Pur si simplu

Gata! Pana aici! Nu mai vreau sa continuu asa! Pur si simplu!
Ma vreau pe mine! Nu mai vreau nimic de imprumut, menit sa ma mascheze pentru o perioada de timp, ca sa trec neobservata prin calatoria asta! Ca sa ma camufleze! Pur si simplu!
Am obosit sa ma tot ascund in spatele unor conceptii care numai fericire nu aduc!
Am ajuns, uneori, sa ma detest pentru lipsa de curaj! Curajul de a fi eu insami, de a fi fericita, impacata, linistita!
Am obosit sa ma tot trezesc in ganduri fara noima, izvorate din temeri! Mereu teama!
Oare e cineva constient de teama asta vesnica care ne insoteste de mici copii?! Ca o umbra... Ca un demon... Ca o ceata... Ca o mazga cleioasa in care ne adancim an dupa an, facand ceea ce se spune ca ar trebui facut!
M-am saturat sa tot fac lucrurile asa cum cred altii ca trebuie facute, cand vad ca nu duc nicaieri!
Toate zilele, noptile si diminetile sunt la fel! Parca trase la indigo de un creator obosit sa creeze ceva nou, care a ales sa intre in rutina si doar sa copieze!

Nu mai vreau nicimacar sa ma mai plang de viata mea! E clar ca e un dezastru si ca nu contenesc sa pasesc staruitor pe un drum care nu duce nicaieri! Pentru nimeni!

Pana aici! Pur si simplu!

Asa ca sed pe margine, asemeni unui calator inainte de a pleca la un drum nou. Ma cufund in liniste si caut semnele care sa ma indrume.

Stiu ca sunt in calator al luminii! Al linistii! Al pacii! Imi vreau viata mea! Nu mai vreau copii la indigo!
Nu stiu calea, dar stiu atat de puternic unde vreau sa ajung: acea pace interioara care nu are nevoie de actiune pentru a dainui, acea impacare care nu are nevoie de motivatii pentru a ramane, diminetile acelea pline de caldura, catifeleate aproape, in care ma simt bine in pielea mea! Vreau sa respir din toti rarunchii! Vreau sa uit de nodul in gat si mersul impiedicat! De pantofii cu tot in care ma simt ca un arlechin! De sacoul prea strimt pe talie care ma impiedica sa respir!

Da, si ce?! Si ce daca o sa dansez in mijocul strazii?!
Si ce daca o sa las toate planurile in urma si o sa fac numai ce-mi place!
Si ce daca o sa uit de toti si o sa fug din lumea asta nebuna, fara rost?
Si ce daca o sa fiu vesnic singura, uitata de lume, rupta de civilizatie?
Toate astea nu imi aduc fericire... E timpul sa le pun punct...
Pur si simplu!

In fiecare zi vin de acolo

Oare asa se simte teleportarea?...
In fiecare zi...ma adun... Din licari mici de lumina, imi regasesc forma. Ma recompun. Ma reconstruiesc.
Dimineata ma simt straina de corpul meu. Cu greu controlez bratele, uneori picioarele. E ca atunci cand pui o haina pe tine si nu e bine asezata. La cusaturi sta stramb. Te incurci in maneci, nasturii sunt incheiati aiurea...
Mintea, oriunde ar fi ea in corpul asta, se joaca cu simturile.
Incerc sa completez un sudoku, vad cifra acolo unde ii e locul, dar o scriu alaturi. De parca as avea ochii incetosati. Cu mintea vad, cu ochii nu.
E ca in filmele SF. Imaginea mea e deja teleportata, dar mai dureaza cateva minute pana se construieste fizic.
Azi, la fel ca ieri, am urmarit atent procesul acesta de ...teleportare, sau reincarnare.

Si daca, totusi, ma teleportez, de unde vin?!
Simt ca sufletul e cu mine, mintea il insoteste si amandoua imbraca zilnic corpul acesta. Ca pe o haina.
Uneori mai pe indelete, cu mici rateuri. Reasezarea in planul fizic dureaza din ce in ce mai mult.

Oare va veni dimineata in care rateul va fi total?

Cu fiecare zi care trece asteptarea devine mai vie. Mai palpabila.
Ceva se schimba! Si e minunat!
Nu stiu ce se intampla, dar stiu ca e minunat!
Ma simt in tranzitie, in schimbare.
Moleculele mele isi schimba vibratia!

Ruptura aceasta...Decalajul creat, ma ajuta sa stiu, sa simt, sa constientizez, ca sunt lumina. Si ca tot ce port cu mine si imi amintesc intre aceste peregrinari e pur si simplu lumina!

E ca si cum se apropie...ziua mea!
Urmeaza sa ating o varsta a schimbarii! Urmeaza sa fac un salt!
Urmeaza ca, intr-o buna dimineata, sa ma trezesc in alt loc fizic.

Dar ce se intampla noaptea?! Pe unde umblu?!

Inca ma mai pot adapta fizicului actual. Inca...

Imi doresc aceasta trecere. Simt ca dincolo de ea voi vedea lucrurile altfel. Simt ca asta am asteptat toata viata... Si toate vietile de pana acum...

Ma astept ca in orice moment ceva sa se rupa... Brusc! Ceva sa se schimbe. Uneori ma simt foarte aproape de aceasta schimbare! Ca atunci cand urmaresti un fir si urmeaza sa ii gasesti capatul.
Simt ca numai de mine depinde sa fortez, sa accelerez metamorfoza.

Ceva ma tine, inca, intre schimbari. Ca si cum mai am ceva de luat dintr-o parte sau alta... Ca si cum ceva lipseste din bagaj.
Poate ca un mic ajutor ar fi util...

Stiu ca ingerul meu e acum langa mine si imi sopteste la ureche ce sa fac.
Vreau sa il aud!

Inchid ochii si ma las in voia senzatiilor. Instant ma cuprinde compasiunea. Un nod in gat, duc mana la piept, lacrimi...
E atata duiosie aici... Iubire calda... Calm... Liniste...
Las sentimentele acestea sa imi indunde intreg corpul. Un val de caldura benefica imi curge prin vene...
Sunt in schimbare...

Pana la un punct

In tot ceea ce fac apare momentul in care, brusc, din dorinta de schimbare, aleg sa destram totul! Asemeni Penelopei care desira noaptea ceea ce lucra ziua, in asteparea lui Ulise.
As vrea sa inteleg de ce pornirile astea distrugatoare!
De unde atata inconsecventa?!
De unde dorinta asta de a ma submina pe mine insami?!

Lucrurile par sa mearga bine o vreme, apoi, brusc intervine ceva, ajung sa ma simt ca un copil pacalit de Craciun care, in loc de papusa dorita gaseste sub pom o pereche de sosete!
Lupt, fac sacrificii, eforturi greu de inteles...Ca, intr-un punct, sa simt imboldul de a ma opri si a darama tot!
Ii privesc pe cei din jur si raman surprinsa de perseverenta lor. Oare ei cum reusesc?!
Ce specie sunt eu?
Sunt atat de consecventa in schimbarile astea, incat ma intreb daca mai are rost sa ma apuc de ceva?!

Inca mai astept ca ceva bun sa se intample si in viata mea...Poate privesc in directia gresita...Poate ca pentru mine "ceva bun" e ceva complet diferit!

Am obosit sa ma tot lupt...Sa-mi caut drumul acela pe care sa simt ca fac ceea ce trebuie.
Poate ar trebui sa abandonez lupta...
Atatea idealuri, conceptii lasate in urma. Cu fiecare experienta am mai renuntat la ceva din ele.

Totusi, e ceva ce, adanc in mine, a ramas neschimbat: dorinta de a-mi gasi linistea sufleteasca, acea liniste in care fiecare zi e plina de impacare cu mine insami, in care nu mai am dorinte, in care nu mai sufar de frig, de foame, de singuratate. In care egoul s-a topit complet.

Poate ca asta e! Poate ca toate actiunile mele astea vizeaza: umilirea pana la zero. Pana la punctul in care nu mai simt nimic inafara de liniste. Pana distrug, intr-utotul, partea aceea din mine numnita "Eu".
Cum ar fi ca fiecare zi sa fie una fara asteptari? Curata asemeni unui cer senin. Fara planuri, fara agenda, fara temeri. Pur si simplu ... sa fiu.

Oare cum reusesc pomii? Ei nu alearga dupa provizii, nu strang apa sau pamant, nu isi fac griji pentru frig, vant sau soare...Iau totul in ordinea in care este. S-au abandonat universului. Nu cer nimic, ci doar infloresc, uneori in conditii extreme.

Oamenii sunt oare atat de inferiori? Sunt sub nivelul pomilor?

Ne-am conditionat viata de atatea asteptari! Atata confort care, odata pierdut, ne-ar face sa ne simtim mizerabil! Sa ne zbatem sa il redobandim!

Asta e! Daram totul ca sa rup zona de confort!
Probabil ceea ce caut este inafara acestei zone, dincolo de logica, dincolo de bine!
Simt, insa, atat de puternic ca trebuie sa rup cercul, incat mintea mea aproape se opreste in acele momente!
Devin un mator tacut la autodistrugerea mea! E atata liniste atunci...

Apoi, cand raman doar ruinele, ma cuprinde frica! Si asta ma innebuneste!
De ce sa-mi fie frica?! Doar eu am ales sa fac asta?! In adancul meu motivatia inca exista, dar frica o acopera ca un animal haituit!

Vreau sa ies din asta! Vreau sa traiesc in increderea aceea lipsita de logica, nonmentala, care precede distrugerea. E un ceva de genul: acum nu mai am nimic de pierdut, sunt libera, pot spune si face exact ceea ce simt!

Secretul vietii consta in a muri inainte sa mori si a descoperi ca moartea nu exista...

Donez o viata!

Spatiul cade greu, ca o cortina veche de scena, peste fiecare zi ce a trecut cu speranta ca e ultima reprezentatie.
Buimaceala de dimineata...cand constat ca spectacolul, in ciuda proastelor reprezentatii, continua zi dupa zi...si se reia odata cu rasaritul.
Incepe la fel: un ceas desteptator, ferestrele sufletului care se deschid, o raza timida de soare. Durerea ma pandeste rabdatoare la fiecare inceput de zi. Uneori simt ca nu mai poate continua mult asa... Sunt atat de multe spectacole in care caut mantuirea... Acea usurare ca, in sfarsit, am gasit calea.
Sfarsitul e atat de aproape si, totusi, atat de ambiguu...
Cat de multe repetitii mediocre mai sunt necesare?!
Cata durere poate incapea in sufletul ascesta ingenuu, infantil, bland...prea bland?!

Nod in gat...Sufocare...Ochii incercati brusc de lacrimi...

Si, brusc, ca o zvacnire, amintirea mantuirii se insinueaza. Ridic capul, indrept umerii si-mi strig:
-Viata are gust, daca inima ta e tot timpul deschisa!
Un amalgam amar de senzatii...
-Cat de mult pot sa-mi deschid inima?
Atat cat sa schimbi totul! Sa renunti la tot, sa arunci suferinta ca pe o haina ponosita si sa-ti urmezi sufletul.
-Am invatat atata scoala...Atatea examene...Atatea zile, una peste alta, am cautat sa construiesc un drum...
Toate se naruie usor...Fundatia e aproape inexistenta...

O frunza in bataia vantului, asta sunt...

Oare am atins intelepciunea atunci cand constientizam ca singura cale e sa renuntam la tot? Si sa incepem cu ceea ce credem ca reprezinta acel "eu insami"?

Donez! Donez o viata neterminata, un sir lung de reprezentatii, unele fascinante, alte deplorabile!
Ma donez pe mine insami!
Cautati cumva un drum la rosu, neterminat, nefinisat?
Are cineva nevoie de asta?
Hei, e cineva pe acolo?!

