marți, 25 aprilie 2017

Depresurizare

Iau buline pentru anxietate şi somn. 
Cică ajută să ieşi din depresii.

Ce e drept am aţipit de vreo două ori şi m-am trezit panicată. 
Ieşisem din depresie şi am dat în panică.

Culmea este că panica asta a năvălit asupra mea, chiar dacă aveam mintea limpede! Fără gânduri! A fost un val interior, fierbinte! Iar mintea era limpede şi curată!

Poate că e de bine, totuşi, pentru că şi panica este un sentiment, iar eu nu am mai avut sentimente de ceva vreme. Le-am anihilat. Erau atât de amestecate, bune cu rele, iubire cu disperare, cald cu rece, încât am ales să le încui pe toate. Se pare că primul care a ieşit de sub cheie e panica.

Depresia îşi are şi părţile ei bune, să ştiţi. 
Nu îţi mai pasă de nimic! Da! Nu te mai deranjează vobele de ocară şi reproşurile! Cred că nici blestemele nu se mai lipesc de tine!
Dar nici iubirea… Căci nu îţi mai pasă nici de vorbele frumoase…

Un om depresiv nu mai are nimic de pierdut şi va deveni sincer. Nu mai are diponibilitatea să fie diplomat şi să vorbească meşteşugit. El va spune de-a dreptul ce gândeşte. Şi asta e bine.
Poate că depresia e o stare utilă ca să înveţi să fii onest.

Bun, deocamdată a ieşit panica la iveală. Mă întreb ce va mai urma…

Ştiţi, acum zâmbesc – sper eu să urmeze un sentiment mai plăcut… Şi asta e bine din nou! Încep să am aşteptări de la depresia mea tratată!

vineri, 21 aprilie 2017

Balansoar pentru doi


Nu ştiu cum e când întâlneşti partenerul potrivit. Încă!

Însă ştiu, preabine, cum e când îl întâlneşti pe cel nepotrivit şi el e doar o altă oglindă pentru o perioadă de timp. O oglindă a ta, a lucrurilor pe care le deteşti, a lucrurilor pierdute, a celor pe care ţi le doreşti şi nu le vei primi.
Ştiu cum e să simţi, încă din prima clipă, că acea experienţă este una în care vei avea ocazia să răscoleşti o altă lopată de demoni interiori…

La început e o mică încrâncenare cu mine însămi. Văd toate semnele care vor bloca relaţia, dar le trimit undeva în spate. Văd din start că omul din faţa mea nu e sigur pe el, că nu e deschis şi evită să vorbească despre el, că sărutul e în grabă, că îi place să bea, că îi place să vorbească despre cei din jur şi nu despre el, că nu e un om de acţiune, că nu ascultă ceea ce spun, că nu avem subiecte comune, că nu avem pasiuni comune, că ceea ce mie îmi place, pentru el e o corvoadă…
Apoi, cumva toate semnele sunt uitate… Voit uitate!
Aleg să mă iau în consideraţie doar ceea ce îmi place şi să merg mai departe.

La un moment dat, însă, toate semnele acelea date uitării reapar. Scot capul la lumină ca nişte spini. Se fac simţite. Numai că deja am ales să trăiesc o vreme lângă el şi continuu, ştiind, totuşi, că la un moment dat motoraşul relaţiei se va gripa. Iar spinii devin curând ţepuşe şi apoi suliţe.

Povestea aceea că Făt Frumos nu există şi că doar ne alegem la un moment dat un bărbat în care vedem potenţialul şi începem să investim e bună pentru începutul unei relaţii în care vom tot investi…

E ca şi cum eşti la începutul unui drum în pantă, cu denivelări, şi accelerezi ca să zbori peste obstacole, urcând dealul abrupt din faţa ta. Demarajul, însă, chiar dacă promiţător la început, nu te va duce prea departe. Curând vei simţi toate denivelările, vei încetini şi vei începe să aluneci înapoi, la baza drumului, foarte aproape de locul de unde a început povestea şi de unde vedeai bine toate obstacolele.

