline de trufie si agresivitate. L-am oprit categorica.
-Edi! Stop! E pacat! Am fost si ne-am relaxat intr-un mod atat de fain...Acum ce faci?!! Hai sa pastram curata starea asta faina... Ce tot povestesti tu aici...reprezinta veninul din mintea ta. Nu e bine! Esti prea prins in subiect, dar asta e problema ta. Iti pot spune o vorba buna, daca vrei sa o auzi: nimic nu e intamplator si tot ce ni se intampla e spre binele nostru. Poate ca ar trebui sa le multumesti oamenilor care te fac sa suferi si sa treci peste. In toate exista si o parte buna si aceasta conteaza. Multumesc pentru o plimbare minunata. A fost o experienta inedita pentru mine si, oricand, sunt gata sa o repet.

Cateva ore mai tarziu eram la plaja. Singura. Linistita. Contemplativa. Ma dadusem cu mare dichis cu crema pe tot corpul. Straluceam ca o scoica sidefata. Soarele era cu ochii pe mine. Ma mangaia si rasfata. Il simteam cum intra in fiecare fibra. Si apoi iese.
La cativa metri de prosopul meu portocaliu, un tatic era in plina creatie. Ridica un domeniu de nisip. Complet dedicat si adancit in procesul de constructie si design. Pe langa el incercau sa se faca utili doi copii: un baiat de vreo 4-5 ani - care era furnizorul de nisip, apa, scoici, pene si alte delicii arhitectonice menite sa infrumuseteze opera tatalui - si o zgatie de fetitza de 1 an si un pic - blonda, carliontata, serioasa, care ii lipea(cu o atentie desavarsita) tatalui nisip pe spatele incins de soare: aseza nisipul acolo cu mainile ei mici si apoi incerca sa-l lipeasca frecandu-l pe locul respectiv; un masaj cu nisip incins pe un spate incins.
Tatal traia din plin momentul. Primea cu atentie si seriozitatea orice ajutor venit de la cei doi copii - erau o echipa pe cinste!
Iar eu ma simteam in al noualea cer privindu-i! Intrasem intr-o stare de contemplatie relaxanta, placuta. Aproape ca simteam fiori de bucurie privindu-i.

Am intrat in mare. Vreo 10 minute de sprinturi fortate si zbenguiala. Inotam pe spate. Picioarele devenisera un motoras forjat la maxim. Dus, intors, dus, intors - in spatiul creat intre o fata si un barbat, de-a lungul tarmului. Cand am obosit bine, am iesit - tot in pas forjat - respirand sacadat.
M-am intors la prosopul portocaliu. M-am intins la soare savurand fiecare gura de aer.
Cand m-am linistit si respiratia a intrat in normal, pe deasupra mea, la cativa centrimetri, a planat un porumbel... Sfantul duh, gandul cel bun...

Pe scarile de la Modern, un om vindea caise si piersici. Aratau ca in povesti! 5 lei kg.
Am luat un kg de caise - mari, portocalii, parfumate...perfecte.
Urcasem deja cateva zeci de trepte, cand am auzit discutia celor din fata mea, care cumparasera si piersici si acum mancau din ele:
-Waw, cat e buuuna!
M-am oprit ca la un semn si am facut cale intoarsa. Am luat si un kg de piersici. Omul zambea:
-Bine ca nu ati ajuns pana sus cu caisele, ca era mai greu sa va intoarceti si dupa piersici.

In parcul de la Liceul Mircea, m-am oprit pe o banca ca sa infulec o piersica... Era minunata!
Langa banca au venit o bunica si un bunic cu un carucior cu un bebe mic. Dar mic tare. Abia venit pe pamant. Bebele scancea. Ei pregatisera un biberon cu lapte(cred ca lapte de mama...dupa cum arata) cu intentia de a hrani copilul. Se simtea in gesturile si alura lor o grija extraordinara pentru acel bebe. Pentru ceea ce faceau. Erau total responsabili. Tacuti, atenti la fiecare miscare pe care o faceau.
O clipa m-am gandit ca e prima data cand stateau cu bebelusul si erau marcati, probabil, de sfaturile si atentionarile mamicii. Erau crispati din cauza grijii.
Au banguit ceva ce suna a intrebare daca pot sta si ei pe banca pe care eu deja o ocupasem.
Le-am facut un semn explicit, bucuroasa, strangandu-mi un pic lucrurile, ca sa le fac loc. Eram incantata ca au ales banca mea, caci eram fermecata de bebe si de grija bunicilor.
Cat timp au hranit mica fiinta, i-am privit pe bunici. Erau tineri. Cel mult 55 ani. Zambeau fericiti si se priveau. Se intelegeau din priviri. Nu au fost prea multe cuvinte intre ei.
Am remarcat dragostea cu care bunicul o privea pe bunica. Incantarea din ochii lui. Admiratia pentru femeia bunica. Putea fi admiratia pentru faptul ca ea, femeiea bunica, se pricepea atat de bine sa aibe grija de bebe. Era mandru si fericit, ca are o femeie bunica langa el, ca si el e bunic!
Bebele a adormit. Atunci mi-am schimbat un pic pozitia ca sa il pot vedea si pe micut. Respira tata de repede. Era mic si dulce. Buza inferioara un pic iesita inafara, o acoperea pe cea superioara - gurita de bebe mereu gata sa suga. Era deplin. Treba lui e acum sa doarma, sa suga, sa creasca si sa-i schimbe pe bunici, pe parinti si, poate un pic, pe vecinii de banca.
M-am ridicat. Urma sa ma intalnesc la Cafe D'art cu Alina. Bunica m-a privit, acum relaxata, pentru ca bebelusul dormea linistit:
-Sper ca nu plecati din cauza noastra.
-Nu. A fost o bucurie sa impart banca cu dumneavoastra. O zi cat mai buna!

Cafe D'art, un ness caffe frappe rece. A venit si Alina. Stiam ca imi va povesti. Ma gandisem la asta inca de pe plaja, cand o invitasem la terasa. Ca imi va povesti despre viata ei, despre cum la cunsocut pe Mircea - sufletul ei pereche.
Asa a fost. Am ascultat-o cu mare drag.

Duminica dimineata. M-am autoinvitat la Bogdan la o cafea. M-a primit. De data asta nu era numai in chiloti. Purta pantaloni. Am stat cam 30 de minute.

Am transformat balconul intr-o oaza verde. O perdea verde.
E un pic ciudat. Lumina verde a invadat si sufrageria. Ma simt bine in ea, dar necesita acomodare.

S-a trezit si Cristi. E ora 14.15. A intrat in sufrageria verde.
-Ce s-a intamplat aici? De ce suntem asa verzi?
-Uita-te pe balcon.
-Aha...
-Verdele face bine la sanatate...
Si a fugit la baie. Can a revenit am continuat:
-Vrei micul dejun sau pranzul?
-Micul dejun.
-Dar cand ai facut asta?...se referea la noul verde
-Dimineata, cat ai dormit tu.
-Aha...
-Daca nu-ti place, du-te la tine in camera ca acolo e albastru!
-Si albastru la ce face bine?
-La spirit...

-Mergi la plaja? Luam 102, mergem pana ...aaa, coboram,....aaaaa, luam 312...
-Luam 102 si coboram din 312? Cum vine asta?
-Hihihi.
-Cred ca de la verde ti se trage. Hihihi.
Deja ne face bine verdele asta.

