Etapele vieţii

Viaţa, dacă o trăieşti şi o duci mai sus, mai departe, e o ascensiune continuă. Unii dintre noi alegem să rămânem la un anumit nivel. Considerăm noi că acolo ne e locul, că, deocamdată, mai mult de atât nu există. 

Dar există! Întotdeauna există mai sus!

Aparent istoriile se repetă. Schimbăm partenerul, schimbăm jobul, schimbăm oraşul. Alegem alte forme cu care să ne jucăm. Ducem, însă, cunoşterea mai departe. Mai urcăm o treaptă. De data asta avem alte percepţii – spunem noi că am devenit mai înţelepţi. Ne apreciem altfel noul job. Sau noul partener. 

Apoi, după ce am exersat deplin noua cunoaştere cu noile forme, mai urcăm o treaptă. Ne scuturăm de vechile forme. Le lăsăm în urmă exact aşa cum un şarpe îşi leapădă pielea. 

Năpârlim din vechile forme şi luăm forme noi.

Cunoaşterea pe care o experimentăm creează formele acestea noi. Şi dorinţele noastre! Desigur!

Căci nicio formă nu se poate manifesta decât prin voinţa şi dorinţa noastră, secondată de cunoaşterea pe care o purtăm trează în noi în acel moment.

Culmea e că ducem în noi, în fiecare clipă, întreaga cunoaştere! Adevărul acela suprem care ne transformă în lumină. Dar nu comunicăm cu el. E în noi, dar nu îl simţim. Nu am armonizat cu el. Nu suntem pe vibraţia potrivită ca să avem acces la el. E ca un diamant bine ascuns sub cărbune.

Prin aceste etape repetate ale vieţii vibraţia noastră creşte. Mai spargem un strat de cărbune! Cunoaşterea e tot mai aproape de noi!

E drept că, pe scara asta, uneori mai şi coborâm… Pierdem înaltul… În loc să mergem ascendent noi ne adâncim în orgolii şi ambiţii deşarte, în patimi şi plăceri iluzorii… Şi pierdem din vibraţie. Cu siguranţă vom relua la un moment dat urcarea. Poate în altă viaţă.

Pas cu pas până la diamantul din noi. Până la iluminare.

Sunt unii care reuşesc să sară peste etape. Ferice de ei!

Am auzit că au fost persoane care au trăit iluminarea în timp ce prăjeau cartofi! Brusc!

Alţii într-un moment de adâncă suferinţă…

Partea proastă e că, din moment ce am ales nişte forme ca să ne jucăm cu noua vibraţie dobândită, uităm că suntem doar în trecere pe acolo şi că altul e drumul! Acolo e doar un loc de joacă! Un loc de testare! Nimic de care să ne legăm sau să creăm dependenţă!

Din fericire, subconştientul şi divinitatea din noi lucrează în favoarea noastră şi, cumva, ne scot din formele acelea! Uneori cu preţul vieţii! Orice numai să nu rămânem blocaţi în acel decor… Orice ca să ne reluăm creşterea!

Drum crucial – Ion Minulescu

Pe scara sufletului meu

M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu -

Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,

Iar El urca surâzător spre ea!...

Şi ne-am oprit la jumătatea scării

Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării

Săgeţile perechilor de ochi ca de-obicei -

Ah! ochii Lui cum seamănă cu ochii mei!

Pe scara sufletului meu

M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu -

El cobora solemn din conştiinţa mea,

Iar Eu urcam surâzător spre ea!...

Vibraţia fericirii

Aseară am trăit-o. Fericirea. Deplin. Aşa cum nu îmi mai amintesc să o mai fi simţit vreodată. Şi da, totul a fost fără motiv…

Pe fondul unei mici dispute cu Marius.

El venise chitit de la serviciu că avem nevoie de factură pentru lemne. Că, dacă vine un control şi ne ia la rost că ce e cu lemnele din ogradă, să avem o justificare.

Astea au fost primele lui cuvinte de îndată ce a intrat pe uşă. În primul momen m-am gândit că au discutat despre asta la serviciu, apoi am văzut că erau doar fricile lui.

Am izbucnit ca un om care se apără de lupi.

Apoi mi-am revenit.

A fost ca un salt pe care l-am făcut de la trambulină într-o piscină. După zbaterea pe fundul apei, când drămuiam aerul ca să nu mă înec, m-am pomenit plutind relaxată la suprafaţă. Lin. Paşnic. Plină de armonie. Şi treptat starea s-a amplificat… În mai puţin de o oră eram, pur şi simplu, fericită. Împăcată. Liniştită. Pluteam pe suprafaţa vieţii. Brusc înţelesesem toate neînţelesurile de până atunci. Nu mă mai bruia niciun gând. Nici o teamă. Eram eu acolo… Radiam!

Da, şi totul venea din interior.

E minunat să pluteşti aşa, pe vibraţia fericirii fără obiect. Fără gânduri. Mi-am adus aminte ceea ce uitasem – cum e să vibrezi cu fericirea.

Starea a trecut. O caut şi ştiu că o voi regăsi acolo, în fiinţa mea.

Sunt ca un instrument muzical, sa zicem o vioară, care are nevoie de anumite vibraţii pentru a suna frumos… Iar vibraţiile, dacă le susţii conştient şi prezent, se pot păstra.

Am pierdut vibraţia aceea, dar o voi regăsi.

 

E ca atunci când îţi plimbi degetul pe buza unui pahar şi el începe să sune… Clar, cristalin…

Vibrează sub degetul tău. Pentru câteva secunde, chiar dacă nu mai întreţii vibraţia prin mişcarea degetului paharul va continua să răsune. Să vibreze. Dacă preiei coada vibraţiei şi reiei mişcarea circulară pe buza paharului, îl vei readuce la punctul acela în care vibrează singur!

Aşa am fost eu aseară! Am vibrat a fericire! Aşa, brusc! Dar nu am reuşit să păstrez mişcarea aceea circulară de pe buza inimii ca să duc vibraţia mai departe. Am pierdut frecvenţa. Dar ştiu că o voi regăsi!

Odată ce ţi-a reuşit schema cu paharul care vibrează sub degetul tău, îţi va reuşi mereu! Numai să vrei asta! Amintirea vibraţiei te va călăuzi. O porţi în tine.

Ce legătură are cu mica ceartă de dinainte? Poate că niciuna, sau poate că a fost vibraţia de pornire – aceea care se aude surd când trânteşti un instrument cu coarde.

Fericirea este o vibraţie pe care o poţi păstra printr-un exerciţiu conştient, continuu! Ca şi cum ai cânta o melodie pe buza unui pahar.

Meditaţia

Mai devreme Miţuc moţăia în braţele mele. Afară, lângă buşteanul devenit măsuţă de cafea. Zborul unei vrăbiuţe l-a scos din somnolenţă. Brusc a devenit Interes. Da, Interes! Total legat de mica pasăre care işi făcea de lucru deasupra noastră, pe o creangă. Privirea fixă părea să îi fie legată de inima din pom. Mi-a sărit din braţe apoi, urmând paşii prietenei lui maronii. Pe după casă.

Doar Alesia a rămas lângă mine. Pe celălalt buştean. Tremurând uşor. Îi puteam vedea blaniţa scuturându-se în mici frisoane. Nu e frig afară, dar ea, băbătia, e pisică de apartament. Delicată şi un pic nepregătită pentru viaţa în natură.

E o pisică persană de natură acum. În devenire.

I-am deschis uşa de la verandă ca să îşi găsească un loc mai călduros. O voi scoate peste vreo două ore, iar. În natură. O plimbare prin livadă. Plimbarea zilnică. Trebuie antrenată pentru noua viaţă.

......................................

Am primit mail de la tabăra de meditaţie şi m-am pomenit căutând calea până acolo. Din Constanţa ştiam drumul. Acum ar fi altul. Nu că nu aş avea unde să meditez aici! Dar îmi lipseşte vibraţia acelui loc de pe creasta muntelui.

Urc treptele de pe verandă. Ochii mei aduc amintirea scării de la Dumbrava.

Meditaţiile din zori de zi pentru care eram treziţi cu un clopot primit în dar de undeva din Tibet…

Trezitul acela înainte ca soarele să îşi arunce razele la orizont. După meditaţia de dimineaţă, care dura 3 ore, răsăritul se desfăşura majestuos în faţa noastră.

Acolo totul e născut din necesitate şi are un rost. Urmează un fir nevăzut, bine legat între om şi natură. Structura cursului s-a tot schimbat de-a lungul anilor, adaptându-se nevoilor celor care veneau în tabără. E un curs pentru om.

...................................... 

Marius priveşte peste umărul meu. Urmăream un filmuleţ cu Lazarev – despre încrederea în sine si iubire.

-Vezi, ţi-am spus eu că citeşti prea multe prostii.

Nu zic nimic. Acum îmi este clar că el e departe de aceste informaţii. Nu le putem împărtăşi. Eu tânjesc după ele. El le vede ca fiind prostii…

Nu tăcerea lui mă deranjează. Căci sunt un om al liniştii. Ci faptul că refuză să se destăinuie. Să se deschidă în faţa mea. În faţa lui. E opac. Poartă în el multe frământări, adânc ascunse. Refuză să le vadă. Inconştient, în somn, se agaţă de mine. Braţele lui mă caută cu disperare. Orice, numai să mă ţină între ele. Asemeni unui înecat care caută un pai de care să se prindă. O vreme zac aşa, între braţele lui însetate, apoi mă rup! Îmi reiau spaţiul.

El nu vrea să vadă, dar e dependent de mine… Iar eu nu vreau să las asta aşa! Orice, numai dependenţă nu!

E un moment dificil, căci s-a lăsat de băut. E avid după sprijin. Dar evită să îl caute în interior.

Zi după zi, ne îndepărtăm unul de altul. Ne înstrăinăm.

Iubirea este. Căci ea este peste tot în jurul nostru. Şi lucrează.

......................................

Suntem animale. Suntem creaţia universului. Iar darul de a fi introspectivi ne face diferiţi de restul animalelor. Din introspecţie se naşte creativitatea. Darul de a ne întoarce pe dos şi a scoate interiorul afară ne face oameni.

Miţuc nu e introspectiv. El e şi atât. Mereu îşi va urma instinctul şi pornirile. E total conectat cu natura şi energia din jur. E prezent.

Şi e  bine aşa.

Dar omul are memorie. Mintea lui, aşezată prin tot corpul, reţine informaţiile generate de sentimente. De aceea corpul se schimbă. El ia forma acestor gânduri interioare care se tot lipesc de noi. De ficat, de stomac, de ochi… Unele sunt ca un putregai. Atunci apare cancerul. Tumoarea.

Omul se deosebeşte de Miţuc. Aparent e mai evoluat. De fapt e defavorizat de mental. Şi de aici necesitatea de a fi introspectiv. De a înţelege lucrurile din interior spre exterior. Nu invers.

Dacă e ceva de care ne putem lega, acela e în interior. Acolo este soluţia pentru orice avem nevoie. Dacă ştim că avem nevoie.

Mentalul ăsta pare a fi un blestem asupra omului! Şi nu îl putem ignora. Nu îl putem trece cu vederea. El există în fiecare dintre noi şi ne lucrează. Întotdeauna din interior spre exterior.

Dar e nevoie de sinceritate deplină pentru a recunoaşte asta. Iar sinceritatea, în condiţiile în care ai fost învăţat de un întreg sistem cum să te conformezi, e aproape nulă.

Oameni sinceri par a fi picaţi din altă lume. Ei “le trântesc”. Ei spun ceea ce simt. Ei lasă interiorul să se releve. Ei nu au reţineri în a se exprima aşa cum simt. Par duri. Par lipsiţi de diplomaţie. Par neciopliţi. Nu se încadrează bine în sistem.

Oamenii sinceri sunt autentici. Ei pot fi foarte fericiţi şi veseli, dar şi foarte nefericiţi şi supăraţi. Nu au probleme în a se exterioriza. Şi nu înţeleg de ce cei din jur caută, mereu, să ascundă ceea ce simt cu adevărat. Ei sunt autentici în fiecare clipă. Dar, repet, nu au ce căuta în sistem. Vor fi excluşi rapid. De fapt, se auto exclud.

Eu nu reuşesc să fiu întotdeauna sinceră. Pe alocuri mă amăgesc. Evit să privesc sentimentul în faţă şi să urmez, firesc, ceea ce inima îmi spune. Ceea ce corpul îmi urlă.

Ştiu asta. Mai am de lucrat la sinceritate.

Cu siguranţă, când voi deveni total sinceră, voi fi înconjurată numai de oameni sinceri. Oameni care sunt ceea ce sunt. Oameni care au spart învelişul aparenţelor şi doar sunt. Ei nu au gânduri ascunse, planuri, subterfugii, dependenţe. Ei se au doar pe ei înşişi. Şi ştiu că ceea ce creează e doar al lor. Oameni asumaţi. Oameni creativi. Oameni care ştiu să trăiască în iubire.

Da, mai am de lucru la sinceritate…

Iar meditaţia este o proptea bună pentru descoperirea sincerităţii. Pentru relevarea interiorului. Pentru curăţirea corpului, deci a minţii. De balast, karmă, frici, programe.

Cu siguranţă nu e singura cale! Nu susţin aici supremaţia meditaţiei! Pentru unii poate fi rugăciunea, yoga sau alergatul.

Dar, pentru mine, ea este bună.

Reflecţia unei viziuni

Viaţa curge. Timpul din mintea noastră trece peste noi. Şi, pentru că aşa avem viziunea, îşi lasă amprenta asupra noastră. 

Vezi oameni de pe care carnea pare a curge. Ei înşişi par a se scurge, mereu, spre pământ. Poartă o mască – cea a dependenţei pe care şi-au montat-o din copilărie. Când unul din părinţi, probabil cel de sex opus, părea să îi părăsească.

Masca lui o văd mai bine decât pe mea…

Eu, cu mine însămi, depun constant eforturi ca să mă înţeleg. El ar trebui să îmi fie oglindă. Să îmi înlesnească accesul la subconştient. Dar, deloc întâmplător, e opac. Eu l-am ales astfel… Egoul meu, încă o dată, lucrează.

Am remarcat la el că atunci când are mai mult timp, mai mult timp pierde… Stă. La fel fac şi eu. Acum am toată ziua doar pentru mine… Şi orbecăi prin ea. Am spaţiul care îmi lipsea. Am liniştea la care tânjeam. Toate condiţiile să fac pasul acela care mă poate duce la declic. Dar nu fac decât să mă irosesc.

Primesc sfaturi despre cum să mă relaxez. Să stau. Să le mai las şi în voia lor. Lucrurile. Dar nu, eu trebuie să actionez. Mereu.

Repere am. Le ştiu atât de bine. Le-am descoperit unul câte unul şi chiar le-am pus în practică în anumite momente. Meditaţia, hrana vie, jurnalul, muzica… Toate sunt beţe pe care să te sprijini când începi alunecarea. Sunt aici, la îndemână, dar nu le folosesc.

Godeniul era altfel când eu eram departe de el. Era un vis frumos cu râdăcini adânci în copilărie. Acum sunt în el. În Godeni. În acest vis. Şi altfel îl percep. A devenit un loc în care am trăit neînţelegeri sângeroase. Eu le-am creat, ştiu. Îmi amintesc de dimineţile în care mă trezeam speriată, căci nu ştiam de ce sunt aici. Mă aruncam în acţiune cu disperare. Trebuia să fac ceva! Ceva ce, aparent, părea imposibil. Cu un grad mare de dificultate. Închideam ochii şi începeam lucrul. Aşa, numai ca să uit unde sunt.

O vreme am mers pe urmele bunicii căutând rosturile de prin ogradă. Totul mi se părea greu. Inuman de greu. “Oare cum reuşea bunica să le facă pe toate?!”

Grădinile prea mari care necesită o muncă supraomennească le-am redus la scara mai mică. Doar câteva straturi din ditamai holda! Câteva găini în loc de un cârd imens de păsăret.

Dar şi aşa, totul părea prea greu.

M-am rupt de Constanţa. Atât de bine că o percep ca pe un oraş străin. Neatractiv. Înainte vedeam frumuseţea lui în orice. O căutam şi o găseam.

 

Paşii mă duc în livadă. Cu Alesia în urma mea. Mă urmează peste tot, radioasă şi iubitoare. S-a schimbat de când este aici. Şi eu. Locul să fie de vină, sau doar percepţia mea asupra lui?!

E percepţia mea, desigur.

Uneori îl rog pe el să îmi spună cum vede el viaţa. E o cerere simplă care presupune să faci o introspecţie. Refuză exerciţiul crezând că îmi bat joc de el. Dar chiar am nevoie de culorile lui. De verticalitatea lui.

Ştiu că fiecare dintre noi vede lucrurile altfel! Chiar altfel colorate… Le simţim altfel… Le trăim diferit…

Verdele meu nu este ca verdele lui, iar verticala mea e altfel.

Cea mai mare provocare e să ai tot ceea ce ţi-ai dorit vreodată şi să nu ştii cum să foloseşti!

E o adevărată ironie, nu?!

Acum îmi e clar că o viaţă dusă departe de oraş, societate, oameni, muncă, stress, poate deveni obositoare dacă uiţi să trăieşti clipa. Asta e marea provocare! Să rămai centrat. Tu cu tine însuţi. Căci numai acolo e ceea ce cauţi.

Bunica avea biserica, rugăciunile, scrisorile primite de la nepoţi. Şi pe cele trimise de ea. Muncea. Mult. Pentru că aşa e în firea locului – să munceşti. Godeniul nu e un loc de vacanţă, ci unul de tradiţii. O provocare în plus să las frâiele mai lejere.

Cumva m-am lăsat copleşită de energia locului. Am devenit un om al muncii. Uneori fără sens. Aşa, ca să intru în tradiţii.

Bunica avea lucrul de mână. Cosea ii, torcea, ţesea la război. Cumva iarna trebuie să foloseşti mâinile. Trebuie urzit ceva.

Hm… asta da provoare – să rămâi centrat într-un loc în care nu eşti bruiat nicicum. Doar mimetismul şi tradiţia te mai pot destabiliza aici.

Cheia este în ceea ce ne dorim. În felul în care alegem să privim ceea ce ne înconjoară. Viaţa. Acţiunea. E o linie subţire între a fi fericit şi mulţumit cu ceea ce ai acum şi a fi nemulţumit şi nefericit. Chiar dacă ai exact ceea ce ţi-ai dorit! Si e doar o chestie de alegere! Asta e culmea! Alegem să fim nefericiţi! Alegem să ne adâncim în suferinţă. Cu plăcere aproape! E atat de uşor să îţi faci viaţa un iad, sau un rai!

Acum vreau să fiu fericită. Aleg ca tot ceea ce fac, indiferent despre ce ar fi vorba, să fie un generator de încântare şi bucurie. E limpede că numai de mine depinde. Limpede ca apa de izvor. E doar o alegere de moment. De clipă. Este vorba despre a alege prezentul şi a lăsa trecutul în spate. Viitorul nu există. Tot ce am e clipa de faţă şi ea e, pur şi simplu, perfectă!

Aleg să mă simt bine în tot ceea ce fac. Sau nu fac. Aleg verdele acela cald. Gata, voi redecora viziunea prezentă! 

Data viitoare voi vopsi buda cu verde!

Iubirea din pasărea Phoenix

O zi. O altă zi, ştiu, după calendar. Dar nu şi după sufletul meu. Timpul nu mai are sens acum…

Pe el îl las să se desfăşoare după cum crede.

E momentul să mă ocup acum de mine, căci simt că am pierdut direcţia. M-am implicat prea mult în povestea asta în care nu există comunicare energetică.

El nu realizează, dar m-a epuizat… A supt şi ultima picătură de respect şi încredere pe care o aveam pentru el, pentru mine. Nu mai e nimic acolo.

Mă întorc spre mine însămi şi caut resurse să mă ridic din marasmul în care m-am lăsat tărâtă.

A scos din mine tot ce era mai urât, tot ce detestam mai mult… I-am urlat cuvinte grele, aproape ucigătoare. Şi, sincer, m-am simţit mai bine după aceea, de parcă vomitasem ceva ce nu mai puteam digera. Erau acolo toate refulările strânse într-un an. Un an intens cât o viaţă!

Nu îmi mai place de mine!...

De acum nu mai aştept nimic de la relaţia asta.

Ar fi putut fi altfel, cu siguranţă, dar nu a fost să fie. Poate am ales momentul neportivit. Sau viaţa nepotrivită.

Eu cred că o relaţie bazată pe iubire – care, desigur, implică respect şi încredere deplină – este un flux continuu de comunicare între parteneri. Inevitabil fiecare dintre cei doi se schimbă datorită informaţiei şi cunoaşterii pe care o dobândeşte de la celălalt. Sau, mai bine zis, care se trezeşte în subconştient şi iese la lumină. O relaţie este o ocazie să te cunoşti mai bine şi să creşti energetic.

La noi a fost exact invers… Simt că am pierdut din energie… Am pierdut o parte din mine, o parte luminoasă. Credeam în iubirea asta şi eram în stare să fac orice – dar absolut orice – pentru ea. Şi chiar am făcut…

E o mare durere să nu mai crezi în iubire… E… ceva bolnăvicios în starea asta… De aici şi pană la cancer mai e doar un pas…

Probabil lecţia e acolo în mine, dar, încă, nu o pot percepe.

Nu mai sap. Las totul să curgă de la sine. Cu siguranţă, într-o foarte bună zi, voi avea revelaţia ei. Acum e momentul să devin egoistă şi să mă ocup doar de mine. Pentru că, în ciuda disperării pe care o simt acum, ştiu că, după ce mă voi ridica din nou unde eram, sau poate chiar mai sus de data asta… Voi găsi lumina… Calea…

Îmi vine în minte blestemul Mariei Tanase… la adresa celor care iubesc şi îşi bat joc de iubire…

“Cine iubeşte şi lasăăăă

Dumnăzău să-i dea pedeapsăăăă…”

Da! Mare idiot trebuie să fii să primeşti o asemenea iubire şi să îţi baţi joc de ea, din orgoliu şi teama că te vei schimba… Teama că ea te va schimba… Să alegi să bei, deşi îţi face rău şi uiţi cu zilele de tine, doar pentru că ea nu suportă să te vadă beat! I-ai arătat tu ei, nu?!

Dar, să revenim – de acum tot ce contează sunt eu.

