Eu inutilitate dulce, cum ar spune Cioran, descopar cu surpindere de copil ca, inca, mai sunt lucruri care imi pot starni regrete: ca nu le-am facut la timp, ca am ratat momentul, ca nu le-am facut deloc.
De ce dau buzna asa, atat de inghesuite pe metru patrat, in sufletul meu inflorit?
De parca e vreo competitie in care castigatorul e cel cu cat mai multe regrete.
Adevarul e ca a trecut ceva vreme de cand nu am mai avut acest sentiment: regret.
Dar ce este, de fapt? E un cuvant frumos, cu siguranta! Are un farmec aparte pe buzele celor raraiti(si grizonati asemeni nababilor arabi), primind un suflu usor dulce si copilaresc. E o intoarcere la trecut, o revocare, o reeditare abia schitata a ceea ce a fost si ar fi putut fi altfel, schimband desfasurarea lucrurilor.
Poate fi asemuit cu florile albe, inocente, curate, suave care incarca pana la plenitudine ramurile pomilor tacuti, inmarmuriti prin colturile gradinilor. Inmarmuriti de ceea ce li se intampla. Contemplativi si pe deplin in consens cu ceea ce traiesc.
Oare stiu ei ca aceste regrete primavaratice si efemere vor aduce plenitudinea frunzisului si a fructelor pentru urmatoarele luni?
Nu cred ca stiu nimic, ci doar exista!
M-am umplut de regrete aemeni pomului inflorit din curba de langa Socep! Un pom uitat de lume, ignorat si nevazut iarna. Inmugurit pana la explozie primavara, infrunzit pana la umbra benefica vara!
Am fost, din nou, la un interviu pentru un job normal. La GSP. Deloc intamplator a trebuit sa astept cateva minute pe hol si am avut timp destul sa observ ce e in jur: oameni tristi in custi de sticla; fete plictisite; toti pareau ocupati cu ceva, dar se vedea ca singurul lor gand deplin e la ora de plecare acasa care se apropia; pareau extrem de importanti in custile lor acvarii, dar toti visau sa scape.
Eu am scapat acum un an dintr-o astfel de cusca si, uneori, mai trec pe acolo cu un dram de nostalgie - nostalgia pasarii tinuta ani de zile in cusca, acum eliberata. Am fugit de la interviu.
Bogdan atat a zis:
-Nu-i bai, e doar un job!
Florin a ramas fara cuvinte:
-Parca ai fi copil...De ce ai facut asta?!
-Pentru ca sunt un copil!
M-a cuprins o puternica dorinta de a ma ascunde sub bordura.
-Fataaa, mi-a zis Cezar, nu e o idee buna! Am incercat eu si nu e loc deloc acolo! Stai stramb! Iesi afara si cauta oamenii! Cauta-ti oglinda! Vezi ca e joia gratis pentru fete prin cubluri! Ce ai patit? Vorbeste cu mine...
Aici mi s-au inecat pijamalele in lacrimi si am inchis telefonul.
Valeriu mi-a propus o plimbare pana la Baicoi. Scurt si la obiect:
-Maine la 9 vin sa te iau. Ne intoarcem duminica.
-Nu pot...Am programari...Ar trebui sa anulez tot.
A urmat o zi placuta, cu soare, menita sa ma faca sa regret ca nu am acceptat plimbarea. Programarile s-au anulat de la sine.
Oare putem da timpul inapoi?
Cui?
Noua insine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu