Am aflat că depresia este penultima etapă din şirul celor 5…
pe calea acceptării… După depresie urmează chiar ea – acceptarea.
Spun ei, psihologii, că totul e legat de incapacitatea de a
accepta un eveniment nefericit din viaţă.
Boo… Care o fi el? Nu
ştiu…
Aşa că stau eu truceşte, zâmbind ca o hienă – face parte din
exerciţiile antidepresie – şi caut să mă împac. Cu ceva ce nu ştiu ce e… Să
accept… ceva ce nu ştiu ce e…
Măi, măi!
Le aplic toate – de la un regim de viaţă sănătos, hrană bună
să curăţ organismul pe interior, mişcare cât pot printre rânjetele de hienă, o
mai multă grijă aspectului exterior – m-am tuns iar! - a modului de a gândi… -
şi iată-mă ajunsă într-o fundătură.
Sau într-un fund! O fi
fundul meu?!
Ce drac’ mi s-a
întâmplat şi nu vreau să accept?!!!
Psihologii aştia, sau “pisiologii aştia” – cum ar spune un
bun prieten – îs de belea!
Hm… Tot ce îmi vine în minte – într-un moment în care am
lăsat zâmbetul studiat deoparte – e… sentimentul că nu fac nimic cu viaţa mea…
Că am energie cat pentru 10 oameni şi nu o folosesc… Că, acolo, undeva, ceva
îmie scris să… făuresc, şi nu făuresc…
“Mândrie deşartă” – ar spune un al bun prieten! “Te crezi tu
buricul pământului, Maica Tereza, sau cine ştie ce alt drac’ de sfântă”!
Boo! O fi mândria mea
aici?... Sau chiar e menirea aceea neîmplinită care mă tot trage de suflet?...
Ultimul lucru de care
am nevoie acum ar fi să dau curs mandriei… Egoului… Orgoliului… Căcaturile
astea de care credeam că m-am lepădat… Şi nu de trei ori, ca de satana, ci de
zeci de ori…
Care e menirea mea, oare?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu