Poveşti cu Simba şi nu numai

O dată – şi numai o singură dată! – pe când avea 5 ani, Simba chiar a făcut o chestie(nu spui care!) extrem de necuviincioasă... Era afară, cu băieţii şi îi cam luase valul pe toţi. Îl văzusem de la fereastră. Şi mută am rămas de uimire... Efectiv nu ştiam cum să procedez...

În niciun caz nu trebuia să mă duc afară şi să îl trag de atenţie de faţă cu ceilalţi copii – ar fi fost culmea umilinţei pentru el!

Am aşteptat ca pe ghimpi... să vină el de afară. L-am rugat să ia loc. M-am aşezat pe vine în faţa lui – ca să îi vorbesc de la acelaşi nivel – şi i-am zis cald:

-Te-am văzut de la fereastra făcând asta...

-Da?!

Era vesel, deloc ruşinat...

-Un singur lucru vreau să te întreb: cum te-ai simţi dacă l-ai vedea pe taicătu' făcând acelaşi lucru de faţă cu prietenii lui?

L-am văzut cum pică pe gânduri fix 2 secunde şi apoi cum se înroşeste tot la faţă, extrem, de ruşinat...

-... Ohhhh... Nu m-am gândit la asta... Îmi pare rău...
N-am mai zis nimic. Era suficient faptul că el conştientizase fapta.

L-am lăsat câteva minute să rumege senzaţiile, apoi l-am întrebat:

-Ei, ce vrei bun de papa?!

Copilul nu trebuie pedepsit niciodată când când vine şi vă aduce la cunoştinţă că a făcut vreo trăsnaie şi că îi pare rău! E de ajuns faptul că el singur a înţeles unde a greşit. De fapt, e minunat!

Eu una, îl recompensam pe Simba când venea cu astfel de mărturisiri.

Tare haios era...

-Ştii, trebuie să îţi spun ceva, dar ştiu că o să te enervezi şi o să ţipi...

Era precaut, pregătea terenul! Nota 10 până aici! Bravo!

-Promite-mi că nu o să ţipi prea tare...

O mică încercare de manipulare – nu îl lăsaţi să facă asta! Aşa că îi răspundeam ferm, fără nicio negociere:

-Nu îţi promit nimic până nu aflu despre ce e vorba! Şi, dacă voi simţi nevoia, o să şi ţip, dar ştii că o să-mi treacă repede şi o să mă liniştesc.

-Da. Bine atunci... Uite, am făcut asta... Îmi pare rău. Acum e făcută.

Nu era cine ştie ce: se bătuseră la şcoală cu laptele şi cu cornuleţele. Chestie perfect normală, dealtfel, nu?! Care din voi ar rezista să nu se implice într-o astfel de luptă?! Eu una nu aş rezista!

-Hmmm... Păi, va trebui să faceţi curat în clasă.

-Da. Clar asta...

-Dar nu era mai bine să mâncaţi cornurile alea?

-Păi... nu ne plac... Cornurile erau tari, laptele un pic acru...

-Ştii puteaţi să strângeţi cornurile alea şi să i le duceţi băbuţei din piaţă. Femeia aceea cu basma care cerşeşte lângă chioşcul de ziare.

-Aaa, da... Nu m-am gândit la asta...

-Şi, pentru că ai zis adevărul, mergem la pizza?!

-.... Aici e faţa lui uimită că a scăpat aşa uşor.

A doua zi îi mărturiseam şi ceea ce simţisem:

-Ştii, ieri când mi-ai povestit de bătaia cu mâncare de la şcoală, abia m-am abţinut să nu îti zic cât mă bucur că ai participat la ea!

-... El nedumirit

-Păi, ce om normal nu s-ar băga în aşa ceva?! Dacă stăteai cuminte pe margine, te duceam la psiholog, zău!

Ulterior nu s-a mai sfiit să îmi povestească toate isprăvile lui. Şi pe cele bune, şi pe cele mai nebune. Întotdeaun am lăsat baltă orice făceam în acel moment (opream focul, stingeam calculatorul, lăsam pensatul pentru altă dată, etc) şi i-am acordat întreaga atenţie. Formula introductivă era:

-Ia să vedem noi, copii, ce am învăţat de aici.

Şi discutam pe îndelete...

-Cum crezi că ai fi putut să mai procedezi? Cum crezi că s-a simţit el? Dar tu?

Tot ce era necesar astfel încât el să extragă maximul de învăţăminte din întâmplare, iar lecţia să nu fie în van.

