duminică, 24 iulie 2016

Harul este cheia pe care o primim pentru a deschide orice uşă

Omul e definit de gradul de creativitate pe care o exprimă şi o transpune în planul fizic.

Altfel e doar un animal care doarme, procură hrană, manăncă şi apoi doarme iar. Exact ca o găină…

Nu mai menţionez faptul că, uneori, suntem chiar mai prejos de găinuşa aceea care, în mica ei înţepciune, îşi dă şi răgazul să se relaxeze, stând tolănită în ţărână, cu o aripă răsfirată la soare… Iar omul se zbate zile în şir pentru supravieţuire şi acumulare… Mai rău ca o găină fără cap…
Omul, în marea lui înţelepciune, uită să se oprească pentru momentul acela de echilibru în care să-şi răsfire penele la soare…

Omul este un animal superior, dar, atâta timp cât nu-şi manifestă creativitatea, e doar un animal. Şi, dacă uită şi de momentul de relaxare, e mai prejos de un animal…

Nu contează cât timp suntem vii dacă nu trăim. Goana aceasta zilnică după bani ne distruge… Ne îndepărtează de creativitate.

Cu fiecare zi trecută şi în care nu am fost creativi, inventivi, dedicaţi total momentului… ne îndepărtăm de ceea ce suntem.

Creativitatea este o forţă. O formă de energie care ne pune în legătură cu divinitatea din noi.
Creativitatea este cea care, ca o unda tractoare, ne leagă de adevăr.
Creativitatea este… teleportorul către partea spiritualitate şi cunoaştere .

Creativitatea se poate manifesta în multe feluri. Un act artistic este un act creativ. Atunci când pui suflet în ceea ce faci, când pui o parte din tine acolo, când mintea ta nu mai caută tipare, când uiţi că ai un nume, când timpul nu mai există… Atunci eşti creativ. Eşti în fluxul creativ! Atunci fiecare celulă din tine vibrează în tot cu universul…

Eşti o harpă care vibrează sub mâinile creatorului…

Fiecare dintre noi venim în planul acesta fizic înzestraţi cu un har. Unii cu mai multe!
Harul este instrumentul prin care tu poţi deveni creativ.
Nimeni nu vine fără acest instrument!

Unii au talent la pictat altii la sculptat sau la scris. Unii se pricep la decorat, alţii la vorbit…

Unii ştim din prima clipă care ne este harul.  Alţii îl aflăm mai târziu…

Există o activitate care te face să uiţi de trecerea timpului, de foame, de sete?  O activitate în urma căreia rămâne ceva util ţie şi celor din jur? O activitate care ţi-a adus clipe de fericire şi împăcare? O activitate în care, oricât de mult efort ai depune, nu te simţi obosit? Dimpotrivă! Simţi că o poţi lua oricând de la capăt cu şi mai multă energie! O activitate care te scoate din frici şi temeri?

-Da?! Acolo e harul tău! O activitate la finalul căreia rămâi liniştit ca după o zi de stat la soare şi scăldat în marea învolburată este cea pentru care tu ai harul.

Foloseşte-ţi harul în fiecare zi, ca pe un ritual! Nu îl irosi! Căci el nu e doar al tău!
L-ai primit ca să dai celor de lângă tine din energia pe care o captezi atunci când eşti în fluxul creativ şi transpui în planul fizic ceea ce simţi!

Harul este cheia pe care o primim pentru a deschide orice uşă şi a trăi o viaţă împlinită şi creativă, pentru noi înşine şi cei din jurul nostru.

Care e harul tău?

Azi l-ai folosit?

sâmbătă, 16 iulie 2016

Sunt un ol de lut cu flori, dar fără flori

Tot ce nu sunt doare.
Şi tot ce am uitat să fiu se hlizeşte, când şi când, de sus, la mine.


O altă clipă pe care am ratat-o!

Merg pe drumul acesta şi, cu fiecare pas, las o fărâmă din mine.

Mai fac un pas către uitare…

Mă rup în miliarde de molecule…
Un fir de sprânceană…

O aşchie din carnea mea!

E clar, am luat totul prea în serios!

Din nou…

Dacă mor, să mă sprijini de uluci, acolo, lângă peturile cu căpşuni!

Ştiu! Am zis dintâi să mă arzi în fundul grădinii. Aşa, un pic… Dar... nu mai vreau să mă perpelesc!

Iubirea ta e, uneori, prea mult pentru mine.
Nu am atâtea buzunare în inima mea…

Lângă tine, însă, nu îmi mai e frig!
Şi nici foame nu-mi mai e…  
E de ajuns să merg cu tălpile goale pe pământ…

Dar sete, da…
Mereu îmi e sete…

Da, sunt aici!
Ştiu sigur asta!