Nu zic că relaţiile ar trebui să fie uşoare! Întotdeauna vor fi momente dificile – suntem oameni şi trăim după multiple sinusoide. Zic doar că în fiecare dintre noi există tendinţa de a se lăsa orbit şi a accelera pentru a depăşi obstacolele de început, trecând în zbor peste ele, în speranţa că, odată ajuns într-un anumit punct, lucrurile se vor schimba. Adevărul este că toate aceste lucruri pe care alegem să nu le mai vedem nici nu se vor schimba. Ele vor trena acolo, ascunse, se vor infecta şi vor răbufni în momentele dificile, exact ca un furuncul care coace.

Da, oamenii se schimbă, dar numai dacă se trezesc! Altfel doar se amăgesc cu acea schimbare. Şi, dacă s-au schimbat cu adevărat, nici nu vor menţiona asta, nu vor face promisiuni şi nici nu îşi vor cere scuze pentru ceea ce au fost. Se vor schimba şi atât! Vor trece la nivelul următor lepădându-se de pielea aceea de şarpe… Ieşind şi mai mult în lumină. Există şansa ca, după o astfel de schimbare, să nu îşi mai găsească locul lângă partenerul lor şi să plece. În pace. În împăcare şi fără să privească înapoi, eliberându-se pe ei înşişi dar şi pe partener.

Relaţiile ne dublează potenţialul. Un partener ne poate ajuta să ne înălţăm mai sus! Şi, dacă e o relaţie echilibrată, ca într-un balansoar rotitor, cu cât unul din ei e mai jos, cu atât îl va ridica pe celălalt mai sus! Cu cât unul e mai pragmatic, cu atât mai mult celălalt îşi poate atinge capacitatea de a visa şi a fi creativ. Dar această balansare în rotire, pentru a putea continua, trebuie să fie un tandem cu schimbare de roluri. Amândoi participă acolo, conştienţi şi în iubire. Altfel e doar un zbucium dizgraţios de ambele părţi şi jocul se va opri.

Şi cât de celest este momentul în care te înalţi, fiind deplin echilibrat şi susţinut de partener, care acum e acolo, jos, pentru ca tu să poţi să îţi deschizi aripile! Ce dovadă mai mare de iubire vrei?! El e acolo ca să contrabalenseze lucrurile, ca să fie cel de bază, cel realist şi cu picioarele pe pământ! E cu ochii pe tine, asigurandu-ţi zborul, pentru ca tu să îţi desăvârşeşti harul, ca să îţi experimentezi visul! Te susţine deplin, cu toată fiinţa lui, prezent şi conştient.
Şi, totodată, cât e de firesc şi plin de împăcare momentul în care tu eşti cel de jos, sprijin total pentru partenerul tău care acum zboară! Ţi s-a încredintat ţie! Ţi-a predat frâiele! Ţi s-a abandonat în încredere deplină! Din nou, ce dovadă mai mai mare de iubire vrei?!

Dar niciunul nu trebuie să se sacrifice pentru celălalt! Amandoi au nevoie să experimenteze desprinderea de pământ şi să zboare! Şi amandoi au nevoie să fie şi cel pragmatic! Nu se poate ca doar unul să zboare, susţinut mereu de celălalt, sau doar unul să fie cu picioarele pe pământ susţinându-l pe celălalt! Totul trebuie să fie reciproc!

Cred că pentru fiecare dintre noi există partenerul potrivit, mai ales dacă simţim că nu suntem sortiţi călugăriei şi sihăstriei. Dar el nu se poate găsi prin compromisuri, amăgire şi ignorarea semnele de început şi care contrazic intens ceea ce suntem. Şi mai cred că atunci cand ştim ce vrem nu mai luăm tot ce se iveşte şi facem selecţiile conştient.