Iaca o poveste de pe la 7 ani:

-Cristiiii, de ce ai tăiat jucăriile de pluş?!

-Eu,Tibi şi Cozmin, ne-am jucat de-a teroriştii şi...

Acum privea şi el mormanul de mânuţe şi codiţe de pluş... Era acolo şi Bugs Bunny, jucăria lui favorită de pe când era bebe... Codiţa lui trona trist acum deaupra grămezii de leşuri de cârpă...

-...Doamne, ce am făcut...

L-am lăsat să pătrundă tragicul situaţiei. Apoi l-am întrebat:

-Ce ai face tu dacă ai fi părintele şi ai găsi asta în mijlocul casei?

-... M-aş pedepsi...

Aici m-a înduioşat, dar nu m-am lăsat manipulată.

-Nu cred că asta ar rezolva problema. Am altă idee – îi chemi pe cei doi prieteni terorişti ai tăi şi coaseţi totul la loc!

M-a privit şocat! Era clar că a conştientizat faptul că nu vor reuşi în veci să repare ce au stricat. Dar nu a zis nu.

-Bine...

-Înţelegi acum cât de greu e să repari asta?

-Da...

-De aia e bine ca, înainte să strici ceva să te întrebi dacă îl şi poţi face la loc. Dacă nu poţi, nu îl mai strica.

-Da, acuma ştiu.

Am luat resturile şi le-am pus împreună într-o pungă şi l-am trimis cu ele la gunoi.

-Promit să nu mai fac asta niciodată...

Pe vremea când eram în divorţ şi eram bulversată – drept urmare şi Simba era bulversat – a fost o perioadă de 3 luni, în care începuse să mintă...

Lucru extrem de dureros pentru mine... Pentru că sunt genul de om care nu suportă minciuna. Fizic mă simt rău atunci când sunt minţită. Mă simt năucă şi nu înţeleg nimic din ce mi se spune. O vreme nu am ştiut ce e cu acest stări. Până am reuşit să le leg de oamenii care îmi vorbeau. Acum ştiu că aceste senzaţii sunt semnalele minciunometrului pe care mi l-au înfipt în suflet la naştere. Şi, pur şi simplu, nu îi mai ascult pe acei oameni, le întorc spatele şi mă duc într-ale mele. Dar nu puteam face asta cu Simba!

Întotdeauna am crezut tot ce mi-a spus şi niciodată nu am făcut investigaţii suplimentare ca să îl verific. Mereu i-am acordat credit 100%, exact aşa cum mă aştept ca şi el să îmi acorde. Şi nu i-am întors spatele niciodată, nici când mă minciunea...

Aflam curând adevărul şi urma Scena:

-Of, măi Cristi... Tu chiar nu înţelegi că nu ai cum să ascunzi nimic de mine? Fără să vreau, aflu întotdeauna adevărul... Imaginează-ţi că o mână nevăzută mi-l pune sub ochi... Deci, mai devreme sau mai târziu, tot aflu... Şi atunci sunt de două ori mai tristă... Odată pentru că ai făcut o trăsnaie şi a doua oară, muuult mai dureros..., pentru că m-ai minţit... Căci o să treacă ceva vreme până o să pot vorbi, din nou cu tine... Şi până o să am, din nou, încredere în tine...

-....

-Înţelege că nu are niciun rost... Dimpotrivă... mai rău faci...

Efectiv abia mai puteam vorbi cu el. Uneori dura şi câte o săptămână. Nu jucam teatru, era ceva firesc. Vorbeam doar strictul necesar. Când ar fi vrut să îmi zică mai mult, mă duceam în altă cameră...

Nu-i plăcea nici lui deloc situaţia. Aşa că, la un moment dat, şi-a luat inima în dinţi şi a început să zică adevărul. Iar eu am început să îl recompensez pentru acest curaj. Cumva. Cu un gest cât de mic.

Acum ştie că nu merită să îti încarci mintea cu minciuni. Adevărul, mai devreme sau mai târziu se va afla, iar tu îti pierzi credibilitatea, cuvântul... Oamenii nu mai au încredere în tine... Nu-i convenabil de loc!

-De ce mă minciuneai, măi Cristi?

-Eeee, nu vroiam să te superi...

-Dar ştii că dacă mă supăr, e doar problema mea...

-Da, acum ştiu asta. Dar atunci nu ştiam...

După ce a învăţat regulile, l-am îndemnat ca întotdeauna să facă doar ceea ce vrea el să facă – în limitele bunului simţ – şi să niciodată nimic doar de dragul cuiva.