Interviu 7.07

Ieri am fost la un alt interviu, de data asta pentru un job mulat pe ceea ce stiu sa fac - bussines analist. Trec in revista intrebarile si mi-e clar ca "tipul" e obsedat de mingi si bile.
-Cate mingi de ping pong intra intr-o cabina telefonica?
L-am privit un pic socata...Ma intrebam care e scopul intrebarii si de ce drak ar baga cineva mingi de ping pong intr-o cabina telefonica?! Si ar mai fi preocupat si de numarul lor?!
Plate, intacte, ce diametru are mingea, cabina cat e de mare, ce volum are?
O intrebare incompleta, am gandit...Vrea un raspuns cat mai repede. Am raspuns fara sovaiala:
-Intre 1500 si 2000.
-Cum ati calculat?
-Prin aproximare si vizualizare mentala.
Si, pentru ca imaginea cabinei telefonice plina cu mingi de ping pong era nostima(va dati seama ce s-ar fi intamplat daca deschidea cineva usa cabinei?!), am zambit, sigura pe mine. Cu gura pana la urechi.(Hai sa vedem cum ma contrazice!)

-Aveti 8 bile, toate identice, mai putin una care e mai grea decat restul si o balanta/cantar la dispozitie. Din cate cantariri, minim, puteti depista bila mai grea?
Atunci mi-a fost clar - are problem cu bila! Stiam intrebarea si variantele ei. Stiam si raspunsul corect, dar am raspuns:
-Din 3 cantariri. Le impartim in doua, asezam cate 4 pe fiecare taler. Din talerul care e mai jos iau cele 4 bile, le impart iar in doua, etc...
-Raspuns final...?
-3!
-Dar din doua catariri, puteti?
-Desigur!
-Cum?
-Iau 6 bile, pun cate 3 pe taler, daca sunt in echilibru e clar ca bila cautata e printer cele doua ramase, asa ca mai fac o cantarire. Daca nu, din talerul care trage mai jos iau cele trei bile si mai fac o cantarire cu doua, etc...

-Pe ce parte s-a deschis poarta cand ati intrat?
Vrea sa vada daca am spirit de observatie. Na ca am!
-Pe stanga.

-Ce va doriti de la viata?
-Linistea sufleteasca.
-Si credeti ca o puteti gasi ca bussines analist?
-Cred ca o poti gasi si prajind cartofi. Important nu e ceea ce faci, ci felul in care o faci.

-Pe o scara de la 1 la 10, ce nota ati da vietii dumneavoastra actuala?
-Intre 7 si 8!
Waw, pana la urma am o viata de trecere!

PS: la o saptamana de la acest interviu cu bile, am fost sunata:
-Ne pare sincer rau ca nu avem momentan un post pentru aptitudinile si pregatirea dumneavoastra! O sa ne permitem sa va retinem in baza de date si, cu prima ocazie, va vom contacta! Sunteti prima pe lista noastra!
Waw! Ce frumos! Eram incantata si gadilata de telefon! Apoi m-a bufnit rasul! Ce frumos m-au refuzat!...Si totusi, nu i-am intrebat pentru ce post as avea aptitudini si pregatire...Oi fi devenit poet intre timp si nu-mi dau seama?!

In vizita la Shreck

-Ok, ne vedem mai pe seara. Dar sa suni cand ajungi la mine.
-Bine, te sun, dar sa tii mobilul langa tine.
Toate fiind stabilite intre Bogdan si mine, ne-am vazut fiecare de treaba lui, ca in oricare alta zi. Pana pe la ora 18, cand am ajuns la usa casei lui. Asa cum stabilisem, am sunat. De 4 ori. Acelasi raspuns de fiecare data:
-Abonatul nu raspunde!
Am ciocanit timid la usa. Mi-am dat seama ca in cei 4 ani de cand ne stim, mai facusem asta o singura data. De obicei nu era nevoie, ma astepta leul, in chiloti, pandindu-ma prin vizor, ca sa imi deschida usa intr-o sincronizare perfecta. Iar eu sa ii admir silueta impunatoare de gazda sexi, in chiloti.
De data asta a deschis mama lui. Un pic ciufulita, usor nedumirita.
-Buna ziua, l-am tot sunat pe Bogdan...
-Pai, doarme. Il trezim?
-Eu zic ca da.
A deschis usa camerei lui dezvaluind un tablou adorabil: el dormea adanc in plovarasul lui de copil, pe spate(pozitia ideala pentru sforait), rumen in obraji. Era o dezordine de nota 10! Nimic nu era la locul lui! Langa pat trona o tava cu ce ramasese din ultima lui masa...peste cu mujdei.
Niciodata nu a fost ordine in camera lui(sau poate de vreo 2-3 ori). De data asta era un pic socant tabloul, cu Bogdan dormind linistit in toata dezordinea aceea.
-Sa iau tava de aici...
Bogdan facuse ochi. Ne privea somnoros, inert, ca un om proaspat intors in trup. Nemiscat.
Am trecut pragul, devenind personaj din acel tablou. Am deschis fereastra, apoi m-am asezat pe marginea patului, asteptand sa isi imbrace corpul. Era transpirat si mirosea a usturoi. Combinatie de neuitat!
M-a tras in pat razand. Isi intrase in piele.
-Ce fete aveati tu si maica-mea, acolo in usa! Si eu tocmai trasesem un partz zdravan inainte sa deschideti usa.
-Dap! L-am simtit! Daia am deschis fereastra! Dar ai vazut ca mama ta a luat tava, ca sa faca ordine.
-Hohoho, cu asta a rezolvat tot!
-Te-am sunat de patru ori...
-Ia da telefonul... Da, ai si tu dreptate. Nu l-am auzit.

Cum ai putea sa te superi pe un Bogdan vesnic in chiloti, vesnic in dezordine, vesnic amuzat de maiestria lui in trasul parturilor. Gazda perfecta - si asta fara ironie. In ciuda intregii dezordini, e o gazda buna. Te ospateaza cu tot ce are el mai bun, fara retineri.
Exact asa cum e, e prietenul perfect, capabil intotdeauna sa se autoironizeze si sa faca haz de necaz.
Ca iubit...Poate fi cald, tandru, timid pe alocuri. Dar nu e...Ii place sa faca pe Shreck si aici.
Iar eu, printesa lui, oscilez intre pielea de capcaun si cea de om. De parca ar conta! Si apoi, imi place sa fiu verde!

Cu viata in piept

E primavara. Din nou spre nou.