Minunat acest balansoar rotitor, mereu în mişcare, susţinut de o femeie şi un bărbat care se iubesc, se respectă şi îşi asigură unul altuia şansa, în mod echilibrat, să se înalţe fără teamă şi în siguranţă deplină, şi, totodată, să fie cu picioarele pe pământ, echilibrându-l pe celălalt! Şi totul într-un continuu schimb de roluri! Ce dovezi mai mari de iubire pot exista?! Într-o astfel de relaţie promisiunile şi cuvintele de iubire sunt de prisos şi totul devine o trăire frumoasă, cursivă, care respectă sinusoida amândoura şi în care, amândoi, pot fi şi sus, dar şi jos, pe aceeaşi spirală celestă.

miercuri, 19 aprilie 2017

Adevărul e mereu lângă noi, dar nu îl putem vedea

Trăim într-o continuă amăgire la graniţa cea mai fină cu adevărul pe care mintea noastră nu ştie să îl vadă, nefiind educată în acest sens.
Suntem asemeni băştinaşilor care nu vedeau corăbiile de pe mare, pentru că nu le mai văzuseră niciodată şi mintea lor nu ştia să decodeze imaginile primite. Ele erau acolo, în faţa lor, ochii le vedeau, dar mintea nu.
Adevărul e acolo, în faţa noastră, în noi, lăngă noi… În fiecare clipă! Dar nu îl vedem…
Ne trăim vieţile paralel pe lângă acest adevăr şi asta doare. Inima se usucă şi cade… Cade în negura tristeţii şi a depresiei…
Suferim. Începem poveşti noi cu speranţa că, de data asta va fi bine. Savurăm bucuriile de început când încă tatonăm terenul şi credem că, în sfârşit, ni s-a arătat calea. Dar nimic nu ne va scoate la liman şi corăbiile din faţa noastră tot nu le vedem… După feeria începutului, care uneori poate fi foarte promiţător şi înşelător, revenim la ceea ce suntem – oameni care trăiesc pe lângă adevăr.
Punem punct relaţiilor, schimbăm job-urile, renovăm casele sau ridcăm altele noi… Dar, de fapt, nu am schimbat nimic! Ci doar continuăm să trăim pe lângă viaţă, într-o continuă amăgire…

Uneori simt că mă desparte de aceste corăbii doar un mic declic… Mă las trasă ca într-un vârtej în toata durerea inimii până ating fundul hăului. Din fericire acum ştiu că sunt doar eu în povestea asta şi că ceea ce simt e al meu şi numai al meu!
Aş fi vrut să fii ştiut de copil despre meditaţie. Despre respiraţie. Despre simplitate şi prezenţă. Dar eu am ales calea aceasta, departe de toate instrumentele ieşirii din suferinţă. Eu mi-am ales locul, părinţii şi destinul. Doar eu. Şi asta trebuie să însemne ceva. E una din corăbiile acelea pe care nu le pot vedea încă…

Caut un scop din nou. Un far spre care să mă îndrept. Un sens al vieţii. Cumva trebuie să merg mai departe, nu pot sta la nesfărşit pe ţărmul acesta privind în gol valurile care poartă corăbiile pe care nu le pot vedea… dar cu care interferez tot mai des. Uneori, cu ochii închişi şi abia simţit, inima mea găseşte conturul lor. Poate că într-o bună zi, când nici nu mă voi mai găndi la ele, le voi putea vedea complet!

Exact ca tânărul care a auzit sunetul clopotelor abia când nu le mai căuta… Din senin…
Seninul lui.

vineri, 14 aprilie 2017

Am fost şi sunt toate femeile pe care le-am jucat în viaţa asta

Asemeni unui cristal cu mai multe feţe sunt şi eu. În viaţa aceasta femeie.
La fel cum el reflectă diferit lumina trăiesc şi eu poveştile de iubire.
Mă recreez de la un rol la altul, devenind o altă femeie şi urmând un scenariu nou, nescris şi doar sortit.

Devin acea femeie pentru bărbatul din viaţa mea, schimbându-mă de fiecare dată şi trăind o nouă poveste. Total. Deplin. Şi într-o iubire tot mai pură.