Iar asta, desigur, pe alocuri s-a întors împotriva mea.

-Hai măi cu mine în vizită!

-Nu merg, măi!

-Hai, măi, de dragul meu!

-Nu tu m-ai învăţat să fac doar ce vreau?! Vrei să vin cu tine şi să îti fac vizita un coşmar?!

-Biiineee! Mă duc singură!

Câteva repere pentru tinerii părinţi

De câte ori copilul face câte o trăsnaie, puneţi-vă în locul lui şi întrebaţi-vă: 

-Ştiam că nu am voie să fac asta?

De cele mai multe ori, copiii nu ştiu regulile noastre. Şi ceea ce fac, fac din neştiinţă şi nu ca să strice, sau ca să ne enerveze pe noi, cei mari.

Desigur, sunt şi cazurile, mai rare, în care ştiu regulile, şi, totuşi, fac şi nefăcute.

Cu Simba, nu am avut astfel de situaţii prea des – prindea uşor lecţia. Poate pentru că îi vorbeam cu dragoste şi implicare şi îl lăsam să vadă că m-a durut ceea ce a făcut. Ba chiar punctam explicit ceea ce simt, dacă vedeam că trece prea uşor peste eveniment.

Dacă repeta o trăsnaie, o făcea pentru că se lăsa dus de val. Ca băieţii, deh!

Dacă e prima abatere, un avertisment cu dragoste e de ajuns. Ceva de genul:

-Te-am rugat să nu mai faci asta. Uite, ai stricat tapetul şi mocheta... În loc să dau bănuţii pe o jucărie nouă, va trebui să cumpăr o mochetă nouă... Poate ai uitat că nu desenăm pe mochetă şi tapet. De data asta, trecem peste. Dar, te rog să nu se mai repete, da?! Că tare mă întristează povestea asta...

Poate funcţiona de minune şi ceva de genul:

-Hmmmm... Ştiu cât de mult ţii tu la ...(alegeţi persoana pe care ştiţi că o admiră). Cum crezi că se va simţi când va vedea că ai făcut iar asta?... Şi cum crezi că te-ai simţi tu dacă l-ai vedea pe el că ar face, iar, un lucru care ţie nu-ţi place? Chiar dacă l-ai rugat să nu îl mai facă?...

Puneţi-i imaginaţia la lucru. Ajutaţi-l să privească lucrurile şi din alte perspective. Aşa va ţine minte mai uşor lecţia.

Şi dacă, totuşi insistă(până aici am ajuns niciodată cu Simba), atunci se poate administra o pedeapsă. Dar, asiguraţi-vă înainte că ştie pentru ce e pedepsit, nu o faceţi la nervi şi, sub nicio formă, nu îl umiliţi cu bătaia sau cu vorbe urâte. Şi să ştiţi că şi o simplă palmă la fund, e tot bătaie! Nu vă mai amăgiţi...

Nu-i faceţi copilului nimic din ceea ce şi pe voi v-ar umili! Chiar dacă îl pedepsiţi, respectaţi-i demnitatea! Amintiţi-vă că este o fiinţă divină, un suflet venit să înveţe şi să ne înveţe!

Îi puteţi confisca, pentru un timp, jucăria preferată. Sau să nu îl mai lăsaţi la desene o vreme.

Sub nicio formă nu vă abateţi de la executarea pedepsei! Şi nu vă purtaţi duşmănos cu el. Copilul trebuie să simtă că sunteţi în continuare prieteni şi că îl iubiţi la fel de mult.

Fiţi fermi, oneşti, sinceri şi calmi.

Puteţi chiar să îl implicaţi în alegerea pedepsei.

Învăţăm să fim părinţi încă de mici

Aveam 4 ani când ai mei au cumpărat un birou nou. Imens. Culoarea mahonului. Lăcuit cu mai multe straturi.

Iar eu tocmai învăţasem la grădiniţă cum să desenez cu acul pe mobilă. De la un coleg. Şi am fost tare fericită acasă să stau cuminte o vreme şi să fac ceea ce învăţasem la grădi! O oră am fost cel mai liniştit copil din lume. Exemplar! Căci am desenat pe noul birou, cu mare drag şi pe îndelete. Cu acul. Apoi, mândră de ceea ce făcusem, m-am dus şi l-am luat de mână pe tata şi l-am tras după mine până în faţa operei mele de artă.

-Uite!

