Calea acceptării, sau care e menirea mea…

Am aflat că depresia este penultima etapă din şirul celor 5… pe calea acceptării… După depresie urmează chiar ea – acceptarea.

Spun ei, psihologii, că totul e legat de incapacitatea de a accepta un eveniment nefericit din viaţă.

Boo… Care o fi el? Nu ştiu…

Aşa că stau eu truceşte, zâmbind ca o hienă – face parte din exerciţiile antidepresie – şi caut să mă împac. Cu ceva ce nu ştiu ce e… Să accept… ceva ce nu ştiu ce e…

Măi, măi!

Le aplic toate – de la un regim de viaţă sănătos, hrană bună să curăţ organismul pe interior, mişcare cât pot printre rânjetele de hienă, o mai multă grijă aspectului exterior – m-am tuns iar! - a modului de a gândi… - şi iată-mă ajunsă într-o fundătură.

Sau într-un fund! O fi fundul meu?!

Ce drac’ mi s-a întâmplat şi nu vreau să accept?!!!

Psihologii aştia, sau “pisiologii aştia” – cum ar spune un bun prieten – îs de belea!

Hm… Tot ce îmi vine în minte – într-un moment în care am lăsat zâmbetul studiat deoparte – e… sentimentul că nu fac nimic cu viaţa mea… Că am energie cat pentru 10 oameni şi nu o folosesc… Că, acolo, undeva, ceva îmie scris să… făuresc, şi nu făuresc…

“Mândrie deşartă” – ar spune un al bun prieten! “Te crezi tu buricul pământului, Maica Tereza, sau cine ştie ce alt drac’ de sfântă”!

Boo! O fi mândria mea aici?... Sau chiar e menirea aceea neîmplinită care mă tot trage de suflet?...

Ultimul lucru de care am nevoie acum ar fi să dau curs mandriei… Egoului… Orgoliului… Căcaturile astea de care credeam că m-am lepădat… Şi nu de trei ori, ca de satana, ci de zeci de ori…

       
Care e menirea mea, oare?...