Trag de el în fiecare dimineaţă. Cât mai mult şi cât mai
sus! Uneori până la gât!
E o artă, să ştiţi!
Încep să o înţeleg pe Frumoasa Adormită! E un deliciu să dormi mai mult decât
credeai că poţi… Doar ceasul fiind martor la arta asta de poveste…
În fiecare dimineaţă trag de somn exact ca de şosetele vărgate.
Tot mai adânc şi tot mai sus!
Mă cuibăresc în el, dintâi până la genunchi, apoi până la
brâu. Mă întorc pe partea cealaltă şi mai trag de el o ţâră! De îmi ajunge până
la gât!
Trag de somn exact ce
de o pereche de ciorapi de care sunt mereu surprinsă cât de mult se pot întinde…
Reiau visul de unde l-am lăsat. Îl mai colorez un pic. Mai
deschid o uşă – curioasă fiind să văd ce pot pune dincolo de ea. Un pat! Buuun!
Un somn în vis!
Lângă mine apare un om. Sau un omuleţ. Îmi spune ceva la
ureche. Nu pricep cuvintele. Par doar sunete deşirate… Aşa că… mă întorc în vis
pe partea cealaltă şi mai trag de somn un pic…
Aerul rece ce dă năvală pe fereastra deschisă mă face să mă
cuibăresc şi mai adânc în pat. Patul de
Frumoasă Adormită. Şi mai dau o şansă somnului…
Într-un final, lungit exact ca în filmele in care regizorul a rămas fără
idei, deschid ochii şi încep viaţa…
Cică…
De fapt, incerc să iniţiez un ritual cât de cât. Unul menit
să mă transpună în realitate. Cică.
Îmi dau picioarele jos din pat. Sau catafalc… cu o mică nostalgie pentru uşa din vis – aceea rămasă
nedeschisă. Şi îmi pun şosetele flauşate. Vărgate. Îndes pantalonii de pijama,
crac după crac, în elasticul deşănţat al şosetelor. Sau al somnului. Şi mă camuflez în pantalonii flauşaţi. Groşi. Ca
într-o armură.
În realitatea asta e geruleţ. Aşa că mai plantez pe mine o
bluză flauşată. Un polar. Şi o hăinuţă fluffy. Cu două feţe.
Nu mai e frig, ci doar mirare că viaţa continună… chiar şi
dincolo de somnul meu vărgat.