Nu mai ştiu exact cum s-au derulat evenimentele, dar ştiu că am fost aspru pedepsită. 

*Mi-am luat şi câteva scatoalce la cur. Spre deliciul lui fratimiu.

*O vreme am avut interzis la poveşti (pe vremea aceea  - adică prin anii 1977 -  aveam pickup şi vreo 100 de discuri cu poveşti. Absolut adorabile! Era un fel de teatru radiofonic pentru copii. Greuceanu, Casuţa din pădure, Păcală, etc... Ascultatul poveştilor era una din activităţile mele favorite.)

*Mi-au luat păpuşile.

*Nu m-au mai lăsat afară, la joacă. 

Adică... pedeapsă completă, căci mi-au dat interzis la toate sursele de distracţie posibile. Şi o bătăiţă scurtă!

Aceasta este prima supărare pe care am păstrat-o în amintire, pentru că m-a marcat emoţional. De ce? Pentru că aveam 4 ani şi nu înţelegeam de ce am fost pedepsită!!!! Ştiam doar că fusesem cuminte şi desenasem! Ba desenasem şi atât de frumos! Era ceva nou ce abia învăţasem!
În plus, în ziua aceea nici măcar nu mai fugisem de la grădiniţă(cum făceam zilnic, căci nu-mi plăcea deloc să stau acolo). Eee, în ziua aceea chiar îmi plăcuse la grădi, pentru că învăţasem ceva nou şi frumos şi nu mai fugisem!

Iar ai mei m-au pedepsit! Era o nebuloasă totală în capul meu... De ce am fost pedepsită dacă am stat cuminte şi am desenat atât de frumos?! Şi, deloc de neglijat, nici nu fugisem de la grădiniţă...

Scena s-a repetat, într-un mod absolut epic, dupa 23 de ani, dar astfel: eu eram părintele, iar fiimiu a desenat cu culorile lui noi, cerate, pe tapetul meu nou, abia pus! Tapetul roz cu bleu, la care muncisem atât de mult. 

Stătuse cuminte şi desenase. Frumos tare... Pe toţi pereţii... Unul nu a scăpat de talentul lui în devenire!

Am intrat în cameră şi am văzut, pentru început, peretele din faţă. Am dus mâna la falcă, străfulgerată...

-Ioi!

Apoi l-am văzut şi pe cel din stânga...

-Mamăăăă....

Apoi pe cel din dreapta...

-Aoleo...

Apoi m-am aşezat pe pat căci mi se înmuiaseră genunchii. Pe peretele din spate nici nu m-am mai uitat.

Fiimiu mă privea radiind de fericire.

-Uite!

Brusc am devenit copilul de 4 ani care desenase cu acul pe noul birou... Şi am retrăit toate acele amintiri – adânc îngropate în fiinţa mea!

Când am revenit din trecut şi am dat ochii cu zâmbetul până la urechi al lui Simba, m-a bufnit râsul! 

Trecusem într-o stare fantastică! Din mama îngrozită din urmă cu 3 secunde, devenisem eternul copilul fericit că a desenat!

L-am luat cu drag în braţe şi i-am vorbit:

-Dragul meu, e taaaare frumos ce ai făcut! Tu ai stat atât de cuminte şi ai desenat atâââta de frumos! Bravo! Dar am uitat să îţi spun că nu trebuie să desenăm pe tapet. Ai văzut cât am muncit să îl punem?

-Da...

-Nu-i nimic, nu ai ştiut. E vina mea că nu ţi-am spus. Dar, te rog să nu mai desenezi pe tapet. Da?

-Da.

Copil cuminte, n-a mai desenat pe tapet. Acum ştia că nu e indicat. 
A desenat pe mochetă!!!! Cu un marker gros, roşu intens, desenase un cerc dublu - triplu pe alocuri. Era un garaj nou-nouţ pentru maşi-mama lui!

Inutil să vă mai zic că mocheta era şi ea nouă. Cam aşa se întâmplă când ai copil nou – înnoieşti şi restul ca să îi fie totul în ton cu copilul, nu?! Era o mochetă gri perl! Roşu acela intens era bine plasat, exact pe centru – se vede că de mic avea simţ geometric şi nu a fost o problemă să încadreze un cerc în pătratul mochetei – şi contrasta impresionant cu griul perl al mochetei.

-Hmmm... Tot vina mea e... Am uitat să îi spun că nici pe mochetă nu desenăm! De fapt, ar fi trebuit să îi spun copilului care sunt locurile unde putem desena...

