Meditaţia

Mai devreme Miţuc moţăia în braţele mele. Afară, lângă buşteanul devenit măsuţă de cafea. Zborul unei vrăbiuţe l-a scos din somnolenţă. Brusc a devenit Interes. Da, Interes! Total legat de mica pasăre care işi făcea de lucru deasupra noastră, pe o creangă. Privirea fixă părea să îi fie legată de inima din pom. Mi-a sărit din braţe apoi, urmând paşii prietenei lui maronii. Pe după casă.

Doar Alesia a rămas lângă mine. Pe celălalt buştean. Tremurând uşor. Îi puteam vedea blaniţa scuturându-se în mici frisoane. Nu e frig afară, dar ea, băbătia, e pisică de apartament. Delicată şi un pic nepregătită pentru viaţa în natură.

E o pisică persană de natură acum. În devenire.

I-am deschis uşa de la verandă ca să îşi găsească un loc mai călduros. O voi scoate peste vreo două ore, iar. În natură. O plimbare prin livadă. Plimbarea zilnică. Trebuie antrenată pentru noua viaţă.

......................................

Am primit mail de la tabăra de meditaţie şi m-am pomenit căutând calea până acolo. Din Constanţa ştiam drumul. Acum ar fi altul. Nu că nu aş avea unde să meditez aici! Dar îmi lipseşte vibraţia acelui loc de pe creasta muntelui.

Urc treptele de pe verandă. Ochii mei aduc amintirea scării de la Dumbrava.

Meditaţiile din zori de zi pentru care eram treziţi cu un clopot primit în dar de undeva din Tibet…

Trezitul acela înainte ca soarele să îşi arunce razele la orizont. După meditaţia de dimineaţă, care dura 3 ore, răsăritul se desfăşura majestuos în faţa noastră.

Acolo totul e născut din necesitate şi are un rost. Urmează un fir nevăzut, bine legat între om şi natură. Structura cursului s-a tot schimbat de-a lungul anilor, adaptându-se nevoilor celor care veneau în tabără. E un curs pentru om.

...................................... 

Marius priveşte peste umărul meu. Urmăream un filmuleţ cu Lazarev – despre încrederea în sine si iubire.

-Vezi, ţi-am spus eu că citeşti prea multe prostii.

Nu zic nimic. Acum îmi este clar că el e departe de aceste informaţii. Nu le putem împărtăşi. Eu tânjesc după ele. El le vede ca fiind prostii…

Nu tăcerea lui mă deranjează. Căci sunt un om al liniştii. Ci faptul că refuză să se destăinuie. Să se deschidă în faţa mea. În faţa lui. E opac. Poartă în el multe frământări, adânc ascunse. Refuză să le vadă. Inconştient, în somn, se agaţă de mine. Braţele lui mă caută cu disperare. Orice, numai să mă ţină între ele. Asemeni unui înecat care caută un pai de care să se prindă. O vreme zac aşa, între braţele lui însetate, apoi mă rup! Îmi reiau spaţiul.

El nu vrea să vadă, dar e dependent de mine… Iar eu nu vreau să las asta aşa! Orice, numai dependenţă nu!

E un moment dificil, căci s-a lăsat de băut. E avid după sprijin. Dar evită să îl caute în interior.

Zi după zi, ne îndepărtăm unul de altul. Ne înstrăinăm.

Iubirea este. Căci ea este peste tot în jurul nostru. Şi lucrează.

......................................

Suntem animale. Suntem creaţia universului. Iar darul de a fi introspectivi ne face diferiţi de restul animalelor. Din introspecţie se naşte creativitatea. Darul de a ne întoarce pe dos şi a scoate interiorul afară ne face oameni.

Miţuc nu e introspectiv. El e şi atât. Mereu îşi va urma instinctul şi pornirile. E total conectat cu natura şi energia din jur. E prezent.

Şi e  bine aşa.

Dar omul are memorie. Mintea lui, aşezată prin tot corpul, reţine informaţiile generate de sentimente. De aceea corpul se schimbă. El ia forma acestor gânduri interioare care se tot lipesc de noi. De ficat, de stomac, de ochi… Unele sunt ca un putregai. Atunci apare cancerul. Tumoarea.

Omul se deosebeşte de Miţuc. Aparent e mai evoluat. De fapt e defavorizat de mental. Şi de aici necesitatea de a fi introspectiv. De a înţelege lucrurile din interior spre exterior. Nu invers.

Dacă e ceva de care ne putem lega, acela e în interior. Acolo este soluţia pentru orice avem nevoie. Dacă ştim că avem nevoie.

Mentalul ăsta pare a fi un blestem asupra omului! Şi nu îl putem ignora. Nu îl putem trece cu vederea. El există în fiecare dintre noi şi ne lucrează. Întotdeauna din interior spre exterior.

Dar e nevoie de sinceritate deplină pentru a recunoaşte asta. Iar sinceritatea, în condiţiile în care ai fost învăţat de un întreg sistem cum să te conformezi, e aproape nulă.

Oameni sinceri par a fi picaţi din altă lume. Ei “le trântesc”. Ei spun ceea ce simt. Ei lasă interiorul să se releve. Ei nu au reţineri în a se exprima aşa cum simt. Par duri. Par lipsiţi de diplomaţie. Par neciopliţi. Nu se încadrează bine în sistem.

Oamenii sinceri sunt autentici. Ei pot fi foarte fericiţi şi veseli, dar şi foarte nefericiţi şi supăraţi. Nu au probleme în a se exterioriza. Şi nu înţeleg de ce cei din jur caută, mereu, să ascundă ceea ce simt cu adevărat. Ei sunt autentici în fiecare clipă. Dar, repet, nu au ce căuta în sistem. Vor fi excluşi rapid. De fapt, se auto exclud.

Eu nu reuşesc să fiu întotdeauna sinceră. Pe alocuri mă amăgesc. Evit să privesc sentimentul în faţă şi să urmez, firesc, ceea ce inima îmi spune. Ceea ce corpul îmi urlă.

Ştiu asta. Mai am de lucrat la sinceritate.

Cu siguranţă, când voi deveni total sinceră, voi fi înconjurată numai de oameni sinceri. Oameni care sunt ceea ce sunt. Oameni care au spart învelişul aparenţelor şi doar sunt. Ei nu au gânduri ascunse, planuri, subterfugii, dependenţe. Ei se au doar pe ei înşişi. Şi ştiu că ceea ce creează e doar al lor. Oameni asumaţi. Oameni creativi. Oameni care ştiu să trăiască în iubire.

Da, mai am de lucru la sinceritate…

Iar meditaţia este o proptea bună pentru descoperirea sincerităţii. Pentru relevarea interiorului. Pentru curăţirea corpului, deci a minţii. De balast, karmă, frici, programe.

Cu siguranţă nu e singura cale! Nu susţin aici supremaţia meditaţiei! Pentru unii poate fi rugăciunea, yoga sau alergatul.

Dar, pentru mine, ea este bună.