Oamenii merg incet pe strada. Femeile cu parul despletit. Barbatii cu primii trei nasturi descheiati. De la camasa.

Adulmecam usor narcisele de prin gradini. Ne oprim sub pomii infloriti. Cu capul mult pe spate. Muti. De uimire. De viteza cu care primavara a spart mugurii. De parca s-ar grabi spre ceva. Crengile sunt pline de petale.

Sufletul tinde catre cer.
Pe toti ne leaga ca intr-o vraja iubirea. Care pulseaza odata cu seva.

Mai conteaza cine suntem, daca suntem?

Mai conteaza pe cine iubim, daca iubim?
Mai conteaza pentru cat timp o facem, daca o facem?

Timpul s-a oprit in loc, in sfarsit!

Si eu nu pot sta.
Oare cum rezista pomii atat de statornici? Mi-as lua radacinile la spinare si as trage cate o raita. Printre raze. Printre oameni. Cu crengile in cerul curat, cu ramurile mangaiate de soare si rasfatate de vant.

Vreau sa pastrez iubirea asta. Pentru totdeauna. Pentru oricine. Si orice.

Viata e un spectacol. Culminand in unele momente.
E un joc. Uneori furibund. Acum deplin.

Viata nu are niciun sens. Pe mici distante, poate, are directie. N-are miza. Ne are pe noi, scenaristii si actorii.
Noi trasam directiile.

Ma accept asa cum sunt!

Gata! Renunt la a ma mai certa! Sunt asa cum sunt, cu bune si cu rele, si vreau sa ma accept pe deplin, fara mustrari!
Vreau sa iubesc, vreau sa daruiesc iubirea! Tuturor oamenilor!

Si asta fara a-i lasa sa ma incalece, sa ma confunde cu un cos de gunoi psihologic! Le voi permite sa-mi povesteasca doar lucruri frumoase! Fara barfa, fara insinuari, fara rautati!

Asemeni unui restaurant de lux, imi rezerv dreptul de a-mi selecta conversatiile!

Vreau oameni vii in viata mea! Oameni care traiesc! Oameni capabili sa impartaseasca iubirea!

Uneori ma simt asemeni unei muze. Roiesc barbatii in jurul meu zambindu-mi, asteptandu-ma, facandu-mi ochi dulci!
Poate ca sunt o muza si ar trebui sa imi acord o sansa in acest sens.

Iza-Muza...

Dar care e rostul unei muze?
O muza aduce inspiratie, aduce un suflu nou, deschide fereastra sa intre soarele si aerul curat!
O muza aduce sentimentul de libertate!
Se simte libera ca pasarea cerului, stie ca toate problemele au solutii si ca se rezolva cumva, asa ca nu se streseaza cautand solutii, ci doar traieste! O muza iubeste oamenii fara a-i judeca! Total, deplin!
O muza zambeste si emana fericire si liniste!
O muza e ea insasi, fara temeri, in orice clipa!

Da, vreau sa fiu Muza Iza!
Cine are nevoie de o muza?

Regrete, timp, suflet

Eu inutilitate dulce, cum ar spune Cioran, descopar cu surpindere de copil ca, inca, mai sunt lucruri care imi pot starni regrete: ca nu le-am facut la timp, ca am ratat momentul, ca nu le-am facut deloc.
De ce dau buzna asa, atat de inghesuite pe metru patrat, in sufletul meu inflorit?
De parca e vreo competitie in care castigatorul e cel cu cat mai multe regrete.
Adevarul e ca a trecut ceva vreme de cand nu am mai avut acest sentiment: regret.
Dar ce este, de fapt? E un cuvant frumos, cu siguranta! Are un farmec aparte pe buzele celor raraiti(si grizonati asemeni nababilor arabi), primind un suflu usor dulce si copilaresc. E o intoarcere la trecut, o revocare, o reeditare abia schitata a ceea ce a fost si ar fi putut fi altfel, schimband desfasurarea lucrurilor.
Poate fi asemuit cu florile albe, inocente, curate, suave care incarca pana la plenitudine ramurile pomilor tacuti, inmarmuriti prin colturile gradinilor. Inmarmuriti de ceea ce li se intampla. Contemplativi si pe deplin in consens cu ceea ce traiesc.
Oare stiu ei ca aceste regrete primavaratice si efemere vor aduce plenitudinea frunzisului si a fructelor pentru urmatoarele luni?
Nu cred ca stiu nimic, ci doar exista!
M-am umplut de regrete aemeni pomului inflorit din curba de langa Socep! Un pom uitat de lume, ignorat si nevazut iarna. Inmugurit pana la explozie primavara, infrunzit pana la umbra benefica vara!

Am fost, din nou, la un interviu pentru un job normal. La GSP. Deloc intamplator a trebuit sa astept cateva minute pe hol si am avut timp destul sa observ ce e in jur: oameni tristi in custi de sticla; fete plictisite; toti pareau ocupati cu ceva, dar se vedea ca singurul lor gand deplin e la ora de plecare acasa care se apropia; pareau extrem de importanti in custile lor acvarii, dar toti visau sa scape.
Eu am scapat acum un an dintr-o astfel de cusca si, uneori, mai trec pe acolo cu un dram de nostalgie - nostalgia pasarii tinuta ani de zile in cusca, acum eliberata. Am fugit de la interviu.
Bogdan atat a zis:
-Nu-i bai, e doar un job!
Florin a ramas fara cuvinte:
-Parca ai fi copil...De ce ai facut asta?!
-Pentru ca sunt un copil!

M-a cuprins o puternica dorinta de a ma ascunde sub bordura.
-Fataaa, mi-a zis Cezar, nu e o idee buna! Am incercat eu si nu e loc deloc acolo! Stai stramb! Iesi afara si cauta oamenii! Cauta-ti oglinda! Vezi ca e joia gratis pentru fete prin cubluri! Ce ai patit? Vorbeste cu mine...
Aici mi s-au inecat pijamalele in lacrimi si am inchis telefonul.

Valeriu mi-a propus o plimbare pana la Baicoi. Scurt si la obiect:
-Maine la 9 vin sa te iau. Ne intoarcem duminica.
-Nu pot...Am programari...Ar trebui sa anulez tot.
A urmat o zi placuta, cu soare, menita sa ma faca sa regret ca nu am acceptat plimbarea. Programarile s-au anulat de la sine.

