Dupa Dumbrava

Sunt acasa.
Chiar daca sunt la 12 ore distanta de Dumbrava, sunt acasa. Cu un picior, inca, pe lama muntelui si cu celalat in papucii caldurosi de la mare.
Imi amintec ca ma intrebam odata: oare cum e sa te trezesti fara sentimentul de teama si nod in gat, sa te trezesti fara frici cu sufletul plin de iubire?
Zambesc si ma intreb cum sa scriu ceea ce simt acum. Caci am aflat cum e sa te trezesti tu cu tine insuti si sa fii acasa.
E impacare. E liniste. E cumintenie. E ca si cum e tot ce ai nevoie. E ca si cum esti tot. E ca si cum poti zbura, daca asta iti trece prin mintea curatata de pete. Si totul e in iubire. Fara ascunzisuri. In sinceritate deplina. Calma. Calda. Fara nicio miza.
Asa m-am intors de la Dumbrava. Un om curatit. Si asta numai dupa 6 zile.
6 zile pline de munca. Si a fost si asta o forma de curatire, chiar daca, deloc intamplator, eram atat de pestriti si variati si poligloti. Cu siguranta fiecare omulet de acolo a adus tenta lui de culoare pe curcubeul de deasupra mea.

M-a asteptat la gara. Un pic mai rotofei si mai carliontat decat il lasasem. Mi-a povestit de oferta fabuloasa de munca in strainatate pe care a primit-o. Nici lui nu-i vine sa creada ca sunt atatia bani la mijloc. Iar mie nu-mi vine sa cred cat de detasat il ascultam si cat de simplu i-am spus:
-Mi se pare atat de lipsit de importanta aspectul asta al banilor...Acum.
Si am zambit impacata. Iaca una din frici cum se topise.

E minunat sa fii liber. Sa nu mai ai fricile in preajma ta.
Iar la Dumbrava asa se traieste. In libertate. Fiecare isi stie locul lui din ziua aceea si isi face partea lui de treaba in liniste si cumintenie, bucurandu-se de respiratie. De soare. De nori. De ce da natura in acel moment.
Acolo totul e bine si temeinic facut.
Cand ploua - ploua marunt, des si cateva zile la rand. Si asta pentru ca acolo esti mai aproape de nori.

Cand e soare - e soare cat pentru toate piscurile de jur imprejur. Ca sa nu ramana niciunul nevazut de razele stralucitoare. Si asta pentru ca acolo esti mai aproape de soare.

Cand se face treaba - se face cu dichis si pe indelete, ca si cum tot universul in asta se tine. Nimic nu se face pe graba sau fara temei. Si asta pentru ca acolo toate isi au ritmul vesniciei.

Cand se danseaza - se danseaza cu toti muntii si toate vaile. Si asta pentru acolo oamenii nu au jumatati de masura.

Cand se mananca - se mananca in tacere cu ochii inchisi, ca si cum fiecare inghititura e elixirul vietii. Si asta pentru ca asa e - fiecare imbucatura e scaldata de soare, apa, pamant si aer si e cu intelepciune infaptuita.

Cand se doarme - se doarme adanc si curat. Si asta pentru ca trupul ramane pe pamant sfant si sufletul se plimba prin vesnicia stelelor.

Cand se mediteaza - se cutremura trupul si ard dorintele adanc infipte de la o generatie la alta. Si asta pentru ca toti copiii care vin sa pastraze genele curate.

Acolo se face alchimie. Acolo din plumb se scoate aur. Acolo omul se curata si se regaseste.
Acolo se reinvata cumintenia si sfintenia in deplina iubire cu universul.

Si uite asa locul acela devine locul din care plec din ce in ce mai greu. Si pe care intr-o buna zi, nu il voi mai parasi, caci am gasit intelepciunea sa fac ceea ce e bine pentru mine si toti cei din jur.

Inainte de Dumbrava

In seara asta, la 20.40 am trenul catre Deva. De acolo, cu alte 2 microbuze voi ajunge la Dumbrava. Pentru un curs de 3 zile si petrecerea scorpionilor. Nu stiu nimic despre acesta petrecere.
Cursul stiu ca va fi unul intensiv. Greu. Binevenit.
Ma surprinde tristetea care m-a cuprins. O tristete linistita. Ma urmaresc si constat ca m-am incetinit. Miscarile mele sunt ca in reluare. Imi tarsai papucii caldurosi imblaniti tacticos ca un pensionar. Probabil si bunicu ar avea de asteptat in spatele meu.
Am strans cam tot ce cred eu ca imi trebuie pentru plecare. Acum troneaza morman pe fotoliu si pian. Mai trebuie sa triez din ele. Am nevoie de haine calduroase(afara e deja un frig de iti ingheata sufletul si nici nu am ajuns pe creasta muntelui) pentru numai 6 zile.
De ce sunt trista?
Hmmm...Acum ca am lasat-o sa ma invadeze, a disparut. S-a retras ca o doamna de la o petrecere tarzie. A ramas doar linistea. Se insinueaza o usoara somnolenta care miroase a hibernare. E bine. E un sentiment binevenit.
Simt ca se va intampla ceva frumos. Ceva asteptat de mult timp.

O schimbare va sa fie.

Gradina Imposibila - proiect fara bon de comanda

Gradina Imposibila - proiect fara bon de comanda

Am facut rost de lopata(sau harlet, sau sapa...mereu uit ce e...), foarfeca si toporisca. Am stabilit lungimea proiectului - va fi de aici pana acolo(cam cat tine zona din dreptul ferestrelor de la birou).
Am vizualizat rezultatul final - o oaza de verdeata si flori, crescute in ciuda umbrei tinuta vanjos de visinul pletos.
M-am inarmat cu toata motivatia si umorul necesare ca sa trec peste ironii, sfaturi si ...radacini.
Terenul e minat de radacini de visin. Si mai e si intr-o zona circulata si pe stanga, si pe dreapta si prin fata. De testeri de incredere si perseverenta.

Fiecare coleg care a trecut pe acolo mi-a zis:
-Aaaa, pai am mai sapat si noi aici. In primavara. Si au crescut la loc visinii. Si am pus si flori. Si nu tii bine lopata.
-Si cum ar trebui sa o tin?
-Pai nu stiu, ca nu ma pricep...
-Ia vino si arata-mi ca nu te pricepi.
-Ok. Dar vin doar sa iti arat ca nu stiu, da?
..................................................................................
-Stii, aici am mai sapat.
-...Da, stiu... :P
-Dar n-o sa reusesti! Mai bine aduc doi tigani sa-ti sape si  sa te potolesti.
-Nu e nevoie. E proiectul meu.(Si nu ma incanta deloc ideea ca acel petec de pamant sa fie sapat de orice mana...caci el are nevoie de o curatare energetica). O sa vezi: in primavara o sa avem flori aici. Si un gazon de umbra.
..................................................................................
-Mai, femeie, ce drak faci tu acolo?!  - asta e un alt coleg, unul cu sapca si un ciuf in vant - se stie el cine.
-O gradina!
-Mai-mai-mai...Vino si listeaza-mi si mie ceva, ca nu merge imprimanta....
-Bai, programul meu e pana la 5! Acum lucrez la proiectul meu.
-Bai, daca iti scot eu radacina aia din pamant, vii sa-mi listezi ceva in timpul tau liber?
Si a scos ditamai radacina. Din pamant. De visin.
.....................................................................................
-Sapati ca sa faceti pofta de mancare? - asta e un vecin
-Nu, dimpotriva, imi trece pofta de mancare.
-N-o sa creasca nimic aici. O sa vedeti.
-Ba o sa creasca. O sa vedeti.
.........................................................................................
-Ar trebui sa puneti pe colegul dvs sa mai tunda din coroana visinului si sa taie craca aia - era vecina de la unu care are de gradina de pe partea cealalta a scarii si careia i se casunase pe una din crengile visinului - aceea care a crescut exact sub balconul ei, deasupra scarii noastre. Pe ea o impiedica sa arunce cu clor in betivii care se aciuiesc pe acolo, pe noi ne protejeaza de ploaie - cand ploua putem sta linistiti afara, sub umbrela visinului.
N-am nicio intentie sa stric minunea asta, chiar daca ne ia din soare. Avem loc toti - si visinul si noi si gazonul si florile. Am observat ca dupa ora 15, chiar ajunge soarele la flori. Viitoarele flori. E o portiune cam de 1 m latime pe care o pot folosi pentru flori. Restul pentru gazon de umbra. E loc pentru toate. Nu taiem nimic.
Mai am un pic de lucru cu visinul si puii lui. Caci au acaparat tot pe acolo. Fiecare cm patrat e obtinut cu truda. O binecuvantata truda. Incet incet, visinul imi cedeaza linistit si armonizat, din terenul lui. A inteles ca avem loc cu totii sub coroana lui pe acelasi pamant.

Cand am inceput lucrarea, acum...vreo doua saptamani, dupa 20 de minute de cazna, in care nu inaintasem mai de loc...m-am intristat...Eu, care vreau sa ma duc la tara si sa fac gradina fermecata, n-am reusit sa sap niciun cm de pamant...
Apoi am inteles ca plansa e grea. Pamantul e unul dificil. Necesita alte instrumente si alta tactica.
Asa ca am schimbat asteptarile, planul si arhitectura gradinii. Acum pare mult mai usor.
Cu cat migalesc mai cu drag fiecare cm de pamant, cu atat mai usor se lasa scoase radacinile. Una cate una, cedeaza.

Am adus si incapatanarea cu mine. Paia dura. De taur care vrea sa mute muntii din loc. Caci eu stiu ca voi reusi, pic cu pic, pas cu pas. Sa fac "imposibilul" cum zic toti trecatorii.
Caci omul sfinteste locul.
Si locul sfinteste omul.

Dupa o ora de sapat, chiar daca sunt murdara de pamant din crestet pana in varful degetelor de la picioare, ma simt curata ca atunci cand ne facea bunica baia in odaita de lut...Ne infasura in prosoapele "cele bune" si ne ducea in brate sus, in camerele incalzite. Unde dormeam cuminti cateva ore. Iar cand ne trezeam primeam lapte de pasare...


Fiecare dintre noi ar trebui sa isi gaseasca un astfel de proiect: ceva greu, aparent imposibil de realizat. Un proiect in care toti trecatorii sa se opreasca ca sa incerce sa te descurajeze. Sa mai arunce cate un: e imposibil, au mai incercat si altii si n-au reusit.

Si asta o recomand mai ales celor care au timp sa fie depresivi si sa caute nod in papura vietii lor. Se stiu ei cine sunt. Le recomand sa incerce imposibilul, sa faca lucruri nebunesti care ii pun in ridicol, sa primesca cu pieptul gol ironiile, descurajarile si ce-or mai aparea. Si-asa nu mai au nimic de pierdut. Poate doar inca un pic din ego.

Si va mai zic un singur lucru: la primavara locul acela va fi verde!
Asa ca, va astept in Gradina Imposibila. Cu mare drag.