Parasita

Bogdan a ales varianta A, cea in care ramanem prieteni, dar nu mai mult.
Initial alesese varianta B - aceea in care ar fi pus si el umarul un pic, ar fi sunat din cand in cand, ar fi venit in vizita, etc...Aceea in care eram impreuna(adica mai mult decat prieteni).
Dupa trei zile de la mail-ul in care ii propuneam cele doua variante, neprimind niciun semn, l-am intrebat ce a ales. Atunci a fost B, dar azi, s-a razgandit, si a reales - A
Adica nu mai suntem iubiti...Nu mai suntem impreuna. Ciudat, am fost parasita, dar nu ma simt deloc parasita.
Lucrurile s-au clarificat. Ramanem prieteni si fiecare e liber sa-si vada de viata lui. Vom iesi la cafea, pescuit si meditatie impreuna, dar nu mai mult...

Ma intreb de ce insista atat baietii sa fie impreuna cu o fata, adica vor mai multe drepturi asupra fetei(eventual si fidelitate deplina din partea ei), daca nu sunt dispusi sa isi asume si obligatii! Drepturi fara obligatii nu se poate! Nu poti avea drepturi fara sa oferi ceva.
Caci, de fiecare data, ei insista.

Cu Bogdan a fost asa: eu l-am invitat la intalnire, el a acceptat, a incerca sa ma ia in brate. Eu eram rece. Apoi el m-a invitat la o plimbare pe malul marii. M-a dus la Corbul, mi-a dat sa papa si sa beau vin rosu. Eu eram rece.
Apoi m-a dus la el acasa(ma autoinvitasem la o cafea la el), a incercat sa se apropie de mine...L-am respins...pe motiv ca e dezordine in camera lui si nu ma simt bine acolo. Am plecat fara sa privesc inapoi, dar ma cam tulburase...
Apoi eu l-am cautat si l-am intrebat daca pot sa-i fac un program pentru seara aceea. Raspuns: Da.
Incet-incet, timpul a trecut, el a devenit din ce in ce mai obo si nepasator. As putea spune ca ajunsesem la convingerea clara ca nu prea ii mai pasa de mine...Ca la fel de bine, sau poate si mai bine, i-ar fi si singur...Asa ca i-am oferit posibilitatea sa puna punct. Si a pus....
Oricum, prietenia noastra ramane in picioare!

Marturisesc ca ma doare un pic aceasta parasire. In decurs de un an am fost parasita de doua ori...Undeva e o problema...Poate ca la un moment dat ii sperii. Sau cer prea mult...

Sincer, am obosit...Voi fi mult mai transanta, inca de la inceput. Il voi intreba din start ce drak doreste de la mine si de ce vrea sa ne vedem? Nu-i e mai bine singur? De ce insista? Maine o sa-i para rau, cu siguranta, daca nu stie ce vrea...

Nu mai vreau sa cunosc barbati care nu se cunosc, care se dispretuiesc, care nu-si doresc mai nimic de la viata, care cer fidelitate si se intorc apoi cu curul la tine sa doarma linistiti! Am cunoscut destui...
Vreau sa intalnesc un barbat care stie cum e, cine e, ce vrea, tandru, onest, sincer, pe picioarele lui, in relatii bune cu mama, dar sa nu locuiasca cu ea(sa o respecte de la distanta)...Vreau liniste...
Stiu ca nu sunt deloc o pacoste! Stiu ca sunt o companie placuta, vesela, antrenanta...Stiu ca sunt independenta si bine infipta pe picioarele mele, stiu ce vreau!

:(
Si totusi, cu Bogdan era atat de fain...Mereu aveam despre ce sa vorbim...cu el nu ma plictiseam...el nu se supara...
E, uite ca s-a suparat si el! Ca cica as cauta cearta si ii cer prea mult...
offfffff
:((
Abia maine o sa simt cum ma simt. Azi sunt anesteziata...

Cingatoare

Cristian, zis si Simba, imi studia lucrurile de pe fotoliu. Ridicase critic cureaua primita de la verisoare. Neagra, lucioasa, scai cu tinte, departe de a fi stilul meu.
-Tu alta curea nu ai?
-Nu.
Apoi a descoperit cordonul elastic cu catarama adus acasa odata cu rochia vaporoasa cu flori. Rochia e stilul meu, cordonul nu.
-Si asta ce-i?
-O... cingatoare!
-Aaaaa, si vrei sa ma incingi cu ea? Ma bati la fundulet pana il inrosesti? Stii, odata un tip striga la noi de la geam: "Potoliti-va, mai, ca vin acum la voi si va incing"!
-E o cingatoare, nu o incingatoare!
-Aaa... E, acum nu mai are niciun farmec. Pa

Ieri m-am luptat cu apa. M-a prins ploaia inainte sa ajung acasa. Si puhoaiele de strada.
Ploaia era rece. Tricoul se lipise de mine si imi era frig. Aplecandu-ma un pic in fata, ca sa nu curga apa in pantaloni, l-am stors pe mine.
Pe interior, talpile sandalelor devenisera alunecoase. Paseam cu atentie, fara graba, concentrandu-ma sa nu cad.
La intrarea in bazar erau doi oameni. Ma priveau de ceva vreme.
-Nu va mai pasa de ploaie?
-Nu...Acum ca sunt uda, nu mai conteaza.
Dupa o noapte de perpelire pe toate partile, m-am trezit ... bolnava, extrem de obosita cu o stare de greata.
Mi-am dar seama ca abia ma pot tine pe picioare. Cu greutate si cu pasi nesiguri, m-am dus la bucatarie si am facut un ceai hepatic. Am sunat la serviciu si am anuntat ca azi nu vin.
In prima etapa a diminetii, m-am gandit ca mi se facuse rau de la un peste mancat aseara. Uitasem aparaia cu care ma luptasem... Apoi am luat un nurofen - cu mult ceai cu miere - si, cam dupa o ora, am inceput sa ma simt mai bine. Chiar adormisem - de data asta era un somn linistit - cand a sunat mobilul. Era un coleg de la serviciu care avea chef de glume...
Acum mi-e somn...

L'ombelico del Mondo

Adevarul e ca nu mai am rabdare cu cei inconstienti...

Ma iert pentru rautatile si criticile si judecatile pe care le tot emit, ca o mare inteleapta, de ceva vreme incoace.

Am task sa ma controlez si sa tac! Eventual sa nu mai gandesc nimic!

Nu ii pot trezi EU! Ca doar n-oi fi eu l'ombelico del mondo?!
Abia ma pot trezi pe mine...

Asa ca ma iert pentru toata fanfaronada asta de doi bani...

Minerva

E zeita intelepciunii la romani.
Dar acest nume nu ii si inobileaza pe cei care il poarta azi printre noi, pamanteni sau extraterestrii.

De fiecare data ma uimeste modul in care ea, Minerva, colega de serviciu, reuseste sa fie inconstienta de ce se intampla langa ea, de ce face ea insasi, de ce vorbeste, de tonul folosit, de glumele fara haz, de lipsa totala de spirit sau spiritualitate...
Pentru ca e un mod cum rar intalnesti.
Poate doar la oamenii cu mintea macinata de alcool, sau aurolac, sa mai existe aceeasi inconstienta si implicare fara sens, totodata...
Aparent creeaza senzatia ca stie tot. In realitate, e intr-o negura totala.
E nedrept ca vorbeste, se comporta, da sfaturi si te indruma, ca si cum stie despre ce e vorba, cand ar fi drept sa recunoasca ca e de pe alta planeta si ca a venit pe Pamant sa se hraneasca. Cu energia pamantenilor.
E exemplul perfect pentru non-sens. Vorbeste mult, nu spune nimic, nu aude ce spune si nici ce i se spune.

Citeste si fredoneaza cu voce tare("Do-Re-Mi, Magazinul de copii!"), in afara oricarui context!

Orice obiect in mana ei devine, in mod uimitor! - ar putea sa breveteze metodele, un instrument de clampanit, clantanit, pacanit compulsiv!
Odata i l-am luat din mana(era ecusonul de proximitate), caci ajunsesem la limita de suportabilitate:
-Aaa, te deranjeaza?
-Da. Foloseste la ceva sa faci zgomotul asta? Se numeste poluare fonica.
-Poluare fonica...? Scuze, nu stiam ca se aude chiar asa.
Hmmm, poate ca are probleme cu auzul, sau poate am eu probleme cu auzul! Da, am - sunt fudula de o ureche!

Printre altele, Minerva ne-a fost data ca exemplu de angajat dedicat firmei de catre cadrele de conducere...si e privita ca un om de baza in cadrul departamentului Nuclear.



Irelevant, dar enervanta(pentru ca nu stiu sa tac si, daca vorbesc, sa mint), la polul opus ma situez eu, care am probleme cu comunicare si nu ma ridic la nivelul acestui departament.







-In aceasta fotografie sunt eu insami, cu mare grija in exprimare si foarte atenta la comunicare, caci mi-am insusit criticile!



Acum Minerva, desi angajat model si implicat si in continuare, mai e si insarcinat...sau insarcinata. Dupa multi ani de incercari si asteptari.
Ma intreb cum va supravietui fetita ei atacurilor energetice ale mamei... Grea proba si-a ales acest bebe!

Privea pe geamul masinii, cand a remarcat un barbat care impingea un carucior in care era un bebe. De carucior se tinea un al doilea copil, un pic mai mare.
Cu vocea voit modificata, guturala, cu treceri bruste de la o tonalitate mai groasa la una mai inalta, cu buzele tuguiate, lungind cuvintele, fara niciun sens, haz..., spirit... a tinut sa comenteze scena:
-Uite ce tatiiic inconstiiieeeent. Probaaaabiiil e in concediiiuuuu de crestere a copiluuluui. Plimbaaaa copiii, dar nu le-a pus palariuta pe caaap.
-Sau, probabil, e vaduv si atat de amarat, ca nici nu a realizat ca e soare afara - am completat eu.
-Sau, probabil, nu-si iubeste copiii si-i tine fara palariuta ca sa-i omoare si sa scape de griji - aici e un alt coleg.
-Vaaaaaaai! Cum puteti vorbi astfel?! - parea sa fi picat cu picioarele pe pamant. Dar numai parea!
-Dar cine a inceput sa debiteze aberatii? - asta eram eu...

Tot Minerva:
-Barbata-miu mi-a spus: "o punem pe aia mica sa faca asta?"
Hmmmm...Oare de ce nu-i spune "sotul meu" acelui om cu care e maritata si cu care a ramas insarcinata, ci "barbatamiu"... Deci ...ea e "femeia lui" si vorbesc de "aia mica"...
Brusc, mi-a picat fisa, dar m-am abtinut(eroic!) sa dau replica - "Nu cred ca ne intereseaza detaliile din viata voastra intima".
M-am gandit ca o sa-mi treaca daca ma fac ca nu am auzit... Nienienienienie!
Inutil, caci gandul meu a fost preluat de un alt coleg, care a intervenit rarait, pe un ton precaut si plin de bunul simt sagalnic, specific celor din Iasi:
-Sa ma gandesc ca "aia mica" e bebelusul, sau, mai bine nu intreb cine, sau ce e "aia mica"
-Da, "aia mica" e fetita care o sa vina. Barbata-miu(iar???!!) a zis ca primul lucru pe care o sa-l faca cand o va aduce acasa, va fi sa ii arate filtru de cafea, frigiderul...Ca sa stie de unde sa-i aduca aia mica cafea, sau ceva din frigider.
-Deci sotul tau planuieste sa o exploateze pe "aia mica"? am intrebat eu, nemaiputand sa ma prefac ca nu aud.
-E, nuu, glumeste si el! Ne alintam si noi. Fabulam.
Am gandit doar - poate va prostiti, ca numai alint nu e asta..., dar am zis:
-Eu i-as trage o cada in cap sotului meu, daca m-ar alinta astfel! Sa incerce el sa-mi sugereze, macar, ca vrea sa-mi exploateze copilul!
Un alt coleg ma privea incruntat, uimit, fix:
-Ce i-ai trage in cap?
-O cada!
Eram destul de iritata de sarja de tampenii debitate de Minerva, asa ca am tinut sa continui:
-Acum, ca o sa aveti un copil, ar fi bine sa fiti mai constienti de ceea ce spuneti. Nu puteti arunca cu cuvinte astfel, fara sa nu il afecteze si pe bebe.(Nu mai e vorba numai de noi...) O sa faceti din el un mincinos...
Brusc m-am intristat...Am realizat, inca o data, ce soarta si-a ales bebelusul asta...
El popa, ea mito-mama...
Copilul asta... ori ajunge sa se calugareasca - ca sa spele pacatele parintilor, ori o sa perpetueze mito-mania si fabu-latia unei mame extraterestre cu nume de zeita romana.
Si nu cred ca mai putem suporta inca o Minerva, zeita non-sensului la romani!

Eu si cu mine

M-am rupt de somn de aproape 2 ore. Dar nu m-am trezit. Inca tatonez inceputul acestei zile. Si il pandesc e Bogdan. Pe mess. Adica astept sa apara online. De ce? Ca sa-i spun buna dimineata si poi sa ma bag inapoi la somn...
Privesc in jurul meu. La propriu. Sufrageria - camera mea - e plina de contraste.
Masa pentru televizor a devenit un mic sanctuar: lumanari, betisoare parfumate, cristale, cd-uri cu muzica, cd-player...Tot ce e necesar pentru hranirea sufletului... De fapt sufletul are nevoie doar de liniste. De acele momente in care mintea tace.
Langa acest mic departament al sufletului stau aparatele de gimnastica, bine pliate si nefolosite. De vreo 2 luni. Departamentul fizic.
Pe perete atarna tinta cu scai. Era un dar pentru Cristian, dar el a ras, spunand ca nu mai e de jucarii. Eu sunt.
Langa canapeaua cu saltea relaxa - care e cumparata anul trecut - stau eu, pe salteaua pneumatica cu pompa incorporata - care e cumparata sambata trecuta. Aici dorm de atunci. Spre marea mirare a celor care intra in sufragerie. A nu se intelege ca de o saptaman dorm intr-una! Nu asta am vrut sa pictez. Ce vreau eu sa spun(pictez) este ca de o saptamana nu mai folosesc canapeaua.
Cam atat.

Martor tăcut

Uneori avem nevoie de martori la viaţa noastră. Ca să ne tragă de mânecă şi de atenţie când ne pierdem în propriile poveşti.

Era ora 12 când a sunat telefonul:
-Izuca, eu sun la curte, dacă vrei să vii şi tu, ne vedem aici.
-Dragă Mona, eu acum sunt la serviciu, la Cernavodă. Ajung în Constanţa pe la ora 17.30. Ne vedem atunci?
-Da.
Mona e Monica, verişoara mea. Îmi e tare dragă. Nu ştiu de ce. E ceva ce ne leagă dintotdeauna.

În urmă cu câţiva ani - mai exact pe 8.08.2008 - tatal lor şi Nenea Dan pentru mine, a avut un accident vascular şi a rămas cu probleme locomotorii: mâna şi piciorul stâng...
Din fericire, simţul umorului, care era foarte dezvoltat la el, a rămas aproape neatins. Probabil asta îl mai ţine în viaţă. Dar, cu fiecare lună, parcă devine din ce în ce mai serios...

Azi mi s-a părut un pic tulbure Nenea Dan. E adevărat că a trecut aproape o lună de la ultima vizită. Ochii îi erau injectaţi şi nu vorbea foarte coerent.
A ieşit şi el afară, în curte, şi a picotit ca un bebe tot timpul.

Iată cum cercul se închide şi, la un moment dat, ne întoarcem cu mintea de unde am plecat. Dăm în mintea copiilor. Sau dăm mintea copiilor?

Nenea Dan a fost stâlpul familiei mulţi ani de zile. Navigator, comandant la 27 de ani, a întreţinut o soţie, două fete, o mamă soacră bolnavă şi alte câteva rude pe ltângă. A muncit până în ultima clipă. Accidentul l-a avut pe când era la muncă.

Mona nu îl poate ierta pe tatăl ei. Era stâlpul familiei. Iar acum nu mai poate face nimic şi nu se mai poate bizui nimeni pe el. În plus, nu rezolvă situaţia asta, deloc confortabilă, aşa cum făcea întotdeauna.

Între două plânsete isterice ale fiicei, tatăl, a apucat să facă o remarcă plină de bun simţ.
-Da, dar tonul pe care o spui nu mă ajută cu nimic.
-Nu-ţi place tonul?! Dar când îţi spuneam pe un alt ton nu mă auzeai! Aşa sunteţi voi, bărbaţii! Daca vă spune omul frumos, nu auziţi! Daia trebuie să ţipăm la voi! Daia o să rămân eu singură şi nu mai îmi trebuie niciun bărbat!...

Zilnic i se aminteşte cât e neputincios şi că toată lumea a obosit să aibe grijă de el.
Că el nu face niciun efort ca să se facă bine.

A îngânat uşor:

-Mai mult nu pot...

În momentele de luciditate mai zice:

-Nu o fac intentionat…...

Se autorironizează cerşind, parcă, o vorbă bună care nu mai vine:
-Vezi, Moneluşul, am mâncat tot. Şi singur.
-Mda...Vezi că poţi?! Ţi-am spus eu că nu vrei, că de putut poţi!

Soţia e cinică, dar blândă şi şăgalnică în ton:
-Dane, ţie ţi-a dat dumnezeu zile, iar tu le dormi. Nu meritai, măi! Dar lasă, că în toamnă, terminăm amândoi cu zilele astea. În lac sau în mare! Ne urcăm în maina si...

Şi, totuşi, el a papat tot... Ca să le facă pe plac? Sau pentru că îi e dragă viaţa?

Din fericire are memoria din ce în ce mai scurtă. Astfel  încât uită repede toate vorbele spuse în jurul lui. Toată agresivitatea.

În drum spre casă, Mona s-a oprit să salute prin gard un câine dintr-o curte. Un caine frumos, blând, dar care acum şedea înnegurat.
-De obicei nu e aşa. Sare, vine la gard şi mă pupă. Acum e trist...
Câinele s-a ridicat şi a facut doi paşi în direcţia mea. M-a îndemnat cu botul întins printre gratii să îl mângâi.

Monica se priveşte într-o fereastră acum. Contemplativă şi gânditoare. Da, e frumoasă!

Brusc îşi schimbă atitudinea şi direcţia.

-Trebuie să ne grăbim. Corina nu are biscuite de la interfon şi nu va putea intra în casă.
-Dar, dacă vrea să intre în casă, poate suna la un vecin la interfon, nu?
-Da, dar nu sunt vecinii acasă.

-Deci ne grăbim?
-Eu mă grabesc, tu faci ce vrei!

Aşteptasem 4 ore la curte ca să plecăm împreună spre casă şi vroiam să fiu consecventă ideii de a petrece ceva vreme cu Mona.

-Atunci să ne grăbim împreună!

În graba aceasta, Mona a intrat într-un fel de transă. Era pierdută în gânduri. Era departe.

A început să fredoneze o melodie. Destul de tare.

Femeia oarbă de dumica, care cerşea pe aleile dintre blocuri. Aparent îndrumată de un copil, bocea cu lacrimi o poveste numai de ea ştiută.

-Mona, esti OK?
M-a privit hăituită. A urmat un răspuns răstit.
-Da! De ce?
-Ce mai faci?

-….