El e doar o umbră.

Se străduieşte să repare lucrurile.
Nu e uşor să scoţi respectul şi iubirea din mormanul de alcool în care le-ai aruncat şi să le pui la loc de cinste în inima partenerului. Poate că de asta avea nevoie – să piardă tot şi să o ia de la zero. Când a avut totul la dispoziţie, al lui şi numai al lui, nu i-a fost bine şi a simţit nevoia să bea. Să le bea! Toate câte ea i-a oferit, le-a pus într-o sticlă şi le-a băut. A înfipt apoi un pai în inima ei şi a supt şi de acolo tot ce a putut suge.

Acum femeia aceeea, parteneră dăruită de univers să îi aducă o iubire neaşteptată, e goală pe dinăuntru. A rămas doar o femeie nevrotică, rea, înverşunată, lipsită de creativitate, care îl detestă şi îl respinge organic. Oare va mai reuşi el vreodată să o regăsească?...

Asta chiar ar fi o minune!…

Deci. Iată o zi. O zi în care încep să mă reconstruiesc. Pas cu pas. Aşa cum am mai făcut-o. Pe toate planurile. Hrană sănătoasă pentru corpul fizic şi pentru spirit. Exerciţii pentru liniştea mentală. Ordine şi frumuseţe. Râsul este şi el important. E ca un duş mental. Reluăm exerciţiile de râs.

Asta e. Mă reconstruiesc. Poate din materiale mai bune ca înainte. Mai rezistente. Mai luminoase.

Probabil ar trebui să îi mulţumesc că m-a dărâmat! Astfel, acum, am posibilitatea să mă reclădesc pe baze mai solide şi cu materiale mai curate.

Iubirea care te mistuie şi te lasă apoi se te reclădeşti, mai luminos şi mai curat…

Poate asta e lecţia din acest an.

Sinusoida alcoolică

Aseară s-a apropiat de mine, oscilând uşor între două verticale nevăzute. Cu privirea absentă.

Deşi mă privea, vedea prin mine. Era abţiguit. Sau beat.

În prima clipă l-am privit uimită, căci nu înţelegeam cum reuşise ca, în mai puţin de două ore să o facă. Fusese activ în tot acest timp! Tăiase lemne, le adusese sus, se ocupase şi de cartofii pentru piure… Şi era perfect treaz şi prezent când venise de la serviciu!

Chiar mă bucurasem şi mă relaxasem, crezând că va urma o seară plăcută. În doi.

De aici, de lângă uşă, de câte ori intră în casă, retrăiesc momentul acela din copilărie când venea tata de la serviciu. Iar noi, copiii şi soţia, îl aşteptam cu speranţa că e treaz… O dată pe săptămână era ştiut că aveam un show demn de circul Soleil, poveste interactivă cu un tată beat şi 3 copii fugind din calea urgiei inconştiente. Şi o soţie care căuta să se interpună între el şi cei trei aleşi pentru o seară de educaţie bahică.

Acelaşi sentiment e şi acum… Când el intră pe uşa de lângă biroul meu îi măsor din priviri alcoolemia. Uneori e vădit ridicată la două pahare de ţuică băute la crâşma din sat. Alteori el e curat, luminos şi prezent…

Nu mă aude. Nu mă vede. Se bălăngăne doar între cele două verticale de care, parcă, se sprijină haotic. Păşeşte ca pe arcuri, cu genunchii flexaţi. Sigur nu va cădea, dar capul lui se loveşte, în înalt, de toţi norii şi demonii.

Atunci se întâmplă ceva cu mine… De parcă redevin copilul speriat de lecţia bahică… Fug în mine însămi îngrozită! Refuz să îl văd astfel! Mi se pare exagerat în tot ceea ce face. Vorbeşte mult, iar vorbele lui nu au noimă. Se repetă aiuristic în cercuri fără aterizare, descriind doar o stare haotică, fără verticalitate unică.

-Dragoste, Izuca, iubire!

Fiecare cuvânt îmi pare acum o batjocură… O picătură de ceară fierbinte pe inima mea.

Încerc să nu îi răspund. Să nu reacţionez. Îi evit privirea fără înţelegere, scursă în neant, şi îi fac semn că sunt într-o conversaţie, căci sunt în timpul programului.

El pare a nu vedea semnele mele şi se prăbuşeşte cu grijă la picioarele mele. E în genunchi, cocoşat, absent, tulbure… în faţa mea repetându-mi ca o mantră cuvinte de iubire care acum îmi provoacă durere…

-Nu vrei să stăm două nopţi la Voineasa? Plecam de vineri seară şi revenim duminică.

-Nu! Încă o seară în plus petrecută cu tine beat într-o cameră de hotel, nu e deloc o perspectivă plăcută…

-Păi nu beau! Că nu am cum. Pârtia e la 20 de km distanţă de hotel şi nu voi putea bea.

-Nu! E bine doar o noapte! Şi aşa e prea mult…

-Dar ce, Izucă, acum sunt beat?!

-Da! … Nu îmi vine să cred că nu realizezi asta?! Sau îţi baţi joc de mine?... Te bălăngăni ca un pendul… Abia vorbeşti… Ai privirea aceea fixă şi absenta…

-Nu! Te înşeli! Nu sunt beat. Uşor băut, da! Dar nu beat!

-… Atunci ai un atac cerebral?!

-Nuuuu, Izucă! Sunt perfect lucid!

-Nu, Marius, nu eşti deloc perfect lucid.

Acum simt cum creşte în mine dorinţa de a-i spune mai multe. E un val aproape răutăcios pe care îl simt pe punctul să se spargă! Ştiu, însă, că el nu va auzi nimic… Că fiecare cuvânt al meu va trece pe lângă urechile lui fără să ajungă la creier. Probabil va auzi un şuier, un zgomot uşor, dar nu va înţelege, din nou, nimic.

Aşa că mă opresc. Eu pe mine însămi. De la un consum inutil de vorbe… 

E ştiut că omul beat nu se aude decât pe el… Sau nici măcar pe el… El doar vorbeşte… Se întreţine singur în halucinaţiile lui. Cu mare încredere şi dedicare, de parcă ar debita înţelepciuni ascunse. Când el, de fapt, debitează doar cretinătăţi de dragul de a se lega cu cuvinte de lumea din jur… Probabil e o cale de a îşi controla mişcările. E ceva legat de vibraţii şi coordonarea în spaţiu. Cuvintele sunt un fel de navigator de bord. Asta ar explica de ce beţivii mormăie într-una! Mormăie şi caută drumul, la fel ca o balenă care emite sunete şi îşi caută drumul.

Mă întreb de ce trăiesc povestea asta…

El îmi spune că eu sunt de vină şi, cu siguranţă, aşa e! Pentru că, fie nu vreau să văd lecţia de aici şi să nu mai reacţionez la stările astea ale lui haotice, fie îmi place să sufăr şi mă complac într-o situaţie care nu îmi prieşte!

Cu siguranţă e o lecţie aici… El reuşeşte să trezească în mine tot ce e mai rău.

Ar putea fi altfel! Ştiu asta! Ar putea bea mai puţin, ar putea să nu se mai îmbete, să rămână prezent. Chiar dacă tăcut, prezent!

O vreme chiar îi reuşeşte asta. Apoi atinge, din nou, axa orizontală.

Starea asta a lui este ca graficul unui sinus – o sinusoidă care, regulat se intersectează cu orizontala în punctul în care verticala are coordonata zero…

Recunosc că am obosit să tot fiu martoră la sinusoida asta a lui… Nu vrea să schimbe funcţia… El vrea să fie doar un sinus cretin!

