Am ajuns în punctul în care ştiu cine sunt. Şi îmi
intuiesc potenţialul. E încă latent în
mine, neexprimat decât sporadic.
Sunt femeie. O femei frumoasă şi liberă.
Menopauza m-a pus la un moment dat pe margine, m-a debusolat
pentru aproape doi ani. Dar aveam nevoie de ea pentru a-mi descoperi adevărata
capacitate de creaţie. Din procreaţie să
trec la creaţie.
Sunt un om solitar căruia singurătatea nu îi displace.
Deloc!
Şi mai ştiu acum despre mine că sunt un om care are nevoie
de un partener de viaţă! Unul independent, unul care se respectă, unul care are
propriile vise şi propriul drum! Un om de la care am ce învăţa. Un om cu care
să pot vorbi despre orice şi căruia să nu fie nevoie să îi explic evidentul.
Un prieten bun, dar şi un iubit tandru şi afectuos. Pentru că ştiu că sunt o femeie tandră şi afectuoasă, într-un cadru
potrivit.
Din păcate, o vreme, dezamăgită de relaţiile pe care le-am
avut, am negat vehement această dorinţă! Dar acum o recunosc! A fost în mine
dintotdeauna!
Eu nu am visat nici să am casă sau cariera, ci să am un
partener pe care să îl iubesc şi care să mă iubească!
Tot ce am duc cu mine. Ceea ce
simt şi ştiu despre mine şi despre cei din jur – care sunt tot reflecţii ale
mele. Eu sunt peste tot, şi recunoaşterea a ceea ce sunt, este singura avere pe
care o am.
Altceva nu am.
Poate doar un laptop şi o cameră foto. Dacă mai găsesc şi o conexiune bună la
internet, am totul! Pot crea lumi întregi în doar câteva minute!
Am o imaginaţie incredibilă! Şi o mare capacitate de a dibui
povestea din spatele măştilor.
Sunt o umanitară – ca să nu zic sociopată cum mi-a zis odată un prieten. Iar oamenii din jur, care
întruchipeaza doar alte laturi a ceea ce sunt – uneori fricile şi temerile
adânc îngropate, moştenite din neam, alteori visele, dorinţele şi potenţele
mele – sunt oaze de autocunoaştere.
Pot sta ore în şir ascultându-le poveştile, sau doar
urmărindu-i pe stradă.
Nu ma plictisesc niciodată! Da, sunt un om care nu se poate
plictisi! Mereu e ceva interesant de înţeles, de cunoscut, de descoperit. Da-mi
o foaie şi un pix şi îţi voi scrie în cele mai mici detalii povestea vecinilor
de la masa noastră! Sau îţi voi rescrie viaţa – spune-mi doar cum vrei sa fie
finalul!
Depresiile apar doar
atunci când nu mai sunt pe drumul meu. Când am pierdut congruenţa dintre ceea
ce simt şi ceea ce fac. Sunt… felinare pe calea pe care o urmez! Primele semne
că nu pe acolo trebuie să o iau!
Nelipsite au fost în ultimii ani! Şi acum ştiu de ce! Sunt
cei mai buni prieteni ai mei! Primii care mă trag de atenţie că iar am luat-o
pe arătură!
Da, am nevoie de un partener. Dar nu unul, oricare! Am
suferit prea mult până aici ca să îmi mai permit… compromisuri! Am nevoie de un
partener care să mă potenţeze! Unul care are viaţa lui, drumul lui, care se
respectă şi ştie ce vrea. Un partener lângă care să cresc.
Un ultim partener.
Ultimul din viaţa asta.
O vreme am crezut că el ar trebui să fie un fel de… guru!
Chiar m-am gândit să mă retrag cu totul din viaţa cotidiană şi să mă izolez în
vârf de munte, într-o meditaţie continuă.
Acum ştiu că nu acesta e drumul! Am fost acolo, în vârf de
munte, şi depresia îşi făcea simţită prezenţa. Toţi în jur păreau a fi
fericiţi, şi, prin mimetism, am ajuns să cred că acolo aş putea fi şi eu
fericită! Dar nu e aşa…
Eu mai am ceva de făcut aici. Calea mea nu e prin vârfuri de
munţi. Nu în viaţa asta! Acest ultim partener nu îl voi găsi acolo. El e aici, în viaţa
reală! În viaţa cotidiană!
Şi, probabil, şi el în aşteptarea aceluiaşi ultim partener.
Iar Iza a tot plecat pentru că nu acela era drumul ei.
Curând, însă, Iza nu va mai pleca…