Oare putem da timpul inapoi?
Cui?
Noua insine!

Fiecare zi

In fiecare zi ne reconstruim. Uneori avem sentimentul ca o iau de la capat. Noaptea firul se rupe. Trezirea devine grea, reimpamantarea necesita efort.
Viata e ca un film in care ne alegem rolul si il putem schimba oricand.

Pe masura ce crestem, temerile dispar. Cu fiecare zi bine investita ne simtim mai liberi.
Si suntem complet liberi doar atunci cand simtim bucurie, indiferent de evenimente.

Ne construim asemeni unei cepe...Mereu adaugam o noua frunza. Miezul e copilaria.

Cand nu sti incotro mergi

Inca nu simt ca sunt pe drumul meu. Oscilatii, sentimente contradictorii, retrospectii...
Nu am gasit, inca, motorasul. Acel lucru, fapt care sa ma motiveze sa ma dedic unei activitati.
E ca si cum am uitat sa visez, sa imi doresc, sa vreau ceva.
Odata, de mult, imi doream o casa a mea. A noastra  - si asta presupune eu si Simba. Am facut planuri si m-am zbatut in acest sens, pana am uitat pentru ce o faceam. O casa inseamna si un impozit, griji, responsabilitati in plus. Si, multumesc lui Dumnezeu, avem unde sa stam.
Masina nu mi-am dorit niciodata. O bicicleta faina, da! Dar nu mai e nici asta ceva fara de care nu se poate.
O relatie frumoasa...Sa iubesc, sa fiu iubita, un copil, un barbat matur alaturi de care sa impartasesc...
Bogdan e acum barbatul din viata mea. In fiecare zi devine din ce in ce mai apropiat. A fost de la inceput un prieten de nadejde si asa a ramas, ba chiar s-a accentuat acest lucru. Nu imi mai doresc mai mult nici pe partea asta.

Poate ca am ajuns in acea stare de confort in care nu iti mai arde sa faci nimic nou...
Poate ca am luat-o pe un drum gresit...

Am incercat si un internship la Mare Nostrum. M-au repartizat pe Biodiversitate, delfini, studii, proiecte. La intalnirea de debut am constatat ca fiecare stia exact ce vrea acolo si ceea ce isi doreau era in perfecta concordanta cu studiile efectuate. Eu eram ca nuca in perete. Un domeniu absolut nou pentru mine. Nu am vazut in ce mod as fi putut sa folosesc, pe viitor, acele noi deprinderi, cunostinte. Nu sunt biolog...

Dar ce sunt?!
Devine ciudat si apasator. Orbecai de atata amar de vreme in cautarea acelui "ceva". Acel "ceva" care sa ma faca sa simt ca, da!, sunt de folos. Ca fac ceva util atat pentru mine cat si pentru cei din jur.

Tocmai am intrat pe site-ul meditatie.ro. Incepe curs pentru incepatori. Perioada 22 aprilie - 3 mai. M-am inscris. Simt ca nu e deloc intamplator ca, in timp ce scriam pagina aceasta, am avut pornirea sa verific cursurile pe site. Au mai avut cursuri, dar pentru avansati. Dupa o asteptare de cateva luni, iata ca a aparut si cel pentru incepatori. E timpul sa merg acolo. Poate voi gasi ceea ce caut.

Vreau sa ma limpezesc. Pe 5 mai implinesc 40 de ani, si tot in ape tulburi sunt...
Imi amintesc ca ne povestea Adi ca in fiecare dimineata se trezeste fericit si ca vrea sa imparta asta cu toata lumea!
Oare cum e sa te trezesti fericit zilnic? Sa iubesti in fiecare clipa, sa fii deschis, radios. In viata. Cum poti ajunge aici?

Cand eram "mica"(aveam in jur de 19-22 ani), daca ma intrebai ce vreau de la viata, raspundeam: liniste sufleteasca! Nu stiam si nu stiu nici acum ce inseamna exact acest lucru. Dar acesta era raspunsul meu. Venea din adancul fiintei mele, ca un refren.

Liniste sufleteasca...Ce ar putea fi? Sa fii linistit, in echilibru cu tine insuti, sa ai sufletul impacat cu ceea ce faci, cu ceea ce esti, cu ceea ce simti. Sa fii...congruent cu...ceva! Dar cu ce?
Viata e o experienta. E propriul nostru laborator. Testam, decantam, ardem, combinam...Ne jucam pentru a descoperi. Dar ce urmeaza sa descoperim?! Asta e misterul...
Uneori simtim ca, DA! Asta e! Evrika! Am gasit ce cautam! Iar a doua zi suntem in acelasi marasm de senzatii contradictorii... Ca si cum ar fi o ruptura majora intre ceva si altceva! Dar ce sunt astea doua?!

Ceva-ul asta...o fi o parte din mine, strans legata de viata asta.
Alceva-ul asta...o fi tot o parte din mine, dar care nu are legatura cu viata asta, cat e legata de... esenta mea, de...locul din care vin...de ceea ce nu are moarte...de eternitatea universala...de spirit?!
Ceva-ul ar fi o intrupare a spiritului. Un nou rol in planul fizic. O noua ocazie pentru noi experiente. Ar trebui sa implice si o evolutie, ceva...

Exact asta e! Nu simt ca evoluez! Dimpotriva, simt ca ma invart in acelasi cerc...

Vreau sa ies din cerc... Vreau sa o iau, cumva, in alta directie... in alt plan...
Daca pana acum m-am miscat pe orizontala, vreau sa incerc si verticala!
Vreau sa trec ...dincolo de cotidianul asta plin de reguli scrise...de legi...
Numai cuvantul "regula" imi provoaca o sincopa. Mintea se blocheaza si il ia pe No-No in brate, exact ca aici:
http://www.youtube.com/watch?v=276iVaf0Ofo

Vreau sa vad lumina. Vreau sa vad esenta lucrurilor. Vreau sa ajung, ca in Matrix, sa vad dincolo de matrice. Stiu ca omul e capabil sa faca absolut orice isi doreste. Absolut orice inima creaza. Nu mintea, cat inima. Nu gandul, cat credinta.