Totuşi, care e lecţia? Care e sensul? De ce trebuie să trăiesc periodic stările astea de deznădejde?... De haos… De nefericire grea… De ce sufletul meu vrea lecţia asta? De ce, periodic, revin aici?

Da, ştiu – eu creez tot! Dar de ceeee?!

Am gasit azi un aforism în căsuţa de email – “Nu te lăsa învins de “de ce?””…

Desigur, deloc întâmplător… Căci asta a fost întrebarea cu care m-am trezit pe buze… “De ce e necesar să trec, periodic, prin stări de disperare şi haos? De parcă aş intra într-un ceaun cu ulei încins… De ce trebuie să mă tot perpelesc aşa? Cu o iubire fantastică, dar care nu se  poate împlini nicicum…”

E clar că iubirea există… De ambele părţi… Când el e el… Treaz, prezent, de nădejde. Când mă priveşte şi chiar mă vede. Când simt că e lângă mine, el şi toată binecuvântarea celestă.

Ca apoi el să îşi urmeze curba de sinus şi să ia valoarea 0 pe verticală… Atunci ating şi eu o culme a disperării.

Probabil iubirea asta îşi are un preţ… Ciudat, nu?! Iubirea nu ar trebui să aibe preţ!

Eee, aceasta are! Vorba lui:

-Izucă, dacă aş fi perfect, nu aş mai fi aici!

El zice că e la penultima încarnare. Are asta bine înfiptă în cap. Se crede un fel de sfânt aflat la penultima viaţă. El vede ceea ce alţii nu văd. Şi asta, mai ales, când e abţiguit şi vine în casă cu toporul. Îl pune cu atenţie lângă uşă.

-De ce l-ai adus?

-Pentru apărare. Lasă, că tu nu ştii…

Mi-a zis odată că maimuţa rea şi perfidă zgâltâie poarta, dar el nu o lase să intre…

Desigur, era băut…

E un sfânt care vede răul din jur. Mai ales cand e băut. Poate de aceea privirea lui nu mă mai vede atunci…

Da, mă adâncesc prea mult în acest “de ce?”…

Nu ajung nicăieri aşa… Doar mă ostenesc să înţeleg ceva ce nu e de înţeles… Ceva ce, poate, nu are nicio legătură cu mine. S-a întâmplat ca iubirea pe care am invocat-o să fie adusă de un bărbat care e legat cu fire nevăzute de un infern al lui.

Ca în vrăjitoarele din Eastwick. Cele trei vrăjitoare îl creează pe el, bărbatul pefect – Jack Nicholson – şi pe care, pană la urmă tot ele îl omoară, pentru că, fără să îşi dea seama, puseseră îl el şi o parte diabolică care ajunge să se ridice împotriva lor.

Iubirea asta este ceva între divin şi infern… Între viaţă şi moarte… Între armonie şi haos…

Este o verticala fierbinte între doi poli între care el oscilează. Fără să ştie, însă, mă trage după el în oscilaţiile astea, astfel, din Izuca zâmbitoare şi haioasă, devin scorpia călare pe o mătură sau pe un aspirator.

Ai grijă la ceea ce îţi doreşti, căci vei primi! Suntem vrăjitori într-o lume pe care nu o putem înţelege. Putem doar să trăim frumos în ea. Frumuseţea şi onestitatea, armonia şi gingăşia, bucuria de a fi şi simplitatea ar trebui să fie cele care să ne călăuzească ca un far în alegerile noastre.

Orgoliul, însă, ne îndruma, uneori, pe drumuri ocolitoare, departe de farul acesta luminos.

Sunt aici unde sunt acum numai datorită orgoliului meu. De aceea şi toată suferinţa asta.

O fi fost orgoliul de a găsi o iubire care nu există… Dincolo de ceea ce port în interior… Am ignorat semnele pe care mi le trimitea conştiinţa… Am făcut alegeri cu care nu rezonam întru totul… De dragul de a sări calul! De a fi eu, împotriva tuturor! De a dovedi că se poate şi altfel!

Am crezut cu tărie că ceea ce visez – iubire, armonie, înţelegere, divinitate – le pot găsi prin acţiuni haotice, rupte din cotidian.

Eu, împotriva tuturor, ba chiar şi a mea însămi.

Da, poate că asta e lecţia. Am forţat lucrurile acolo une ele se doreau pe un alt făgaş.

L-am smuls pe Jack al meu din ţara aceea în formă de cizmă. M-am luptat la fiecare pas. Cu fiecare piedică.

A fost acel moment în care, cât se poate de clar, subconştientul îmi urla – Pleacă! Lasă povestea asta în urmă şi du-te pe drumul tău! Nu e el!

A mai fost un moment în care, în Cremona, când el se îmbătase iar, rămăsesem singură cu o dubă plină. Mă cuprinsese disperarea. El era varză! Făcusem o plimbare prin oraş şi el băuse în fiecare bar care îi ieşise în cale câte “un digestiv”. Din nou am avut impulsul să plec! 

Dar orgoliul m-a oprit – ce vor spune prietenii lui?! L-am adus până aici şi aici îl las de izbelişte?! S-ar fi putut întoarce la tot ce lăsase în urmă, desigur… 

Însemna doar să mai facă un drum, întors, înapoi la Cervesina. Cu duba plină. Era un drum de numai 2 ore. Nu era mult. Ar fi trebuit apoi să îsi cheme prietenii să descarce duba şi să reaşeze totul în haosul de dinainte… 

Da, puteam să plec şi atunci! Un imbold imens am simţit! Să mă iau, pe mine şi mica mea geantă de voiaj, şi să îl las baltă! Îmi arătase cât se poate de clar că nu mă pot bizui pe el la drum… Era un drum scurt şi el renunţase deja la verticalitate. Dar la un drum lung?!

A fost, însă, teama că prietenii lui mă vor judeca. Mă ajutaseră să încarc duba. Căci Marius nu era acasă – era deja în Cremona să îşi vândă maşina care zăcea în garaj de doi ani şi căreia vroia să îi dea foc… Eu am încuiat uşile la casa din Cervesina. Iar duba aceea am încărcat-o eu cu cei doi prieteni ai lui. Amândoi mi-au zis – “Ai grijă de el!”

Era ca şi cum mi-l dăduseră în grijă… Gândul că voi pleca, lăsându-l singur cu tot calabalâcul pe un drum început şi neterminat… Nu era de mine aşa ceva. Ce ar fi spus prietenii lui?!

Ha! Ce uşurare ar fi fost pentru mine, totuşi… Puteam merge la un hotel, îmi luam bilet la primul avion şi mă întorceam singură acasă… Simplu şi firesc, dacă mi-aş fi ascultat inima şi nu mintea!

Da, îmi era milă de el… L-am rugat aproape în genunchi să vină la umbră, sub un boschete, să mănânce ceva şi să bea pepsi în loc de bere… L-am cărat de subţiori până acolo.

Dar nu poţi porni la un drum lung cu cineva de care îţi este milă…

Şi aşa, pas după pas, lucrurile s-au complicat tot mai mult…

Asta nu înseamnă, însă, că nu se poate tăia nodul.

Se poate!

Şi asta îmi aduce multă lumină în suflet pentru ca acum simt că am făcut tot ce se putea face! Poate chiar prea mult!

Pisoi covrig

A venit frigul şi pe aici. Dacă pană acum ne-am alintat şi chiar am avut parte de zile cu soare, acum e frig. Duduie focul în sobă toată ziua, căci nu se mai poate sta fără foc.