Aşa că l-am luat pe micul artist Simba şi i-am spus calm:

-Da, e miiiinunaaaat garajul făcut de tine! Dar... am uitat să îţi spun că nu desenăm nici pe mochetă... Cu culorile desenăm numai pe hârtie – uite aici ai un teanc mare de hârtii... Iar cu creta(bună inspiraţie, căci micul artist taman primise o cutie de cretă!) desenăm ...

M-am uitat după un loc pe care să îl dedicăm cretei... Căci nu aveam şi tablă... Şi am ochit o uşă de lemn de la un dulap mai vechi(acela nu fusese înnoit din fericire)...

-Aici! Aici pe uşa asta poţi desena cu creta cât vrei! Nu în alte locuri! Da?!

-Da.

Educaṭie

Eram ṣi eu pe acolo, cumpăram ceva, când a surprins următorul dialog între vânzătoare ṣi o clientă. Din tonul discuṭiei, destul de familial, am dedus că se cunoṣteau bine. Amândouă mămici tinere. Amândouă aveau câte un băieṭel năzdrăvan acasă de cca 4 ani. 

Tot respectul pentru vânzătoare care era sincer surprinsă ṣi indignată de metodele de educaṭie administrate de cealaltă mămică:

-Cum, fată, să îl baṭi?!

-Păi ṣi-a luat-o în cap ṣi nu vrea să facă ce îi spun eu! Trebuie să îi arăt că eu sunt mama ṣi să facă cum îi zic eu, nu cum vrea el!

-Da, măi, dar cu bătaia nu îi faci decât să îl ṭii în frică… Ia-l cu vorba bună…

-Eeee, am încercat! Nu merge!

-Pedepseṣte-l altfel… Nu îl mai lăsa la desene…

-Ei, am făcut ṣi asta: mai rău face! Se duce ṣi dă cu pumnii în pereṭi ca nebunul! Ṣi urlă ca descreieratul că mă spune lu’ măsa mare! Normal că mă enervez ṣi îi trag vreo două de nu se vede! Ce, el m-a făcut pe mine?! Eu l-am făcut, eu îl omor!

Aici vânzătoarea rămăsese ca la dentist cu banii întinṣi către mine… Uitase ce vrea să facă. Oricum, ṣi eu ascultam cu gura căscată ṣi abia mă abṭineam să nu îi lipesc o palmă descreieratei, căci asta a fost pornirea mea subtilă, de parcă o mână eterică mă împingea să o fac. Un gesc fără patimă, doar menit să o trezească…

-… Cum fată?... Ṣtiu că tu l-ai făcut, dar… nu ai dreptul să …

-Lasă, fată! Că ṣi pe taicăsu îl băteau ai lui cu cureaua! Ba chiar i-au trântit ṣi televizorul în cap! Ṣi ce, a murit?! E bine mersi!

-… Cum fată … cu televizorul…?!

-Păi da! L-a scos din pepeni pe taicăsu în asemenea hal, că ăsta a luat tv-ul ṣi i l-a aruncat în cap!

Am ieṣit cât am putut de repede din magazin, căci 1001 de vorbe se îngrămădeau la gura mea… Ṣi, sigur, dacă mai zăboveam acolo, o călcam în picioare pe isterica aia…

Aṣa, ca să vadă cum e…

Era genul acela de om pentru care violenṭa e firească, educativă ṣi se transmite din tată-n fiu! Omul acela care nu aude, nu vede ṣi nu înṭelege decât acelaṣi limbaj.

Dar o să crească el, fiul, ṣi o să i le spună toate cele mai încolo. Iar ea se va întoarce în magazin să se plângă că, după ce s-a chinuit atât să îl crească ṣi să îl educe, nemernicul, o bate!

De cucoană, tu l-ai făcut, tu l-ai omorât! 

Reṭeta pentru o stare de graṭie

Am reṭeta pentru starea de graṭie!!!!

Pentru cine o vrea, e aṣa:

-se planează trandafiri într-o grădină;

-se urmăreṣte răsăritul de soare… (Waw! Câte chestii faine se întâmplă fără să ṣtim, atunci când ar trebui să dormim – eu cred că special ne-au pus să dormim la ora aceea! E un complot, dragii mei! Conspiroṭionalist!);

-se udă trandafirii ṣi se mângâie cu iubire fiecare frunză

-se râde cu un Simba în timpul activităṭilor domestice

(Eu am făcut mâncare, am dat cu aspiratorul, am ṣters praful – tu strânge aspiratorul ṣi pune-l la loc. El cu mâinile în ṣold,  sfădos : dar chiar trebuie să fac eu toată treaba?!)