Am orbecait destul! Vreau sa unific ceva-ul cu altceva-ul! Vreau sa ma intorc la esenta universala din care m-am tras. Vreau iubirea deplina, absoluta!
Dar cum sa fac asta?

Meditatia ar putea fi o cale? Durerea ar putea elibera sufletul de trup? Tristetea dusa la extreme ar putea fi trecerea prin purgatoriu? Deznadejdea, esecurile repetate, sentimentul ca tot ce e in planul material e doar o forma trecatoare?

Uneori simt ca sunt pe ...marginea abisului. Ca, inca un pas, si ceva se va rupe definitiv si voi fi libera.
Vreau sa fac acest pas!

Ce mai fac eu?

M-au sunat de la Grup Petrolier unde am aplicat pentru un post de Inginer IT.
Saptamana viitoare voi fi programata la un interviu. E timpul sa apara si ceva serios de lucru... Sper sa ma pot readapta la un job cu sef...
Am deja un an de activitate fara sef. O activitate faina, profitabila... Dar mi-e dor de altceva! Mi-e dor de ce faceam, vreau sa calatoresc, vreau provocari noi!
Job-ul asta le-ar avea pe toate... Voi avea ocazia si sa-mi imbunatatesc engleza...pe care o uit pe zi ce trece, sa calatoresc, sa fac si IT si sa lucrez cu oamenii.
Sa vedem ce salariu dau, ca de munca e si doar 5-10% din timp stai in birou, restul esti pe drumuri.

Vreau acest job!

Ma gandesc ca voi face distribuitori o mare parte din clienti, casa nu mai depinda de mine si sa isi poata continua programul si in lipsa mea.

Azi...mi-am adus aminte ca e timpul sa scriu. Ca imi doream sa scriu o carte.

Azi vreau sa ma vad cu Bogdan si sa ma bucur de sinceritatea lui curata.

Azi am luat dulciuri pentru toti cei din casa - carbohidrati si zahar pe saturate.

Azi ma simt mai bine ca ieri.

Bogdan - viching get-beget!

Nu mai am niciun dubiu ca Bogdan a fost furat de ai lui parinti de undeva din tarile Nordice!
Probabil il lasasera parintii biologici sa doarma in carucior, afara, la -20 grade si aer curat!

Retrospectii

Aseara, uitandu-ma la Inima de tigan(Florin Cercel facea o rupere de vraji...), mi-am amintit ca "cineva" mi-a povestit ca, dupa ce a gasit o lenjerie intima aruncata intr-un sifonier, s-a suit val vartej in masina si...s-a trezit undeva pe la Oradea, cu mana pe telefon. Sunase acasa, ii raspunsese bunica care l-a intrebat doar:
-Unde ai ajuns?
Bunica ii facuse imediat dupa ce plecase de acasa o rupere de farmece.
Ma straduiesc sa imi amintesc cine mi-a spus aceasta poveste si nu reusesc...

Imi dau seama ca uit tot mai multe. Unele lucruri frumoase. Impresii, senzatii, idei.
Nu plang dupa cele neplacute - astea uitate sa fie!
Plang dupa cele faine cum ar fi...

Azi m-a sunat Cezar, sufletul meu inger:
-Fata, sa ai o primavara frumoasa! Sa fii fericita! Dar ce ai? Cine te-a suparat(eram fonfanita la telefon, din cauza unei raceli), ca vin si il bat de nu se vede!
-Ar trebui sa bati jumatate de Constanta, mai Cezare.
-In cazul asta, mai bine te iau pe tine de acolo.

Cu un we in urma, Bogdan m-a scos la plimbare pe autostrada ca sa probeze noile cauciucuri. 200 Km/h, geamurile deschise. Seara eram cu gatul intepenit, dar nu mi-am dat seama de ce, pana a doua zi, dimineata, cand m-am urcat tot la Bogdan in masina, si, din nou, geamurile erau deschise. Cand a pornit, o durere cumplita m-a sagetat in spate si am realizat ca era geamul deschis pe dreapta spate. De acolo mi se tragea.
-Pai era deschis si la mine!
-Da, dar pe tine te-au rapit ai tai cu carucior cu tot, cand erai mic si dormeai in fata casei in Danemarca, la -20 gr!

Valeriu a plecat sa coafeze pomii la tara. Devine un mos plictisitor, dar imi place cum are grija de mine. Mi-a adus la birou o sticluta mica cu chivas si ulei de masline.
-Chivas cu ulei de masline?!
-Pai asa il beau eu!
Si un ghimbir ca sa imi fac ceai. Bun ceaiul, m-a mai pus pe picioare. E bun si Valeriu, dar...prefer sa il admir de la distanta...

Azi e si ziua lui Vicol. Implineste 41 de ani. I-am spus lui Simba sa ii dea un SMS.

Simba a scrantit-o la chimie...Am aflat asta la sedinta.
-Cum, nu v-a spus ce medie i-a iesit la chimie pe primul trimestru?!
-Nu.
-O sa isi repare greu media...
-Asta e! O sa repete clasa...
-Nu, ca nu il lasa profesorul...O va lua in vara...
I-am trimis un SMS lui Simba, inainte sa ajung acasa: "vezi ca iti trebuie un 6 la chimie pe trimestrul 2"
Cand am ajuns acasa, l-am gasit relaxat, cu picioarele pe birou, se juca la calculator.
-Ti-ai citit mesajele?
-Pai am telefonul descarcat.
-Ia vezi, ca ti-am trimis un mesaj...
....
-A, da! Stiu!
-Ai nevoie de meditatii?
-Nu, lasa ca ma descurc.
-OK.

Multumesc, Doamne, pentru sentimentul acesta

Azi, 10 februarie, am intrat in anul sarpelui. Sarpele negru de apa. E aproape ora 23. Am aprins o lumanare in suportul cu ingerasi.

Sunt in pragul unor schimbari.
Sufleteste sunt mai linistita. Mai curata. Ma simt mai aproape de Dumnezeu.

