Sunt măsura răsturnată a dorinţelor tale…

Am să apar în viaţa ta când aştepţi mai puţin…

Şi voi pleca din ea când aştepţi mai mult…

Dorinţele tale, aşezate invers, mă ţin lângă tine…

Şi tot ele, împletite arcuit cu sfoară roşie, mă ţin departe de tine…

Am uitat cine sunt…

Mă reinventez lângă tine… de fiecare dată…

Oriunde ai fi, oricine aş fi…

Oglindă răsturnată a doriţelor…

Nu mă poţi uita astfel.

Vis destrămat în zori,

Rămân mereu în cafeaua aburindă de pe noptieră…

Ritual al revenirii peste timp când tu nici nu vei mai gândi la mine…

Ci doar mă vei fi uitat.

Căci numai aşa mă pot reinventa.

Nu avem nevoie de nimic…

Privesc în jurul meu şi realizez, pentru a nu mai ştiu câta oară… că viaţa e simplă. Doar noi o complicăm. Proiecţii, aşteptări, planuri, vise, dorinţe, credinţe…

O plimbare în jurul Turdei. Câteva ciuperci bune găsite pe drum. O mâncare simplă de seară.

O cană de vin fiert şi poveşti din trecut cu ele, reflecţiile mele.

Uneori avem nevoie de proiecţii. De recunoaştere. Ca să ne scoatem în faţa propriilor ochi.

Oamenii trăiesc. Zi după zi. Işi fac case, îşi iau diplome, îşi deschid afaceri pentru care să trudească. Şi, într-o buna zi, singuri, realizează că ceea ce căutau era în ei înşişi.

Drumul e un exerciţiu continuu al împăcării. Al debarasării de zorzoane şi complicaţii. Se deschide pas cu pas. Te duce către simplitate.