Pisicile sunt şi ele în preajmă. Miţuc toarce cu o mutră aiurită lângă mâna mea dreaptă. Priveşte monitorul şi îmi urmăreşte fiecare mişcare. Din când în când plescăie pofticios – cei care îl cunosc îi ştiu obiceiul de a prinde ceva şi a suge ca un bebe.

Alesia sforăie pe păturica ei vernil. Pe masă, lângă calculatorul stricat al lui Marius.

Eu… m-am trezit cu o mică durere de gât. Un ceai şi câteva picături de tinctură de propolis. Mă gândesc să caut un film… Unul din cele romantice care lui nu îi plac.

Azi nu vreau să mă gândesc nici la trecut şi nici la viitor. O să iau lucrurile aşa cum vin.

3 smochine uscate… 1 covrig… Şi ceaiul… Iamii!

Până la urmă nu e deloc rău să stai lângă soba fierbinte ronţăind o smochină cu un pisoi torcăcios şi curios lângă tine!

Nu e rău de loc!

O zi minunată să fie, dar!

Rămas bun, iubire…

E prima zi în care simt că anul acesta este unul în care schimb lucrurile, drumul… Iar!…

Privesc în urmă şi realizez că, în ultimul an, aproape fiecare zi a fost ireală. Înnegurată. Înceţoşată. O continuă tatonare şi aşteptare ca tu să te trezeşti şi să vii lângă mine.

Dar am obosit, dragul meu…

Iubirea aceasta fără aşteptări, necondiţionată cum îi spui tu, nu are nici un schimb între noi. Uneori tu dai prea mult, iar eu nu reuşesc să primesc nimic din darurile tale, căci nu am nevoie de ele. Alteori eu dau prea mult, degeaba, căci, de data asta, tu nu ai nevoie…

Da, ne iubim. Dar ne dăruim unul altuia ceea ce nu ne este necesar…

Cumva, amândoi rămânem orgolioşi în această relaţie.

Iar acum s-a risipit şi respectul…

Privesc înainte şi realizez că nu mai aştept nimic de la relaţia noastră. E ca şi cum ea s-a consumat. Am sufletul împăcat că am făcut tot ce îmi stătea în fiinţă şi îmi era posibil să fac. Nu am regrete. Am făcut tot ceea ce am făcut pentru că aşa am vrut şi pentru că am crezut cu toată fiinţa că tu eşti iubirea aceea pe care am aşteptat-o toată viaţa… Măcar pot zâmbi acum şi povesti că am încercat. Că a fost un moment de curaj sau de nebunie, în care am renunţat la tot de dragul iubirii.

E momentul să ne oprim, iubire.

Nu mai e nimic de făcut aici. Planurile mele erau doar ale mele. Tu nu le-ai împărtăşit niciodată… Doar mi-ai ţinut isonul, pe alocuri bombănind… Ce mai pot să spun?... Îţi mulţumesc pentru timpul pe care mi l-ai dat, pentru sprijinul, chiar dacă uşor forţat, pe care mi l-ai acordat ca să încerc.

Îmi pare rău că nu am putu fi împreună în viziunea asta a mea despre viaţa la ţară…

Aş fi vrut să mă atragi în viziunea ta! Am insitat să îmi spui despre ea. Să schimbăm planul! Să luăm alt drum, unul dorit de tine. Pentru că mereu am simţit că tu, aici, nu te regăseşti. Dar tu nu ai nici o altă viziune în care să mă duci… Nu ai niciun plan, nici o viaţă, dincolo de mine… Şi asta e trist…

E timpul să îţi faci viaţa ta. Nu poţi trăi viaţa altcuiva… Mereu te vei simţi frustrat, nemulţumit şi neapreciat…

Viaţa mea e doar a mea! Iar tu nu te-ai potrivit deloc în ea!

Fiecare zi, până acum, a fost dublată de teama că lucrurile pot scăpa oricând de sub control şi tu te vei pierde, lăsându-mă singură să le duc toate mai departe. Ba şi să am grijă de tine…

Da, am făcut asta! Ţi-am fost alături în toate încercările. Te-am sprijinit când ai căzut şi te-am adus acasă… Dar nu pot face asta la nesfârşit! Mă iubesc prea mult, dragul meu! Mi-a luat ani de zile să mă împac cu mine însămi şi am cunoscut multă suferinţă în tot acest proces. Nu îmi pot bate joc de toată suferinţa asta... Nu o vreau din nou!

Mă vreau înapoi. Femeia visătoare şi încrezătoare care ştiu că pot fi. Vreau ca drumurile noastre să se despartă. Tu să intri în viaţa ta. Eu să îmi regăsesc drumul.

Nu mă pot întoarce la ce a fost. Şi nici nu vreau!

Dar nici nu mai pot continua aşa. E clar  - tu ai o viaţă a ta, departe de mine, pe care eu nu o înţeleg şi în care nu putem merge împreună…

Dacă chiar mă iubeşti, mă vei ajuta să ne dezlipim unul de altul cât mai curând. Şi poate rămânem prieteni. Poate peste câţiva ani ne vom reîntâlni şi ne vom povesti ce am mai făcut. Aşa, departe unul de celălalt.

Îţi muţumesc, iubire, pentru clipele minunate, dar si pentru cele triste…

Tu m-ai făcut cea mai fericită femeie din univers, dar, totodată, şi cea mai tristă… Şi ştiu că nu voi mai întâlni niciodată asta…

Iubirea care taie şi vindecă

Pe cine încerc eu să păcălesc aici?! Pe mine? Pe fiimiu? Pe cei de acasă?... Indiferent ce ar însemna acasă…

Uite cum stă situaţia – am avut idei şi le-am pus în aplicare în secunda doi! Nicimăcar un minut în plus! Am simţit imboldul să îmi dau demisia? Mi-am dat-o!

Să îmi iau bilet de avion şi să plec în Italia? Aşa a fost!

Să ignor impulsul de a pleca, apoi, val vârtej de acolo?... Când doar un clic mă despărţea de oferta aceea de weekend cu preţ redus… Şi să rămân cu el… Ca să îl scot din văgăuna aceea numită Cervesina… Am închis laptopul, m-am urcat cu ochii în lacrimi pe bicicletă… Şi cu sufletul destrămat… Am găsit un plop care mi-a primit îmbrăţişarea… I-am lăsat lui toate frământările mele şi m-am întors la el… Care mă căuta disperat… Convins fiind că îl părăsisem… L-am luat de mână şi l-am dus la o lungă plimbare prin lanul de grâu, încă verde… Şi, în mai puţin de o săptămână plecasem… Un drum lung, plin de ocolişuri si neprevăzut…

La Godeni.

Aici toate au luat-o razna. Din nou. Şi în scurt timp.

Patima lui pentru alcool… Aici, în patria ţuicii… A răbufnit. Zilnic.

O vreme mă ajuta prin gospodărie. După lungi peroraţii despre cum nimic nu va merge, dar, hai! Că o face! De dragul meu!

Am săpat. Am pus roşii. Castraveţi. Varză.

Ne-am luptat cu melcii roşii. Pe rând. Şi cu migală.

Am privit grindina care părea să ne ocolească grădina.

Apoi nesfârşitele ploi care au transformat pământul de pe lânga casă într-o băltoacă.

Şi a urmat seceta.

Mi-a fost alături. În episoade secvenţiale, lucra cot la cot cu mine. Ca să udăm. Ca să confecţionăm ghivece din peturi pentru căpşuni. Apoi pentru castraveţii care au supravieţuit melcilor.

Episodic. Da. Pentru că eram în patria ţuicii. Iar lui îi place alcoolul…

Au fost şi zile lungi în care el a zăcut beat în gura podului. Mai necheza din când în când şi răbufnea în cuvinte de neîţeles. Am dedus eu a fi o limbă apropiată de ţigănească.

