Când femeia iubită devine vrăjitoare

Omuleţul ăsta micuţ m-a ajutat să înţeleg că, oricât aş nega eu…, îmi doresc o viaţă de cuplu. O căsuţă. O cameră micuţă, călduroasă. O cafea neagră dimineaţa, pe noptieră… Şi un castron cu gogoşi uitate de aseară pe dulăpiorul strâmb…

M-a ajutat să înţeleg că, încă, sunt femeie. Cu tot ce implică asta. Gingăşie, dorinţă, creativitate… Dar şi toane. Un morman imens de toane! Hachiţe!

Toane care ies la iveală când mă aştept mai puţin.

Cumva a reuşit să scoată la lumină, din mine, reziduale dorinţe. Neîmplinite. Uitate. Îndelung dospite… Se ciocnesc între ele! Se ceartă una cu alta pentru supremaţie! Se faultează!

Problema e că el suferă înzecit… din cauza toanelor mele. Nu ştie că femeia e un cumul a tot ceea ce a trăit, a tot ceea ce se trăieşte lângă ea, a tot ce va urma… O antenă!

Acum ştiu că e nevoie de mult curaj ca să alegi să fii femeie. Dar de şi mai mult curaj pentru un bărbat să aleagă să iubească femeia pe care o descătuşează lângă el.

Nu cred să existe femeie constantă! Toate suntem oscilante ca un pendul! Nu se poate altfel! Pentru că toate simţim mai mult decât ne aparţine. Preluăm şi ce e pe la vecini…

Am redevenit femeie. Cu toate toanele adiacente. Uitate, bine ferecate în rutina cotidiană de femeie singură. De amazoană.

Da, eu sunt! Nu are rost să mă mai ascund după deget! Un amalgam de trăiri contradictorii. Un pendul oscilând între cer şi pămant. Între rai şi iad. Toate astea eu singură le creez!

Şi cu cât iubirea lui e mai mare, cu atât eu sunt mai femeie… Dornică de cuibăreală. Dornică de iscodeală. Dornică să creez tot ce nu a fost creat.

E greu să fii femeie. Dar şi mai greu e să fii bărbat lângă femeia pe care o creezi. Pe care o deschizi.

Suntem asemeni unui sipet. Nu ştii niciodată ce va ieşi de acolo.

So, încep să înţeleg teama bărbaţilor de a se implica deplin într-o relaţie…

Uneori putem fi adevărate vrăjitoare!