duminică, 27 iulie 2014

Godeniul si secretul vietii

Uneori simt mirosul Godeniului.
Un amalgam subtil de... flori de fan, curatenie rece, usor iz de mucegai, hartie veche bine pastrata in dulap inchis, haine dragi si vechi, ie, lumanari si tamaie, gust de lacrima...

Ma invaluie prin surprindere de unde nici nu ma astept...Ma tintuieste in contemplare si liniste...Ma pandeste cand deschid o usa, adie un vant, vad o ie...aud un bocet...

E locul unde uitau parintii de noi vara, in vacante. Mica ne astepta cu pivnita plina de prajituri...Semiluna cu nuca, prajitura cu gem...un lapte de pasare atunci facut...Putineiul cu lapte batut pe indelete de la buza caruia ne ungea o felie de paine neagra cu unt inlacrimat...
Si mereu cu bratele deschise.
Cand vacanta se ispravea, plecam spre casa de la mare, dimineata, odata cu vacile...Ele mergeau la pasune, noi in centru, la rata catre Campullung Muscel. Era trist drumul acela de dimineata...

E locul unde faceam "ceea ce se cade" intr-o impacare fara pata. Eu, rebela, ma abandonam acolo obiceiurilor si dogmelor, fara cracneala.

Si asta ma surprinde. Era minunat tot ce era acolo - totul bine oranduit...Nu aveam revolte!

Odaia de pamant tinea in echilibru intreaga ograda. Cand Mica a cazut la pat si n-a mai fost stapana prin ograda, au daramat odaita aceea...Locul a ramas ca o orbita goala...Intreaga curte a cazut intr-o rana...De acolo evident lipseste ceva...
Era odaia in care faceam baie cand eram copii. Pe soba de pamant Mica incalzea apa curata cu care ne clatea pe indelete dupa sapuneala zdravana...Apoi ne infasura intr-un prosop mare si, atat cat s-a putut, ne trecea in brate, prin ploaie uneori, catre camera de sus, bine incalzita...
Acolo, in odaia aceea, ne pregatea orezul cu lapte...Indelung fiert in ceaunul mare, negru...
Acolo, pe carbunii fierbinti, in buza sobei, ne cocea stiuleti de porumb...Ne frigea slanina intr-un suport de sarma...

Godenii pentru mine sunt acea parte frumoasa a copilariei, rasfatului si somnului cuminte de dupaamiaza...
Acolo eram un copil iubit si rasfatat...poate cel mai rasfatat copil din ograda...Caci semanam cu mama, Dorina, mezinul scuturat de pe creanga vietii de o boala neiertatoare atunci... Azi, e doar un cancer pe care corpul il poate vindeca dupa iertare si impacare cu tine insuti si cu viata...

Am amintiri de la 3 ani...
Eu si papusile mele, pe hol, la casa de la mare, intr-un trenulet facut din taburetele de la bucatarie. Mama abia iesita de sub dus...In cadrul usii de la baie...Intr-o aura de lumina tomnatica...Si vocea din capul meu: "mama mea n-o sa moara niciodata!"

Dar a murit la scurt timp...Prea scurt pentru copilul cu breton, serios, care mereu se agata de ea ca sa fie ridicat in brate. Mi s-a spus ca eram nedezlipita de ea.

Eram acolo la inmormantare... la Godeni...Imi amintesc sicriul pus pe masa din salon...Lung, sus...nu vedeam ce e in el decat daca ma ridica cineva in brate...Femeile care sedeau de jur imprejur si murmurau cand intram in camera - "E Doinita curata! Toata in picioare! Pana si pistruii sunt la fel!"...
Nu intelegeam ce se intampla! Intram curioasa in incapere si intrebam(cu voce tare caci intrebarea mea era mereu umata de un SSSSSSSSSSStttt!) - "Ce face mama acolo?!"
-Mama ta doarme...Asa ca fa liniste...Sa nu o trezim...
Dar eu nu vroiam sa doarma! Somnul ala dura de prea mult timp...

Tata ma lua in brate si ma ducea in gradina de langa fantana...Erau branduse...Strangeam impreuna si ne intorceam sa i le asez la picioare si sa strig, din nou, aceeasi intrebare urmata de SSSSSSttttt!