Mii de frustrări au ieşi la lumină! Ale lui, ale mele… Un haos total s-a creat în jur.

La rugile mele, pentru scurte perioade, nu mai lungi de o săptămână, el renunţa să mai bea alcool. Atunci se simţea rău şi zăcea în pat. Zile la rând… Vomă, tuse… Afecţiuni vechi ieşeau la suprafaţă…

Eu am rămas pe poziţii în tot acest timp, aşteptându-l să-şi revină. Ştiam că ăsta e preţul detoxifierii unui organism înnecat în alcool.

Ştiam atunci că ne iubim şi asta era tot ce conta! Atunci! Renunţasem la tot pentru iubirea asta…

Dar el se minţea… Mă minţea! Mă minţise!

-Tu nu înţelegi că asta e în codul meu genetic şi că nu mă pot abţine?... Îmi spunea superior, sorbind din damigeana cu ţuică…

-De ce bei? De fapt, nu de ce bei, ci de ce trebuie să te îmbeţi?... Nu mai eşti tu. Şi nu îmi place omul care devii atunci… Sunt alături de tine, dar e nevoie de un efort şi din partea ta… Şi, dacă nu vrei…

-Nu pot!

-Eu zic că nu vrei! Nu există “nu pot”!... Dacă nu vrei, era frumos să îmi spui de asta înainte să vin în Italia… La tine. Să fii sincer: “Iza, sunt un alcoolist ordinar. Ţin mai mult la alcoolul meu decât la tine. Aşa că rămâi, dracului, în viaţa ta!”

-… Izuca, dar eu te iubesc!...

-Şi eu ce să fac cu iubirea asta a ta în care eşti mai tot timpul absent şi nechezi beat în pod?!... Ai devenit o povară pentru mine…

El nu se aştepta la atâta sinceritate din partea ei. Din partea mea. O vreme a stat tăcut, cu ochii în pământ… Şi apoi a luat-o de la capăt.

Şi de atunci, mereu reia de unde a rămas…

În ciuda tuturor rugilor şi picăturilor antialcool. S-au dus mii de lei pe picăturile astea antialcool. Dar şi pe băutură.

Privesc camera. Furoul galben îmbrăcat în ajunul Anului Nou zace pe masă. Lângă calculatoarele lui. Amândouă stricate. Alesia doarme noaptea pe el…

-De ce nu îl îmbraci? Mi-a plăcut să te văd în el! Erai atât de sexi.

Îl privesc cu ochii goi şi nu ştiu dacă mai are rost să îi spun că iubirea asta a lui mă scoate din toate furourile posibile… Că nu îmi mai doresc nimic… Că nu mai cred în noi… În viitorul acela în care întrevăzusem câteva repere. Mici planuri. Că mă simt singură şi că, de cele mai multe ori, îmi repugnă fizic mirosul de alcool şi toxine pe care îl emană… Că nu mai suport să mă atingă. Să mă sărute…

Săruturile lui mă rănesc acum…

Mi-a zis odată, cu o isteţime incredibilă, uimitoare! Probabil alcoolul are şi efecte bune… Te face vizionar.

-Tu nu ştii să ţii un bărbat langă tine. Ai tendinţa să mă respingi. Să mă ţii la distanţă. Şi atunci beau! Ca să ai motive să nu îţi mai placă de mine…

-Să înţeleg că te sacrifici de dragul de a-mi face pe plac?! Îmi respecţi astfel dorinţa de a fi singură? N-ar fi mai simplu să te iei şi să te duci şi să nu te mai îneci în alcool?!

-Eu nu pot pleca de lângă tine. Căci te iubesc.

-…

Mintea asta îmbibată în alcool te năuceşte! Da! Mă iubeşte! Şi eu îl iubesc! Dar!

Dar se pare că nu e de ajuns…

Suntem prea diferiţi. Lui îi place să fie în centrul atenţiei, să vorbească despre ce vor oamenii să audă ca să râdă. E un mic măscărici al petrecerilor.

Eu urăsc vorbăria asta fără sens… Nu suntem pe scenă! Sau suntem…

Iar în prima zi din an am răbufnit. I-am ţipat să plece! L-am lovit cu pumnii şi picioarele şi i-am strigat:

-Pleacă, dracu’, din viaţa mea! Mă distrugi! Eşti doar un măscărici într-un salon plin cu beţivi! Ia-ţi iubirea şi du-te învâtindu-te!

Nu se aştepta să vadă scorpia aceea în pat, langă el. S-a ridicat. A început să se îmbrace.

-Mai sunt euro?

-Nu.

Fata, sau eu, îl privea acum în tăcere. Martor detaşat la toată scena. Era a doua oară în viaţă când fata îşi pierduse astfel cumpătul. Nu, nu îi părea rău. Fusese autentică. Exprimase exact ceea ce simţea. Dar…

-Auzi, nu e deloc momentul să pleci acum. Eu ce fac?! Mă laşi aici, singură, în mijlocul iernii, fără lemne. Unde să mă duc acum?

-Trebuia să te gândeşti la asta înainte să mă goneşti. Să îţi evaluezi situaţia întâi şi apoi să mă goneşti.

-Aaaa. Vroiai să fiu interesată!... Ok! Uite ce îţi propun. Interesat. Mai stai până de 5 mai. Ziua mea. Am pornit împreună la drum pe 5 mai, tot pe 5 ne oprim. Singură nu mă pot descurca aici.

-Sigur. Ai nevoie de un tăietor de lemne!

-Exact! Te poţi muta în camera alăturată şi poţi trăi cum vrei tu până la soroc. Nu o să îţi mai număr paharele şi nici nu mai aştept nimic de la tine.

Nu s-a mutat în camera alăturată. A rămas în aceeaşi cameră cu mine. În acelaşi pat. Şi-a luat şi restul de beri şi le-a sorbit în pauzele în care se mai trezea. Două zile petrecute numai în pat. Cu pauze pentru băut şi mers la baie.

-Nu mai sunt lemne. Aduci tu, sau mă duc eu?

-Se duce tăietorul de lemne, nu?!

Apoi fata a descoperit că el mai băuse şi altele găsite prin bucătărie. Din vinul dulce, cumpărat special pentru ea, nu mai rămăsese mai nimic. Vişinata – care era tot a ei – era şi ea pe terminate. Fata recunoştea pornirile lui. Trecuse pe acolo si pusese sticla la gură. Căci ajunsese să nu se mai obosească să folosescă paharul.

Dar nu s-a mai întristat. Nu mai vedea nici un viitor în acea relaţie. Dar, deocamdată, nu ştia încotro să o apuce… Îşi pusese toată familia în cap pentru a locui la Godeni, îşi dăduse demisia, îşi părăsise fiul, tatăl… Lăsase totul în urmă şi, acum, era greu, dacă nu chiar imposibil, să se mai întoarcă la ceva din trecut. Era nevoie de un drum nou.

Încă nu ştia care era acela… Dar se împăcase cu ideea că, uneori, iubirea nu este de ajuns pentru a face o relaţie să meargă. Este o risipă dacă cei doi nu au nimic în comun… Şi este imposibilă acolo unde unul trăieşte doar pentru celălalt şi nu are nici un plan, nimic al lui…

El nu avea planuri. O lăsase pe ea să le facă. Doar o urmase, pe alocuri bolborosind că nu era bine. Ea se luptase pentru amândoi. Credea atunci în el.