Acum o saptamana, printre lacrimi, il rugam sa imi dea un semn daca viata mea poate fi mai mult decat un lung sir de zile pline de rutina, o lupta continua.
Si simt ca mi l-a dat.

L-am intalnit pe Valeriu.

Poate ca nu e el acel semn, poate ca ceea ce simt nu are nicio legatura nici cu Valeriu si nici cu Dumnezeu. Poate ca brusc m-am maturizat. Dar prea sunt multe coincidente aici!
Intai ruga mea, apoi Valeriu, iar acum acest sentiment de ...bucurie interioara, calma, asezata, plina de caldura.
Coincidente? Consensuri? Consemne?
Sa fie intrarea in anul sarpelui?

Simt cu toata fiinta mea ca ceva minunat urmeaza sa se intample. Ceva la ce visasem odata, ceva ce uitasem, ceva ce nu mai ceream, ceva ce nu mai asteptam, convinsa fiind ca asa ceva nu exista.
Acum cred, din nou, ca iubirea exista! Iubirea adevarata, curata.
Acum cred, din nou, ca pentru fiecare dintre noi exista un om langa care sa te simti complet. Pe deplin implinit.
Renuntasem sa mai astept acest om.

Si daca e el, Valeriu, acel om, atunci totul capata sens! Tot ce nu am inteles in ultimul an. Ba nu! In ultimii 4 ani...Chiar in ultimii 9 ani...Toata suferinta, durerea, dezamagirile, inselatoriile, prietenii pierduti in momente grele...
E ca si cum universul m-a pregatit pentru aceasta intalnire.
Toate au trecut si eu m-am intarit. M-am modelat. Am mai cioplit pe ici pe colo din orgoliul si egoul meu.
Cea mai dureroasa lectie a fost aceea a iubirii cu palma deschisa, fara atasament si asteptari.
E minunat sa simti ca nimic nu e la voia intamplarii, ca totul are un sens. Uneori greu de vazut. E nevoie de ani ca sa intelegi de ce tocmai tie ti se intampla la un moment dat ceva anume.
Dar totul capata sens acum si a fost spre binele meu.
Ma simt ca si cum brusc am atins maturitatea. Ca si cum pentru prima data mi s-a limpezit mintea. De fapt inima. Ca si cum intre minte si inima s-a creat o legatura.

E posibil ca intalnirea unui om sa aibe un asemenea efect asupra mea?
Daca e asa, atunci e unul din acele suflete pereche de care aveam nevoie acum.

Cred, din nou, in iubire si iti multumesc, Doamne, pentru acest sentiment!
Cred, din nou, in faptul ca universul e prietenos, e bun, e bland. Ca viata e minunata, ca oamenii sunt minunati.
Cred ca viata mea va deveni in scurt timp ceva minunat. Totul e sa pastrez aceasta credinta in suflet si sa imi urmez inima.

Vreau sa intalnesc acel om langa care sa ma simt completa, linistita, implinita, plina de iubire. Simt ca sunt pe drumul bun.

Ar putea fi Valeriu acest om, sau nu. Dar el, cu siguranta, mi-a amintit ce imi doresc.

Iti multumesc, Doamne, pentru iubirea din inima mea.

Femeia adevarata si Bogdan

L-am intrebat pe Bogdan cum vede el femeia adevarata. N-a vrut sa-mi raspunda. M-a sicanat cu cateva replici de genul:
-Astea sunt prostii! Nu exista asa ceva!
M-am botosit si i-am spus ca plec acasa. Raspunsul lui a venit prompt:
-Dar inainte sa pleci ma lasi sa ma culc cu tine?
Radea cu gura pana la urechi incantat de propria lui gafa.

Un barbat adevarat

Titi mi-a spus odata, de mult:
-Iza, tu nu ai avut parte sa cunosti un barbat de isprava. Numai neispraviti imaturi! I-ai crescut, si-au luat zborul, si tu tot singura esti.

Un barbat adevarat, de isprava...Hmmmm.
Mult timp m-am intrebat ce inseamna asta. Toti barbatii pe care i-am cunoscut si-au pastrat aria lor de confort in care nu am avut loc. Intotdeauna mi-am dorit sa fiu invitata in acea arie, sa inchidem impreuna cercul, sa ne completam. Dar nu a fost sa fie...

Acum cred ca stiu ce inseamna un barbat adevarat...Nu stiu daca am visat, sau am trait aievea, dar l-am simtit.

In primul rand, acest barbat e pregatit pentru o femeie. Adica a renuntat la orgoliu si ego si e capabil sa isi deschida inima, sa lase garda jos, sa imparta aria lui de confort cu ea. E pregatit sa iubeasca deplin, fara asteptari, fara atasament, fara ganduri ascunse.

Un barbat adevarat e acela care poate sa faca o femeie sa se simta frumoasa, senzuala, minunata.

Se apleca si ii sterge cu grija cizmele de noroi, astfel incat ea sa se pastreze intacta.

O ridica in brate cu elan, fara sa se vaite de durerea de mijloc sau rinichi.

O savureaza pe femeia din patul lui, cu infinita rabdare, lasandu-i timpul necesar ca ea sa se deschida.

Un barbat adevarat spune adevarul chiar daca acesta doare.

E un tata bun, adica se implica suficient de mult astfel incat ea sa fie o mama buna si sa nu uite ca e femeie.

Stie sa faca un masaj menit sa o ajute pe femeie sa se relaxeze.

E tandru, cald, mangaie femeia pe par, o piaptana cu grija, o tine de mana pe strada si la pieptul lui in somn.

E capabil sa ridice o casa, sa planteze un pom si sa construasca un leagan pentru copiii lui. 

El isi va invata femeia sa ii conduca masina si apoi o va incuraja ca ea sa o conduca. Va savura momentele cand ea e la volan, mangaind-o usor.

Un barbat adevarat nu se va sfii sa pregateasca masa din cand in cand, sau sa spele, sa intinda si sa calce rufe.

Nu va sta la televizor cand ea e in bucatarie, ci ii va tine companie, ajutand-o si povestind.

Va fi deschis catre orice subiect, chiar si cele mai delicate.

El nu simte nevoia sa aibe alte femei in viata lui, si asta pentru ca s-a dedicat deplin celei prezente. Respecta femeia.

...

Cuibareala de dimineata

In timpul scolii ma trezesc la 6.45 ca sa il pornesc pe Simba. E un adevarat ritual. Daca in dimineata respectiva am si o tigara pentru cafea, ritualul aduce un dram de bucurie.

Altfel, daca nu am nimic in plan, lenevesc si ma cuibaresc in pat cat mai mult posibil, cautand motive sa ies in lume.

Diminetile care ma prind la Bogdan sunt asemeni diminetilor de Craciun, cand stii ca te asteapta ceva.  E placut sa ma trezesc langa el. E cald si nu e nimic de facut. De fiecare data sunt rasfatata cu o cafea adusa in pat, sau chiar cu mai mult...

Pot spune ca sunt un animal lenes, cu tendinte certe spre cuibareala, dornic de companie.

Duplicitate sau lipsa de timp?

E o replica pe care o primesc din ce in ce mai des la intrebarea:
-Sunteti interesat de control greutate si sanatate?
-Nu am tiiiimp!
Uneori, daca insist:
-Inteleg ca nu va intereseaza, pentru ca timp gasim, intotdeauna, pentru ceea ce ne intereseaza...
Insista si ei in duplicitate:
-Chiar nu am timp!
Eventual incep sa explice cu lux de amanunte cate activitati au in cursul unei zile. Daca ar fi sa ii las sa continue, ar investi in aceste explicatii si cate o ora. Aflu astfel ca omul are pisica care e in calduri si trebuie dusa la veterinar, sau nepoti care, e posibil, sa vina in vizita, sau masina in service si nu au cu ce sa se deplaseze, sau ca sunt suferinzi de multa vreme si ca medicul le-a recomandat repaos total, sau cate sarcini au primit ei la serviciu in ultima vreme, sau cate camere are vila pe care o zugravesc si("stiti si dumneavoastra cum e!") trebuie sa stea cu ochii pe muncitori care, culmea, nici nu vin!

Am ajuns sa ii apreciez pe cei care sunt sinceri, domnule!
-Doamna, nu ma intereseaza!
Nota 10 pentru acestia!

Oamenii sunt duplicitari, se pierd in scuze, in detalii, in multe cuvinte menite sa explice lipsa de interes.
Poate fi si faptul ca nu stiu exact ce vor, dar nici nu isi doresc sa piarda ocazii.

Cu siguranta si eu alerg dupa mai multi iepuri...si acesta e motivul pentru care atrag oameni nehotarati.

Dimineata de miercuri

Uneori, fermoarul catre sufletul meu pare sa fi ramas intepenit. Ca acum. In fata foii albe.

Pendulez undeva intre vis si realitate, alerg dintr-una intr-alta.

O urma de praf sub fotoliu. O las acolo ca punct de reper. E titirezul meu. Daca exista, sunt in planul real.

Cineva, sau ceva, pare sa devina tot mai nemultumit de captivitatea asta. Desi e viu, fermoarul a fost tras pana sus. Iar el vrea sa iasa! Febrilitatea pune stapanire pe el! O unica dorinta: sa scape!

Visul devine din ce in ce mai greu. Trezirea(intoarcerea in corp), mai dificila. La rasaritul soarelui se da o lupta. Care pe care! Avem o singura masina si ne batem pentru suprematia asupra ei. Macar pentru ziua aceea.
Dar urmeaza un alt rasarit si lupta se reia!

Cine cu cine se lupta???!!
De unde pana unde suntem eu si eu insami?

Vreau sa stiu! Vreau sa stiu cine suntem in corpul asta!
O masinarie uimitoare, dar numai o carcasa...Un borg...O simbioza...O tesatura maiastra de energie, de lumina, rotatii, fluxuri.
Nu poti sa nu contempli.
Dar fara cei doi eu si eu insami ar fi o carcasa goala. O scoica. Un trup. O intrupare.

Cer sa stiu cine sunt cei doi eu. Vreau sa stiu de unde pana unde tine fiecare. Vreau sa trag fermoarul usor si sa eliberez captivul!

Vizita pe pamant

http://www.youtube.com/watch?v=d9SCrpXN3EE

Sunt un spirit in tranzit pe aceasta planeta. Ma joc in fel si chip, experimentez stari diferite de la ura patimasa, la iubirea deplina. 

Uneori ma opresc si ma intreb - la ce bun toate astea? Care e scopul?

De ce fac acest tranzit pe Pamant? De ce construiesc atatea, ma leg de lucruri, ma leg de oameni? 

Incet si in timp uit ca sunt doar o lumina reflectata intr-un trup de pamantean, ma prind cu totul in joc.

Am obosit...O alta stare...

E prea vast totul. 

Prea multe planuri, prea multe mize, prea multe reguli. 

Vreau sa reduc totul la un singur ACUM. Vreau asta cu toata fiinta mea. 

Simt ca m-am jucat destul. 

E timpul sa intru in casa. In acasa.

Dar nu mai stiu calea...

M-am ratacit. Inima mea a uitat sa mai vada.

Ce facem in astfel de cazuri? Hei, e cineva sa ma ajute? Stiu ca nu sunt singura! Stiu ca undeva sunt luminile de siguranta, dar inima mea nu le mai vede!

Cineva mi-a spus sa ma duc la biserica si sa ma rog. Dincolo de cuvinte si de pamantenescul mesajului, asta este echivalent cu: intra in inima ta si las-o sa se deschida.

Revelion 2013

De fiecare data cand ii vad umbra saltareata pe scari ma bucur. Inconfundabil e Bogdan care urca exact ca un copil, pasind cate 2 trepte. Ma intreb daca la 60 de ani la fel va urca scarile.

Il asteptam in pijamale, pandindu-l prin vizor. Am deschis usa si m-am lipit vesela de el. Avea o plasa in mana.

-Uite, mi-am adus un cadou. 

M-am uitat in plasa - continea o sticla de wiskey si una de cola.

-Bogdan, ai primit un cadou!

Teatral surprins, a luat-o zambind si a deschis-o.

-Ooooo, am primit wiskey! 

-Parca esti Mr. Bean care isi trimitea singur felicitari de Craciun.