E ca şi cum în aceeaşi viaţă am fost mai multe femei. Cu fiecare nouă relaţie m-am resetat şi m-am rescris devenind o altă femeie. Şi, cu fiecare relaţie, am deprins iubirea tot mai curată.

Am fost femeia mamă. Femeia soţie. Femeia amantă. Femeia ataşată de bărbatul ei. Femeia independentă. Femeia venerată. Femeia înşelată. Femeia ţărancă. Femeia scriitoare… Da, toate acestea am fost şi multe altele… Iar unele dintre ele încă mai sunt şi, uneori, rolurile se suprapun şi sunt şi câte trei femei o dată!

La finalul poveştii, însă, rămân nescrisă şi plutesc în spaţiu în aşteptarea unui nou rol care să mă redefinească. De aceea, uneori, îmi sunt atât de grele despărţirile… La sfârşitul lor, dacă lecţia a fost învăţată, mă pierd pe mine, femeia care am fost acolo… Şi , pentru o vreme, nu am altă femeie pe care să o joc. O altă femeie care să devin.
O altă femeie în care să mă îmbrac.

Chiar dacă sunt în fiecare clipă un cumul al tuturor femeilor pe care le-am trăit, atunci doar sunt… Şi lecţia nu e terminată.

Deşi uneori doare, îmi place să trăiesc povestea aceasta a femeii care devine de fiecare dată! Care se redefineşte în ceva tot mai luminos. E modul meu de a învăţa să iubesc şi să mă las iubită.

O viaţă trăită într-un lung şir de poveşti până la povestea finală în care iubirea va fi cea destinată să fie ultima în această viaţă. Iubirea cea mai curată şi cu care să plec în viaţa viitoare.

Iubirea aceea de final în care eu voi juca toate femeile jucate până atunci, dar fără suferinţă. Împăcată şi împlinită.

Şi tot aşa va fi şi în vieţile viitoare până când nu voi mai avea nevoie de partener ca să iubesc şi să fiu iubită.

E doar o poveste de iubire a mea cu mine însămi şi care se întinde peste vieţi.

Până la desăvârşire. 

joi, 13 aprilie 2017

Acesta e drumul meu

Dacă vrei să îţi cunoşti măsura puterii, a dorinţei de viaţă, de iubire, vezi cât de mare e suferinţa prin care treci. Universul ne dă întotdeauna probe pe măsură. Niciodată mai mult decat putem duce, decât putem înţelege, decât putem transcede!

Da, sunt un om care iubeşte şi suferă în aceeaşi măsură.
Privesc în jur şi, uneori, pot vedea relaţii în care cei doi afişează împăcarea. Poate nu doar o afişează şi chiar o trăiesc! Sau poate, pur şi simplu, ei nu găsesc motive de suferinţă.

Ei, eu le găsesc! În orice! Atât în lucrurile frumoase cât şi în cele mai puţin frumoase! Pentru că le simt pe verticală şi pe orizontală! Le trăiesc trecutul, prezentul dar şi viitorul! Şi le iubesc la fel.
Şi nu e o poveste generată de minte! Sufletul e cel care explorează fiecare colţişor! Nu vrea să lase nimic în praf! Vrea tot!

-De ce mă explorezi atât?! Ce crezi că vei găsi acolo?!
E povestea vieţii mele… Să vreau să ştiu tot despre partener! Tot ce a fost înainte, tot ce vrea să fie, tot ce este acum!

-Nu începe iar cu psihanaliza, că nu vei găsi nimic!
Ba da! Te voi găsi! Pe tine, cel pe care tu vrei să îl uiţi, chiar dacă nu l-ai înţeles, iubirile tale trecute de care nu vrei să îţi mai aminteşti… Poate chiar naşterea ta! Te vreau tot! Vreau să te înţeleg, să te simt, să te cuprind chiar şi acolo unde tu pari a nu te mai şti…

Da, ăsta e blestemul meu! Să vreau să ştiu tot despre partener! Şi apoi, odată ce l-am cuprins, să  vreau să ducem iubirea mai departe. Împreună, în iertare şi totală dăruire.

