Nu ştiu cum e când întâlneşti partenerul potrivit. Încă!
Însă ştiu, preabine, cum e când îl întâlneşti pe cel
nepotrivit şi el e doar o altă oglindă pentru o perioadă de timp. O oglindă a ta, a lucrurilor pe care le
deteşti, a lucrurilor pierdute, a celor pe care ţi le doreşti şi nu le vei
primi.
Ştiu cum e să simţi, încă din prima clipă, că acea
experienţă este una în care vei avea ocazia să răscoleşti o altă lopată de
demoni interiori…
La început e o mică încrâncenare cu mine însămi. Văd toate
semnele care vor bloca relaţia, dar le trimit undeva în spate. Văd din start că
omul din faţa mea nu e sigur pe el, că nu e deschis şi evită să vorbească
despre el, că sărutul e în grabă, că îi place să bea, că îi place să vorbească
despre cei din jur şi nu despre el, că nu e un om de acţiune, că nu ascultă
ceea ce spun, că nu avem subiecte comune, că nu avem pasiuni comune, că ceea ce
mie îmi place, pentru el e o corvoadă…
Apoi, cumva toate semnele sunt uitate… Voit uitate!
Aleg să mă iau în consideraţie doar ceea ce îmi place şi să
merg mai departe.
La un moment dat, însă, toate semnele acelea date uitării
reapar. Scot capul la lumină ca nişte spini. Se fac simţite. Numai că deja am
ales să trăiesc o vreme lângă el şi continuu, ştiind, totuşi, că la un moment
dat motoraşul relaţiei se va gripa. Iar spinii devin curând ţepuşe şi apoi
suliţe.
Povestea aceea că Făt
Frumos nu există şi că doar ne alegem la un moment dat un bărbat în care vedem
potenţialul şi începem să investim e bună pentru începutul unei relaţii în care
vom tot investi…
E ca şi cum eşti la începutul unui drum în pantă, cu
denivelări, şi accelerezi ca să zbori peste obstacole, urcând dealul abrupt din
faţa ta. Demarajul, însă, chiar dacă promiţător la început, nu te va duce prea
departe. Curând vei simţi toate denivelările, vei încetini şi vei începe să aluneci
înapoi, la baza drumului, foarte aproape de locul de unde a început povestea şi
de unde vedeai bine toate obstacolele.
Nu zic că relaţiile ar trebui să fie uşoare! Întotdeauna vor
fi momente dificile – suntem oameni şi
trăim după multiple sinusoide. Zic doar că în fiecare dintre noi există
tendinţa de a se lăsa orbit şi a accelera pentru a depăşi obstacolele de
început, trecând în zbor peste ele, în speranţa că, odată ajuns într-un anumit
punct, lucrurile se vor schimba. Adevărul este că toate aceste lucruri pe care
alegem să nu le mai vedem nici nu se vor schimba. Ele vor trena acolo, ascunse,
se vor infecta şi vor răbufni în momentele dificile, exact ca un furuncul care
coace.
Da, oamenii se schimbă, dar numai dacă se trezesc! Altfel doar
se amăgesc cu acea schimbare. Şi, dacă s-au schimbat cu adevărat, nici nu vor
menţiona asta, nu vor face promisiuni şi nici nu îşi vor cere scuze pentru ceea
ce au fost. Se vor schimba şi atât! Vor trece la nivelul următor lepădându-se
de pielea aceea de şarpe… Ieşind şi mai mult în lumină. Există şansa ca, după o
astfel de schimbare, să nu îşi mai găsească locul lângă partenerul lor şi să
plece. În pace. În împăcare şi fără să privească înapoi, eliberându-se pe ei
înşişi dar şi pe partener.
Relaţiile ne dublează potenţialul. Un partener ne poate
ajuta să ne înălţăm mai sus! Şi, dacă e o relaţie echilibrată, ca într-un balansoar
rotitor, cu cât unul din ei e mai jos, cu atât îl va ridica pe celălalt mai
sus! Cu cât unul e mai pragmatic, cu atât mai mult celălalt îşi poate atinge
capacitatea de a visa şi a fi creativ. Dar
această balansare în rotire, pentru a putea continua, trebuie să fie un tandem
cu schimbare de roluri. Amândoi participă acolo, conştienţi şi în iubire.
Altfel e doar un zbucium dizgraţios de ambele părţi şi jocul se va opri.
Şi cât de celest este
momentul în care te înalţi, fiind deplin echilibrat şi susţinut de partener,
care acum e acolo, jos, pentru ca tu să poţi să îţi deschizi aripile! Ce dovadă
mai mare de iubire vrei?! El e acolo ca să contrabalenseze lucrurile, ca să fie
cel de bază, cel realist şi cu picioarele pe pământ! E cu ochii pe tine,
asigurandu-ţi zborul, pentru ca tu să îţi desăvârşeşti harul, ca să îţi
experimentezi visul! Te susţine deplin, cu toată fiinţa lui, prezent şi
conştient.
Şi, totodată, cât e de
firesc şi plin de împăcare momentul în care tu eşti cel de jos, sprijin total pentru
partenerul tău care acum zboară! Ţi s-a încredintat ţie! Ţi-a predat frâiele!
Ţi s-a abandonat în încredere deplină! Din nou, ce dovadă mai mai mare de
iubire vrei?!
Dar niciunul nu
trebuie să se sacrifice pentru celălalt! Amandoi au nevoie să experimenteze
desprinderea de pământ şi să zboare! Şi amandoi au nevoie să fie şi cel
pragmatic! Nu se poate ca doar unul să zboare, susţinut mereu de celălalt, sau
doar unul să fie cu picioarele pe pământ susţinându-l pe celălalt! Totul trebuie
să fie reciproc!
Cred că pentru fiecare dintre noi există partenerul
potrivit, mai ales dacă simţim că nu suntem sortiţi călugăriei şi sihăstriei. Dar
el nu se poate găsi prin compromisuri, amăgire şi ignorarea semnele de început
şi care contrazic intens ceea ce suntem. Şi mai cred că atunci cand ştim ce
vrem nu mai luăm tot ce se iveşte şi facem selecţiile conştient.
Minunat acest balansoar rotitor, mereu în mişcare, susţinut de o femeie
şi un bărbat care se iubesc, se respectă şi îşi asigură unul altuia şansa, în
mod echilibrat, să se înalţe fără teamă şi în siguranţă deplină, şi, totodată,
să fie cu picioarele pe pământ, echilibrându-l pe celălalt! Şi totul într-un
continuu schimb de roluri! Ce dovezi mai mari de iubire pot exista?! Într-o
astfel de relaţie promisiunile şi cuvintele de iubire sunt de prisos şi totul
devine o trăire frumoasă, cursivă, care respectă sinusoida amândoura şi în
care, amândoi, pot fi şi sus, dar şi jos, pe aceeaşi spirală celestă.