Apoi drumul pana la cimitir. Mergeam pe jos prin praful ulitei in urma sicriului...Langa mine era matusa Maria...Copilul cu breton era fascinat de urmele pasilor lasate in praf de femeia din fata...Faceam pasi mari, sariti, ca sa calc exact pe ele...O smucitura si o soptita admonestare de la matusa..."Nu se cade sa calci pe urmele femeii din fata ta!"....M-am oprit si am privit in sus - eram inconjurata de oameni inalti, tristi, innegurati...Din nou, nu intelegeam nimic...

Apoi pe marginea gropii...O femeie a strigat: "Dati-i fata sa o tina in brate! Sa nu faca vreo prostie!" si m-am pomenit la tata in brate, sus, sub un pom...Jos era o groapa mare...Tata se tine strans de mine...plangea...
Apoi:  "Dati-i o crenguta sa o arunce in groapa! Erau lunatice!" si mi-au dat o crenguta de brad...O tineam fascinata in mana...apoi mi-au smucit mana indemnadu-ma sa arunc crenguta in groapa aceea neagra...

"Lunatice..." - un cuvant care m-a urmat ani de zile...Pana am descifrat misterul - eram nascute in aceeasi zi si luna - 5 mai...

Anii au trecut, Mica si-a plans durerea...Am aflat ca cea mai mare durere e sa supravietuiesti propriului tau copil...Bocetul plin de durere: "Unde esti tu, Doinita....Au venit copiii sa te vada...." Si eu plangeam, aprindeam o lumanare si pupam o cruce rece...

Durerea mamei s-a mai ostenit dupa ce au dezgropat oasele copilului...
Nu mai eram un copil cu breton...Acum eram o femeie cu parul bine prins in coada. Intelegeam ce s-a intamplat si ce se intampla. Nu mai puneam intrebari.
Am stat langa Mica tot timpul....
In ciuda faptului ca toata lumea spunea ii ca nu se cade si ca trebuie chemata o anumita femeie din sat pentru asta, ea s-a impotrivit datinei si a hotarat ca ea singura se va ocupa de tot...Si cine oare ar fi putut face lucrurile mai bine decat ea?! ....
A cautat oasele cu mare grija in pamantul de pe marginea gropii - "Sa nu se piarda niciunul, draga mea Doinita..."
Incheietura soldului - unde isi facuse cuib boala aceea - supusa multor tratamente - era un pic neputrezita...Bunica aproape a dizlocat oasele unul din altul, ca sa le spele cu grija, sa le stearga cu un stergar imaculat si sa le aseze, dupa datina, in micul sicriu de lemn, pe o alta panza alba, curata...
Cand am vazut incheietura aceea aproape intacta, am gandit un pic terifiata - "ce va face Mica? Doar n-o sa-si taie propriul copil???!!!" A facut-o atat de firesc, incat am si uitat de gand...
A spalat oasele...Cu vin...Pe indelete...

Era impacata...Soarele stralucea sus pe cer, dupa zile intregi de ploaie...
"Si ea se bucura mititica ca sunteti si voi aici..." Si apoi bocetul cald, mai mult cantat decat plans...

Apoi Catalin(fratele mai mare) a saltat micul sicriu pregatit cu mare drag si si infinita rabdare de Mica...pe umar si l-a dus in biserica racoroasa, intre lumanarile aprinse...Fiul purta oasele mamei pe umar...

S-a impacat si mai bine Mica cu ea insasi dupa datina asta ciudata...Atat de bine incat la cativa ani dupa s-a retras si ea...Tot la Godeni, dar in alta groapa, langa Taicutul. Eu cred ca ar fi vrut sa stea langa Donita ei, dar datina altceva cerea...

Da, Godeniul e pentru mine si asta...Bocetul durerii unei mame ramasa fara fiica draga...Datina dezgroparii...Linistea cand toate s-au gatat si s-a asternut tarana pe deasupra...

Secretul vietii...
Sa traiesti ca si cum ai fi murit si sa descoperi ca moartea nici nu exista...


sâmbătă, 26 iulie 2014

Inceputul unui artist

Sunt doua tipuri de oameni si, in ambele cazuri, ei aduc lumina in incapere – unii cand intra, altii cand ies…
"Stari de spirit – asta le poti da celor din jur." Nu sfaturi, nu povesti, nu bogatie… Oamenii isi vor aminti de tine ca fiind acea persoana care aducea lumina, calm si liniste…sau incrancenare, neliniste si innegurare…
Si poti aduce lumina doar atunci cand esti autentic… Adica arati si te exprimi asa cum simti… Cand este o congruenta intre gandurile tale, simtirea ta si ceea ce exteriorizezi.
Zambeste si razi – daca asa simti, chiar si in toiul celei mai serioase activitati…
Fii trist si plangi – daca asa simti, oricand…
Poti chiar injura si face semen obscene – daca asa simti, oricand! Dar n-o face cu rautate – fa-o cu iubire si numai pentru ca vrei ca ceilalti sa stie ca nu iti place ceea ce se intampla.
Exprima-te pe tine insuti, asa cum simti, chiar daca esti schimbator ca vremea!
“Oamenii se mai schimba! Uite, azi sunt o lampa!”
E firesc sa fii schimbator! Pentru ca esti energie, iar energia se modifica tot timpul. Sigur, poti alege incotro e schimbarea, o poti influenta, o poti directiona, creand ocaziile potrivite. Pentru ca tu esti singurul creator, cocreator al intregii povesti.
O zic pentru a mia oara…De fapt mi-o repet mie insami…Ca pe un adevar pe care il stiu adanc, dar inca il contemplu fara sa il imbratisez total…Prinsa, inca, fiind in unele tipare bine capsate de trupul, mintea si senzatiile mele…Bleeaaah!
Deci o zic: fa doar ceea ce simti ca vrei sa faci! Si daca o faci, fa-o deplin! Total! Abandoneaza-te acelei alegeri, lasa gandurile, pregandurile, judecatile si prejudecatile!
Fericirea chiar Exista si chiar E in lucrurile simple, facute total!
Si daca toti cautam fericirea e firesc sa facem acum – nu maine, nu peste un an…- doar ceea ce ne place…
Societatea, inca, vrea un tribut de la tine, iar tiparul ca trebuie sa muncesti ca sa traiesti e bine plantat…atat de bine infipt…ca te tine pe tusa incremenit in temeri, frici, constipatii…
Tu, de fapt, esti un artist care lucra la calculator cate 9 ore pe zi pentru un salariu amarat, dar sigur, domnule!...Si tanjesti dupa a scrie, a desena, a dansa cu vantul,…a canta cu marea…
E nedemn de nefiresc lucru asta! As fi minunat de autentica, dedicata, deplina, flacara luminand, sa pot face ceea ce imi place! Dar culmea! Desi stiu ca timpul nu exista, ca e doar o inventie a mintii umane, nu am timp!
Cum poti iesi din acest timp?
Cum poti rupe tiparul: munceste ca sa traiesti?
Caci vreau sa traiesc si sa lucru cu drag doar la ceea ce imi place si doar atat cat ma simt inspirata…Nimic impus, nimic conform normelor scrise, regulamentelor, regulilor…
Probabil acesta e motivul pentru care marii artisti, fie au avut pe cineva care i-a sprijinit financiar(un protector), fie au murit de foame, “intr-o neagra mizerie” . Ma amuza teribil sintagma asta cu mizeria neagra...E, desigur, tot un tipar infipt ca un par in kur de kakademicii societatii. E drept ca abia aveau ce sa manance(o cafea neagra si un colt de paine uscata – asta era micul dejun al lui Van Gogh), dar cui ii era foame?! Atunci cand creezi nu ti-e foame, nu ti-e frig(ba mori de cald!!), nu ti-e dor de nimic, nu-ti lipseste nimic! Esti…ca un pom care infloreste! Ati vazut voi vreun pom primavara care tanjeste dupa o haina??!!!
Asa ca revin la ceea ce sunt acum…
Sunt un artist inspirat, al drak de bine ferecat intr-un trup supus rigorilor societatii, cu o minte constiincioasa, educata kakademic, care tanjeste dupa eliberare…Sunt ca un future inchis intr-un cocon, cocon ce greu se lasa rupt, sfasiat! Vreau sa ies din timp, din minte, din rigori…Sa rup coconul…si sa zbor!
Si pentru ca universul acum sade linistit si zice:
"Da, asa e, asta vrei!"
Voi resimti mesajul.
Universule, iti multumesc ca ai deschis calea catre eliberarea artistului din mine! Ca pot crea, ca pot scrie, ca tot ceea ce am nevoie ajunge acum la mine usor, firesc, pe calea dreapta!