Nu pot accepta uşi închise! Vreau să deschidem toate dulapurile! Doar aşa ne putem elibera de balast şi putem pune lucruri noi, curate, în loc!
Iar toate acestea, pentru că ţin de trecut, aduc suferinţa.

Iar acum ştiu că sunt aşa pentru că am capacitatea de a transcede suferinţa… Nu, nu sunt Isus şi nu vreau să iau asupra mea păcatele nimănui! Dar, cumva, păcatele tale şi lucrurile neînţelese, dureroase şi pe care tu vrei să le faci uitate, sunt şi ale mele, dacă eşti acum în viaţa mea!
Aşa că nu te mai mira de faptul că vreau să ştiu tot despre tine! Acolo e şi o parte din mine, pe care vreau să o cunosc, oricât de mare ar fi suferinţa!

-Tie îţi place să suferi! De ce trebuie să te gândeşti la lucrurile care nu te fac să te simţi bine?!
Pentru că altfel nu le pot depăşi! Nu sunt un struţ! Nu îmi ascund capul în nisip atunci când mă sperii! Vreau să văd şi să trăiesc tot! Interior, profund, până la dezintegrare… Să las durerea să crească, să treacă prin mine, să mă trezească din uitare!
Căci spiritul se trezeşte doar prin suferinţă…

Aşa sunt! Şi aşa voi trăi viaţa asta… Ştiu că atunci când toate uşile vor fi deschise şi praful şters, liniştea se va aşterne… Voi începe să radiez… Voi deveni iubire – în trecut, în prezent şi în viitor…
Voi găsi acea linişte şi pace pe care le ştiu din prima clipă a vieţii. Dar pentru care am un drum dureros de dus…

Nu îmi place să sufăr, dar altă cale pentru mine nu există, atâta timp cât sunt lucruri neînţelese, neasimilate, nedesluşite… Ale tale, sau ale mele… Nu contează! Pentru că nu te-am ales deloc întâmplător! Cu siguranţă te-am ales pentru că porţi în tine o parte din mesajele de care am nevoie în viaţa asta ca să mă curăţ de uitare… Ca să mă cunosc… Eu, cea din trecut, cea din prezent, dar şi cea din viitor! Aşa voi deveni ceea ce sunt – iubire neîntinată.

miercuri, 12 aprilie 2017

Amintirea ta doare

O relaţie îşi are sensul atâta timp cât cei doi încă se descoperă unul pe altul şi, totodată, cresc împreună.

Ştii ce doare cel mai tare?
E faptul că acum te cunosc… Iar tu nu te vei mai schimba…

Aş vrea să nu te fi cunoscut atât de bine…

De ce? Pentru că iubirea pe care am văzut-o în tine, lângă tine, nu am mai văzut-o niciodată…

Dar tu mi-ai arătat tot despre tine… Despre noi… Despre mine…

Nu mai e nimic de descoperit… Relaţia noastră a ajuns la final…

Şi doare…
Doare amintirea ta, a celui pe care acum îl cunosc, dar şi a celui pe care odată nu îl cunoşteam şi doar îl descopeream…

Era multă iubire acolo… Şi ea a rămas blocată în trecut…
Tu nu te vei schimba, ştiu asta… Vei rămâne mereu acelaşi… Iar eu deja m-am schimbat…

Tânjesc după iubirea aceea, dar relaţia noastră şi-a atins deja menirea… Mai departe nu există şi toată iubirea aceea a rămas prinsă în trecut… Irosită şi neîmplinită…

Sunt o cruce între cer şi pământ

Semn de pământ cu ascendent în aer, sunt un om scindat între două lumi. Într-o continuă oscilare. Un perpetuum mobile care pendulează între cer şi pământ, care vrea să simtă tot. Şi să ia tot.

