Adevărul e mereu lângă noi, dar nu îl putem vedea

Trăim într-o continuă amăgire la graniţa cea mai fină cu adevărul pe care mintea noastră nu ştie să îl vadă, nefiind educată în acest sens.

Suntem asemeni băştinaşilor care nu vedeau corăbiile de pe mare, pentru că nu le mai văzuseră niciodată şi mintea lor nu ştia să decodeze imaginile primite. Ele erau acolo, în faţa lor, ochii le vedeau, dar mintea nu.

Adevărul e acolo, în faţa noastră, în noi, lăngă noi… În fiecare clipă! Dar nu îl vedem…

Ne trăim vieţile paralel pe lângă acest adevăr şi asta doare. Inima se usucă şi cade… Cade în negura tristeţii şi a depresiei…

Suferim. Începem poveşti noi cu speranţa că, de data asta va fi bine. Savurăm bucuriile de început când încă tatonăm terenul şi credem că, în sfârşit, ni s-a arătat calea. Dar nimic nu ne va scoate la liman şi corăbiile din faţa noastră tot nu le vedem… După feeria începutului, care uneori poate fi foarte promiţător şi înşelător, revenim la ceea ce suntem – oameni care trăiesc pe lângă adevăr.

Punem punct relaţiilor, schimbăm job-urile, renovăm casele sau ridcăm altele noi… Dar, de fapt, nu am schimbat nimic! Ci doar continuăm să trăim pe lângă viaţă, într-o continuă amăgire…

Uneori simt că mă desparte de aceste corăbii doar un mic declic… Mă las trasă ca într-un vârtej în toata durerea inimii până ating fundul hăului. Din fericire acum ştiu că sunt doar eu în povestea asta şi că ceea ce simt e al meu şi numai al meu!

Aş fi vrut să fii ştiut de copil despre meditaţie. Despre respiraţie. Despre simplitate şi prezenţă. Dar eu am ales calea aceasta, departe de toate instrumentele ieşirii din suferinţă. Eu mi-am ales locul, părinţii şi destinul. Doar eu. Şi asta trebuie să însemne ceva. E una din corăbiile acelea pe care nu le pot vedea încă…

Caut un scop din nou. Un far spre care să mă îndrept. Un sens al vieţii. Cumva trebuie să merg mai departe, nu pot sta la nesfărşit pe ţărmul acesta privind în gol valurile care poartă corăbiile pe care nu le pot vedea… dar cu care interferez tot mai des. Uneori, cu ochii închişi şi abia simţit, inima mea găseşte conturul lor. Poate că într-o bună zi, când nici nu mă voi mai găndi la ele, le voi putea vedea complet!

Exact ca tânărul care a auzit sunetul clopotelor abia când nu le mai căuta… Din senin…

Seninul lui.