Aici, zidită în biserica asta…

Capul îmi e turlă de biserică… Ding-dong… Sună lung…

Timpul, care nu există, trece prin turla mea…

Rămân goală în urma lui. Aşa, ca un ol de lut pictat… Cu flori. Dar fără flori…

luni, 11 iulie 2016

Fănel

Ieri am fost în vizită la el. El şi mama erau veri buni…

Pe mine mă ştie de când eram “atâtica” – şi ridică palma orizontal, un pic mai sus de înălţimea mesei. 

Şi eu îl ştiu tot de atunci. Era un om mare… Cât un urs! Venea rar la mica… Şi, de fiecare dată, mă ascundeam ca să îl pot urmări. Era tăcut şi mare. Un uriaş cuminte.

Nu s-a schimbat prea mult, doar că eu nu mai sunt un pitic. El nu mai pare un uriaş şi nici aşa tăcut nu mai pare.

E singur de mulţi ani. Pensionar. Lumea din sat îl ştie ca fiind nelipsit la “serviciu”.

-Păi, ce să facă?! E singur, are pensie bună… Cumva trebuie să o cheltuiască şi el… Mă mir că l-aţi găsit acasă!
-Sunăm, întotdeauna, înainte să ne anunţăm vizita. Şi nu mai merge la… “serviciu”.

Fănel e un om bun. Atât de bun încât poţi simţi asta. Fără gânduri ascunse. E simplu şi curat. E un povestitor de trecut. Un iscoditor de trecut. Uneori ochii i se umplu de lacrimi când amintirea i se atinge de un om drag. Care nu mai e.

Pe mama a iubit-o. Mult. Pot vedea asta în ochii lui, înlăcrimaţi… Atunci când istoriseşte despre ea.

-Tu îi semeni bine… Era un om vesel… O bucurie să vorbeşti cu ea! Râdea tot timpul!
Tace. O fracţiune de secundă îi văd tremurul gurii. Cu greu se abţine să nu izbucnească în plâns curat de copil.
E singurul om care mai plânge acum, după 35 de ani, la amintirea mamei…

-Era un om bun…  Şi, cât a afost, a fost fericită…
-Şi când nu a mai fost?
Mă priveşte uimit, vede zâmbetul meu, voit poznaş, zâmbeşte uşor şi el.
-Când nu a mai fost, nu a mai fost…
Şi iar tace.

Fănel nu poate merge prea departe. Genunchii îl chinuie şi îl ţin aproape captiv pe scaunul lui.

-Dimineaţa, la 4, aici vin şi stau. Nu mai pot dormi. Dau drumul la radio şi ascult.
-Nu te-ai gândit să mergi la tratament într-o staţiune? Dăm noi de mâncare la găini!
Înţeleg din privirea lui că nu prea îi mai pasă că nu poate merge. Îi e bine aşa. Pe scaunul lui, acasă sau la “serviciu”, cu inima plină de amintiri dragi.


Da, Fănel e un om bun. Poţi simţi asta în jurul lui. Şi de aceea îmi place să îl vizitez…  Chiar dacă povestim mereu aceleaşi lucruri… De fiecare dată e tot el… Omul acela bun, mare, plin de iubire. 

Şi, tot de fiecare dată, mă lasă să îi prăduiesc tufa de trandafiri!

Libelula albastră şi căluţii din cer

Nu e de mine treaba asta cu datul telefoanelor. Şi vânzarea de site-uri… Deloc! Aş face orice, numai să nu mă apuc, din nou, de treabă… Deocamdată trag de mine să fac şi asta, căci poate fi o sursă de venit. Dar chiar trag…

Azi, de exemplu, m-am aşezat la birou, am orânduit hârtiile şi obiectele de scris. Pe îndelete, Am deschis link-urile necesare şi… mi-am adus cardul de memorie de la aparatul foto ca să recuperez ce mai puteam recupera de pe el – o mică problemă tehnică care m-a pus în imposibilitatea de a accesa informaţia… Şi aveam acolo câteva fotografii absolut magice! Numai cea cu căluţii care se jucau în nori, sus pe deal, în timp ce eu şi Marius ne îndreptam către casă, dar nu pe stradă, ci prin gârlă… Aşa, încălţaţi şi cu pantalonii uzi până la genunchi… 
Şi libelula aceea albastră… Incredibilă…

Deci, deşi planul de luni era demn de aplaudat de orice supervizor de vânzări, am trecut, aproape fără să îmi dau seama, pe altă frecvenţă… Am recuperat pozele(sau măcar o mare parte din ele…) şi m-am apucat de descoperit fotografiile acelea pe care le făcusem cu sufletul, în uitare totală de tot ce e în jur…

Şi uite aşa, au trecut fix două ore! Au zburat!