Când muncesc o fac ca şi cum de asta depinde viaţa mea. Cu tot trupul. Nu mă pot opri până nu termin. Nu pot respira pană la încheiere. Pentru gura aceea de aer de la final sunt gata să mă istovesc cu picioarele adânc înfipte în pământ…

Când respir o fac la fel – cu totul! Respir cerul din capul meu, respir focul din inimă, respir pământul din picioare!

Şi nu mă ştiu opri din această pendulare…
Viaţa mea un catharsis continuu. O trudă fără sfârşit.

Ştiu, eu aleg asta şi nimic nu e impus…
Fac alegerile impulsiv şi le duc până în pânzele albe... Până la giulgiul lui Isus… 

E ca şi cum nu ştiu a trăi altfel decât în suferinţă.
Cunoaşterea mea e dureroasă de fiecare dată, căci nu există cale de mijloc pentru mine şi rămân sfâşiată între pendulări. De aceea îmi e tot mai greu să iau decizi, pentru că ştiu unde ajung de fiecare dată.

Relaţiile cu cei din jur sunt după acelaşi pendulare… Căci dau tot şi iau tot din ele, fiind într-o continuă oscilare. Sigur, nu am găsit partenerul care să ţină pasul cu mine… Sau l-am găsit, dar nu îi pot accepta propriile oscilaţii.

E ca şi cum sunt propria mea cruce… Istovitoare… Pe verticală… În sus şi apoi în jos.

marți, 11 aprilie 2017

Scindare în catharsis

Mă simt ca o pasăre cu aripa frântă...
Aşa... Fără tine... Sau cu tine...
Nu pot nici zbura... şi nu pot nici să merg pe pământ…

Aş vrea să te uit pe tine, cel drag... Sau măcar pe tine, cel… nedrag...
Să te uit pe tine, cel frumos... Sau măcar pe tine, cel nărod...

Scindarea asta doare… Aproape arde…

Aş vrea, pur şi simplu, să mă trezesc într-o dimineaţă şi toate astea să fi dispărut...
Să fie linişte...
Cu tine, sau fără tine...


vineri, 7 aprilie 2017

Unde ne sunt bătrânii înţelepţi???

Sunt un om care lucrează de acasă, seara, aşa că ziua îmi văd de restul treburilor, cot la cot cu bătrânii pensionari. Aşa am descoperit o lume nouă, pe alocuri incredibilă!

Pensionarii din ziua de azi sunt o rasă umană care trăieşte în alt timp şi după reguli de ei inventate, toate bazate pe faptul că tu, cel care nu iei pensie, eşti acolo să îi respecţi, indiferent de ceea ce ei fac.

Ei merg încet, foarte încet. De obicei în faţa ta şi fix în cel mai potrivit mod ca să îţi blocheze complet drumul. Pentru nimic în lume nu se vor da deoparte ca să te lase să treci, pentru că ei au fost şcoliţi că noi, ceilalţi, trebuie să stăm după ei într-un respect sacru, cu nasul în pământ, rememorâdu-ne viaţa care tocmai trece pe lângă noi.

Ei au dreptul să fie ţâfnoşi şi urâcioşi, aşa că  nu îţi vor zâmbi şi nici nu îţi vor spune o vorbă bună şi înţeleaptă. Dimpotrivă!
Eu una cred cu tărie că există un colegiul al “bunelor maniere pentru pensionari” unde învaţă şi exersează pe îndele arta de a ruina ziua celorlaţi cu o mutră lungă, acră şi plină de cel mai amar dispreţ…

Ei au dreptul să te calce pe picioare când urcă sau coboră din mijlocele de transport! Da?! Se vor arunca în faţa ta, prinzându-se temeinic de bară, pentru că tu ai obligaţia să îi respecţi şi să le cedezi locul. Oriunde şi oricum! Nu că ar avea ceva important de făcut, sau nu ar avea timp! Tot timpul e la ei din momentul în care au primit prima pensie! Dar ei se luptă pentru dreptul de a fi respectaţi de ceilalţi! Se luptă cu îndârjire! Vor respect şi sunt gata să te strivească pentru asta!
Unii chiar îţi pică în braţe din troleu, când se deschid uşile, pentru că tu eşti acolo ca să le amortizezi căderea! Şi, dacă nu i-ai prins la timp, să vezi ce papară îţi iei! Păi?! Ai uitat că el e pensionar şi are dreptul să cadă în capul tău!

Ei nu aud şi nu văd bine, de aceea te vor opri oriunde să te întrebe arţăgoşi ce scrie acolo, care e tasta pentru cântărit banane, sau unde ţii în magazin cutiile de bomboane! Să te ferească dumnezeu să nu fii pe fază şi să îi deserveşti, chiar dacă nu lucrezi în acel magazin! Ei, din nou, ştiu să te văruiască expresiv, cu doar o privire, cât să îţi meargă bine pentru toată ziua!

Se pare că undeva există un magazin cu astfel de pensionari şi ei trebuie cumpăraţi. Cică fiecare dintre noi trebuie să aibe unul acasă…
Sincer, mă întreb dacă nu cumva conspiraţia a mers până acolo încât au schimbat loturile de pensionari din acel magazin… I-au înlocuit pe cei de odinioară – care erau înţelepţi, radiau de iubire pentru viaţă şi cei din jur, aveau poveşti frumoase şi pline de pilde şi ştiau să le spună atât de fain că te uita bunul dumnezeu ascultându-i… Da, i-au înlocuit cu unii defecţi! Stricaţi, domnule! I-au defectat pe toţi! Rar dacă mai vezi câte unul aşa cum era odinioară… Tot mai rar…

Acum, pe bune! Unde sunt bătrânii de odinioară cu care îţi era drag să interacţionezi şi pe care îi respectai firesc, pentru că altfel nici nu se putea?!
Aveţi idee ce s-a întâmplat cu ei?!

Zău că mă frământă întrebarea asta!

sâmbătă, 1 aprilie 2017

Fiecare lucru îşi are timpul lui

Te-am tot sunat. Nu mai răspunzi. Iar eu ştiu preabine de ce…

Timpul trece. Tu eşti tot acolo, prins în aceeaşi poveste. Acum doar a ta.

Încă îmi spui “iubire”, dar nu mai sunt eu aceea…
Timpul nostru a trecut…

O vreme m-a durut sufletul. De dorul tău. Apoi pentru noi, cei care am fi putut fi…
Chiar m-a durut sufletul pentru tine – pentru că eşti un om bun…

Acum nu mă mai doare…
Tot timpul ăsta irosit de tine… m-a curăţat de tine, de amintirea ta, de dorul pentru tine…

Nu ştiu dacă ai făcut-o intenţionat pentru că ai vrut să mă eliberezi, sau doar aşa a fost să fie, iar tu nici să nu ştii ce se întâmplă… Dar, probabil, ar trebui să îţi mulţumesc pentru… inconsecvenţa ta… Pentru faptul că nu te-ai schimbat nici măcar în ultimul ceas… Că ai făcut exact ceea ce ştiai tu să faci mai bine.

Căci acum îmi e uşor să te uit.

Am căutat aminitrile comune şi am descoperit că nu avem prea multe amintiri împreună.
Ar fi cele neplăcute pe care nu vreau să le reţin. Uneori îmi apar pe panoplie, dar mă scutur imediat de ele…

Repere dureroase înfipte în inima mea, pe care, cumva, sufletul meu a urcat mai sus şi le-a lăsat în urmă…

Eu nu mai sunt cea de ieri. Şi e bine aşa…

Îţi mulţumesc că nu te-ai schimbat şi nu ai ieşit din cercul tău de patimă şi confort, pentru că astfel eu pot merge împăcată mai departe.

Ai reuşit ceea ce mi-ai spus odată – să bei suficient de mult încât eu să ajung să nu îmi mai pese.
Da! În sfârşit nu îmi mai pasă! De tine... De noi...

De acum eşti singur pe drumul ales de tine, iar eu pot merge mai departe fără regrete şi cu inima împăcată şi... îţi mulţumesc pentru eliberarea aceasta!