Acum nu mai avea nici ea planuri… Iar el era gol… Golit… încă dinainte ca ei să se întâlnească. El, fără ea, nu avea nicio direcţie. Iar ea, fără el, se simţea acum uşurată. Chiar dacă îl iubea… Chiar dacă se iubeau…

-Dumnezeu râde când oamenii îşi fac planuri! I-a zis el, din nou superior şi băut.

-Era tot ce ne ajuta să ducem iubirea asta mai departe… Era tot ce te motiva să mai uiţi de alcool… Era doar un pretext ca tu să rămâi tu însuţi şi să nu te mai îneci în beţii… Mi-ar plăcea să nu mai fie nevoie de planuri… Tu să fii treaz, prezent langă mine… Să ne putem bizui în orice clipă unul pe celălalt… Să ne urmăm viaţa fără să planificăm nimic… Mi-ar plăcea să pot pierde controlul şi să mă nu mai fie nevoie să gândesc următorul pas pentru amândoi… Dar tu nu ai nicio direcţie, înafară de dorinţa de a bea şi a vorbi celor din jur despre echilibru, educaţie si demitate… Iar în jurul tău e o dezordine înfiorătoare…. Cum poţi vorbi despre echilibru şi armonie, când emani atâta dezordine şi dezarmonie?! Nu eşti sincer…

-Ba sunt! Şi te iubesc!

-Nu eşti sincer cu tine însuţi. Ai probleme adânc înşurubate în fiinţa ta cu care nu vrei să dai ochii. Crezi că dacă nu te gândeşti la ele şi mă iubeşti şi cauţi să mă faci pe mine fericită – de parcă ai putea! – îţi va fi şi ţie bine. Dar nu e deloc aşa… O relaţie de iubire presupune să accepţi schimbarea şi să fii sincer. În primul rând cu tine. Şi abia apoi vei putea fi sincer şi cu celălalt…

-Da, draga mea. Aşa e! Cum spui tu!

A încercat să o tragă spre el. Acolo, în curbura dintre gât şi omoplat unde ei îi plăcea să se cuibărească. Ea a rămas inertă. Nu simţea deloc dorinţa să mai cuibărească în el. Lângă el.

O vreme el a rămas aşa, cu cotul în capul ei, în gestul acela neterminat pe care ea îl ignora fără să facă efort.

-Ştiu. Miros a alcool şi nu mă vrei.

Dar a continuat să stea în poziţia aceea bizară.

-Poţi să îţi iei cotul din capul meu, te rog.

-Ok. Totuşi, ce vom face când expiră termenul tăietorului de lemne? Ce planuri ai?

-Nu ştiu. Şi sunt uimită că tu vii şi mă întrebi acum ce planuri am…

-Păi da… Dar acum vroiam să ştiu ce vrei să faci…

-Nu ştiu. O vreme o să merg aşa, lângă tine. O să mă desprind zi după zi de tine. E bine că nu am dat curs gândurilor de sinucidere care mă încercau ieri. Nu mai am nimci de pierdut acum. Probabil pot face orice. Dar relaţia noastră nu mai poate continua. S-a terminat. Nu îmi mai pasă de ceea ce faci. Sau nu faci. Nu îţi mai număr paharele şi nu mai caut să te înţeleg. Şi e bine aşa… Nu îmi mai pasă, Marius… Poate că e vremea ca tu să îţi faci planuri pentru tine. Lasă-mă pe mine. Vezi-ţi de viaţa ta. Tu ce vrei să faci?

-Eu vreau să fiu cu tine.

-Asta nu se mai poate. Va trebui să găseşti altceva care să nu mă includă. Ai timp până în mai.

-Izucaaa, dar eu te iubesc…

Ciudat că îi tot repeta asta. Fata ştia că îşi dorise un bărbat care să o iubească şi pe care să îl iubească. Acum acesta era în faţa ei – o glumă de-a universului! E drept, era bărbatul care reuşise să o facă extrem de fericită, dar, totodată, şi extrem de nefericită! Şi şi-l dorise! Rugase universul să i-l trimită!

-E drept, am omis să cer să nu fie beţiv… Data viitoare, dacă va mai fi, o să fiu mai atentă în formularea cerinţelor…

Fata se privea în oglindă şi îşi zâmbea. Din părul lung nu mai rămăsese nimic. Arăta ca un băieţel acum. Dar ochii erau vii, plini de amuzament. Îşi revenea, Se regăsea, dincolo de toată povestea unei iubiri pe care o ceruse cerului şi pe care o primise. Cu vârf şi îndesat.

-Totuşi, sunt norocoasă să fii cunoscut iubirea asta. Dar şi amărăciunea asta… Alţii nici nu stiu că e posibil să iubeşti astfel. Sau să fii iubit astfel. Până la sacrificiu. Dar… O iubire în care te pierzi pe tine însuţi, nu e sănătoasă… Asta e lecţia cu care a venit el acum… Deja ştiam lecţia iubirii fără ataşament. Acum este completă. Trebuie să fie ceva reciproc – sa iubeşti fără ataşament şi să nu permiţi să fii iubit cu ataşament. Lasă în urmă bărbatul care se uită pe sine, chiar dacă te iubeşte.

Iubirea este calea prin care te găseşti pe tine însuţi… Şi nu te pierzi… 

Vestea bună e că nu îmi mai pasă!

Mă desprind de tine, trec pe lângă gandurile suicidale şi, ca un om care nu mai are nimic de pierdut, descopăr că pot face orice!

Chiar şi să mă detaşez de tine. Să nu îmi mai pese de câte pahare bei! De cât de static devii! De cât de puţin îţi pasă de tot ce e în jur! De indiferenţa pe care o manifeşti faţă de planurile mele care ar fi putut fi ale noastre... Tu nu ai, oricum, alte planuri... 

De faptul că tu înţelegi să îţi trăieşti viaţa altfel decât mine!

De muzica pe care nu o agreez nicicum şi care pe tine te mobilizează să devii revoluţionar şi să ridici pumnul în van spre cer!

De faptul ca înjuri cocoşul în ogradă când cântă de bucurie pentru găina vecinului!

De privirea ta tot mai tristă şi alunecoasă…

De pata de funigine pe care o porţi pe nas de mai bine de două zile…

De firul lung din sprânceană pe care, altădată, aş fi insistat să îl smulg ca să poţi vedea lumea mai bine…

De faptul că nu putem discuta despre nimic pentru că avem păreri diferite, chiar şi asupra culorii ochilor Alesiei, despre care tu zici că sunt verzi… Eu briliantii sau chihlimbar…

Nu, nu îmi mai pasă…

Continuu să strâng în urma ta dezordinea care curge din interiorul tău fără să îmi mai propun să îţi arăt asta…

Încet, pas după pas, flacăra se stinge… Şi nu îmi mai pasă…

Prezenţa ta devine o umbră. Şi doar atât.

Ar fi putut fi altfel, dar tu nu vrei schimbarea, iar eu am renunţat să mai insist.

Încă un pic şi ne vom elibera complet unul de celălalt. Ne vom desprinde unul de altul…

Şi asta e bine.

Căci nu mă mai doare, nu mai am regrete. Ştiu că am făcut tot ce era posibil pentru a duce mai departe relaţia noastră. Dar tu ai ales altceva…

Acum recunoşti că Alesia are ochii aurii, dar nu îmi mai pasă de ceea ce crezi tu…

Rămâi cu bine, iubire…

Ce a fost frumos îşi are locul în inima mea. Mi-ai arătat cum poate fi şi pentru asta îţi mulţumesc. Eşti bărbatul care a ştiu să mă facă extrem de fericită, dar şi extrem de nefericită… Iar eu aleg acum să ies din jocul acesta fără sens…