Acuma privesc în urmă la timpul astfel petrecut… Minunat petrecut… Într-o stare de fericire şi implicare totală… Niciun gând supărăcios, doar încântare… Şi îmi dau seama că treaba asta cu fotografia chiar îmi place… Mult!
E al doilea lucru pe care îl pot face până la extenuare, fără să simt că muncesc.
Asta şi scrisul…

Da, tentativa cu Evenimentul Muscelean a fot reeditată în mod tragicomic. M-au sunat, m-au întrebat dacă mai sunt interesată de postul de redactor. Am zis că DAAAA! M-au chemat într-o vineri să semnăm contractul şi să discutăm. Ok! Sigur că m-am dus! Cu Marius, ca să profităm un pic şi de oraş. Doar 16 lei biletele dus-întors pentru amândoi.

Discuţia cu cei de la ziar a fost cel puţin bizară. Contractul care trebuia semnat nu exista, iar ei nu ştiau nici cum mă vor plăti. Le-am explicat că pe mine naveta mă va costa undeva la 200 de lei pe lună şi că ar fi absolut necesar să ştiu câţi bani îmi vor da în perioada aceea de probă în care lucram jumătate de normă. Că nici să mă plimb în dorul lelii cu microbuzul, între Godeni şi Câmpulung Muscel, nu îmi ardea… Pntru 400 de lei pe lună…

În fine, s-au dovedit, pentru a treia oară, total lipsiţi de profesionalism. Dar ce zic eu profesionalism?! De… minim bun simţ!

Aşa că mi s-a cam luat de colaborarea asta…
Mi-or plăcea mie scrisul şi fotografiatul, dar să fac muncă voluntară pentru un ziar de doi lei e departe de ceea ce vreau să fac.

Aşa că m-am axat pe call center şi vânzare de site-uri…
 
Mai trag un pic de mine… O ieşi el soarele şi pe strada mea şi o veni ziua aceea în care voi putea face doar ceea ce imi place! Nu?!

Hai că mai e un pic şi se face 12 şi eu n-am făcut nimic, înafară de ordine pe birou… Şi uite, praful nu l-am şters! Încă!

duminică, 3 iulie 2016

Sinuciderea găinii

Din şase găini au rămas cinci. Cea mai mare şi mai bătăioasă, găina alfa din ogradă – era cea care le fugărea pe celelalte ca să le ţină în formă şi care mai sărea şi la noi, din când în când, tot aşaca să ne ţină în formă – e, tocmai ea, lipseşte la apel…

Bine, este ea, că am găsit-o, dar nu mai fugăreşte pe nimeni…

Da… E firesc, găinile mai mor, dar nefiresc e felul în care a murit!

După ce am cumpărat cele şase găini, vreo 3 zile au dormit în grajd. Vecinii, toţi, care treceau pe stradă şi le vedeau prin curte, ne spuneau, toţi, aceeaşi poveste cu vestitul dihor care face ravagii printre găinile din vecini.
Bun! Coteţ suspendat aveam, trebuia doar curăţat, văruit şi recondiţionat un pic. A lucrat Marius jumătate de zi la el… Iar culmea măiestriei a fost realizarea, cu mare dichis, a unei scări lungi, care să le înlesnească urcarea în coteţul de la înălţime. Încă vreo şapte zile ne-am muncit să le învăţăm să urce scara. Spre final, cinci dintre ele se conformaseră noului obicei. Era, însă, a şasea, mai mică şi mai amărâtă, care nu reuşea. Ea mă aştepta, în fiecare seară, ascunsă după butia mare din şopron, să vin să o iau şi să o urc în coteţ. În braţe. Era chiar un ritual draguţ. Eu cocoiam după ea – era deja întuneric în şoporn şi nu vedeam nimic – ea venea la juma’ de metru de mine şi se culca la pământ, eu o ridicam şi, vorbindu-i, o puneam în uşa coteţului. Cu siguranţă acest ritual a cotribuit la dezvoltarea unei relaţii mai aparte între mine şi mica găinuşă, căci e singura care acum vine să o mângâi… Ba chiar se ţine după mine prin curte şi mi se împleticeşte printre picioare, numai să o bag un pic în seamă… Eh… Dar să revin la poveste…
Deci asigurasem găinile într-un mod exemplar – dihorul nu avea cum să ajungă la ele! Nie-nie-nie-nie-nie!

O vreme le-am lăsat libere pe pajiştea din spatele casei. Un teren deschis, plin de iarbă şi gâze. Ba mai e acolo şi mormanul de gunoi biodegradabil (din care folosesc, când am nevoie, ca îngrăşământ – e o mină de aur, întreţinută aproape zilnic, căci acolo aruncăm tot ce înseamnă material biodegradabil!).
Găinile erau fericite tare pe noua planşă! Pănă am primit vestea că nu e bine, că vine vulpea şi le ia. Sau le poate lua un uliu!
Ioi! Asta ar mai lipsi! Îapoi în curtea din faţa casei!

Deci, aveam şase găini protejate de: dihor, vulpe, uliu!

Una din ele, însă, sătulă probabil de atâta protecţie, găina alfa din ogradă, a murit… Am găsit-o în coteţ cu capul prins bizar între două scânduri… S-a spânzurat… S-a sinucis…

Iar de asta nu ne-a zis nimeni nimic pe aici…

Voi ştiaţi că găinile se mai şi sinucid cateodată?! 

sâmbătă, 2 iulie 2016

Breviar printre picuri

Plouă. Dintâi a plouat cu soare. Am profitat de ambiguitate şi am făcut, în grădină, un duş. În costum de baie. La duşul improvizat dintr-un butoi.
Ploaia s-a oprit taman când am terminat. Aşa că am lenevit pe scaun. M-am uscat la soare cu părul răsfirat în vânt. Pe umeri.

Pur si simplu. Inspir. Expir.

Un fluture viu colorat s-a oprit pe aleea dintre roşii.

Am cules un buchet superb de flori de pe pajiştea din spatele casei. Azi doar violet şi galben.

Găinile ciugulesc într-una din uşa de la budă. Au făcut o gaură în partea de jos. Acum, când stai pe tron, eşti spionat de câte un cap curios, cu creastă, care te priveşte de jos în sus, pe sub pantalonii lăsaţi în vine. Când cu un ochi când cu altul. O să le fac o poză, promit. Sunt haioase!

Da, plouă. Încă.

Ieri nu am avut internet! Motivul? Cică un abonat a montat invers modem-ul. E un nene pe aici care are limbrici.(Chiar el le-a zis băieţilor de la cablu că l-a mâncat în fund să deconecteze modemul şi că apoi nu a mai ştiut cum să-l pună la loc). Oare cum o fi făcută reţeaua asta prin Godeni?! Că, se vede treaba, dacă unul are limbrici, pică net-ul!

Mai pică şi semnalul de la TV – dar de ăsta nu îmi prea pasă.

E fain să vezi cum cresc sub ochii tăi legumele puse de tine în grădină. Cele mai bune 5 căpşuni din viaţa mea, au fost cele culese din crescătoria noastră de căpşuni. În peturi. Ce dacă erau mici şi scofâlcite?! Credeţi-mă: aşa căpşunele gustoase n-am mâncat veci!

Roşiile se văd pe sub frunze. Mici, verzi. Cresc de la o zi la alta.
Castraveţii abia au mijit. Ne minunăm că nu au înflorit dintâi.
Mazărea e în floare.
Trebuie nişte araci. Pentru fasole.

Acum câteva zile am fost în pădure după lăptoşi. Minunată plimbare!
Ajunsă acasă, cu două traiste mari pline cu ciuperci, am căutat pirostiile, am scos ceaunul, am făcut focul şi am fiert vreo două ore la ele. Sunt mândră de primul meu foc sub un ceaun pe pirostii.
Din păcate, rezultatul – lăptoşii fierţi, stropiţi cu oţet şi usturoi – nu m-a încântat deloc. Erau amari. Ba se şi înverziseră un pic de la usturoi. I-am aruncat.
Vecinii m-au mustrat. Că cică aşa e gustul lor. Şi că sunt buni.
Mie nu mi-au plăcut deloc. Dar am păstrat plimbarea prin pădure, lecţia despre plante medicinale(acum ştiu să deosebesc coada calului de brădeţ) şi bucuria de a fi făcut primul meu foc la pirostii.
Cine ştie, poate data viitoare o pun de o mămăligă!

Am găsit în fundul livezii un cireş sălbatic. Din cireşele amare culese am pus-o de o cireşată amară. Azi degustată. Succes total!
 
Cum e viaţa la ţară?
Nu e comod să te trezeşti în fiecare zi la 6 ca să dai drumul la găini. Buruiana creşte mereu prin
grădină. Apa trebuie adusă cumva de la fântână…
DAR!
E al naibii de fain să strângi ouăle din cuibar! Să mănânci un morcov mic, taman scos din pământ! Să găseşti încă o roşie sau un castravete pe sub o frunză! Să ţi se oprească o clipă inima în loc când o vietate măricică îţi taie calea, noaptea, prin curte şi să te linişteşti, într-o cascadă de râs, când realizezi că era un arici! Să faci un duş cu apă călâie, din butoi, într-o ploaie cu soare! Să hoinăreşti pe dealuri şi prin păduri în căutare de ciuperci sau alte minunăţii dăruite de natură! A, da! Şi să mănânci frăguţe culese de la poala pădurii!



Acum zâmbesc. Căci îmi e bine şi mă simt ca în sânul lui Avram.