-se iese la plimbare cu un viching proaspăt călcat în picioare de un masseur de yumeiho(hahaha! ṣi-a găsit naṣul, acum e calm ṣi uṣor somnoros… Autentic, ca de obicei, dar mai puṭin implicat! Un deliciu!)

-fata bea o bere, vichingul un fresh de citrice

-se desface o sticlă de vin roṣu – demisec – un cupaj între Merlot ṣi... “numaiṣtiuce”

-se papă cu patos o fantezie cu rahat ṣi se soarbe o gură de vin… Hmmm, un deliciu!

-se pune o muzică bună (https://www.youtube.com/watch?v=oajnltNp_2E&list=RDPa58TdbRGJ4&index=17  )

Repetaṭi paṣii până când simṭiṭi că aṭi iertat tot (dar TOT)  răul pe care credeaṭi că alṭii vi l-au făcut! E semn că sunteṭi în starea de graṭie ṣi puteṭi să rămâneṭi aṣa!

-apoi te laṣi în voia pornirilor…  sorbind din cupa iubirii care se revarsă din tine însuṭi…

Te sorbi pe tine însuṭi…

Iubirea

Iubirea e o stare. Divină, celestă, vecină cu cerul…

Îi simṭi graṭia doar atunci când o dăruieṣti. Sub orice formă. Fie că scrii, fie că desenezi, fie că faci fotografii, fie că pui trandafiri în grădina Rosaliu.

Îmi deschid sufletul ṣi las cuvintele să curgă acum…

Iubesc ṣi e divin.

Iubesc ceea ce fac acum, în această clipă.

În care scriu ṣi ascult:

https://www.youtube.com/watch?v=HsHKWGHkH0M&index=12&list=RDPa58TdbRGJ4

Pentru că ceea ce simt iubire se numeṣte.

E atingerea clipei de liniṣte, fericire ṣi împăcare pe care o căutăm cu toṭii toată viaṭa.

E acea energie benefică care pulsează din creṣtet până în tălpi.

E acel sunet pe care îl simṭi în vârful capului atunci când ai atins cerul.

Cuvintele sunt limitate. Se bulucesc la uṣa inimii.

Iubirea e … acel ceva capabil să topească orice gând fals, izvorât din ego.

Capabil să îṣi ducă înṭelesurile dincolo de cuvintele prea puṭine.

Capabil să aducă zborul fără aripi.

Capabil să înmoaie orice prejudecată, lege ṣi fărădelege.

Capabil să schimbe legăminte.

Capabil să sfinṭească doi oameni dincolo de orice legământ sau cununie.

Capabil să reducă imposibilul la tăcere veṣnică.

Capabil să mute munṭii din loc ṣi sa aducă orice om acolo unde îi e locul, fără timp ṣi spaṭiu.

Capabil să transforme plumbul în aur.

Iar cel ce iubeṣte devine Alchimistul lui Paulo Coelho.

Fiecare dintre noi a primit tot ce e necesar pentru a iubi. Universul ne-a dat cu ambele mâini din graṭia divină. Ne-a făcut zei ṣi zeiṭe.

Omul, binecuvântată fiinṭă… Capabilă de iubire…

Suflete conectate

Ea s-a ridicat cu gând să îl conducă pe băiat în grădina cu trandafiri. S-a ridicat ṣi el ṣi a schiṭat un pas abia simṭit. Fata a simṭit intenṭia lui. Aceea de a o strânge la piept. Dar a păṣit grăbită înaintea lui, evitând sfioasă mâna eterică care se întinsese în urma ei.

Stăteau acum afară, sub viṣinul înflorit. În soare. Conectaṭi cu fire nevăzute.

El a ridicat mâna ṣi a cules o floare de viṣin pe care a mâncat-o cu poftă.

O ninsoare albă a coborât asupra lor ca o binecuvântare celestă.

Se scuturau asupra lor petalele de flori.

Şi-a scos ochelarii şi fata s-a văzut în ochii lui luminoşi. Atât de frumoasă şi plină de iubire...

Au stat acolo, răsfăţaţi de soare şi binecuvântaţi de vişin. Într-o îmbrăţişare nerostită şi neînfăptuită. O îmbrăţişare energetică, subtilă, nevăzută.

Grădina Rozaliu

Îmi trimisese lista cu cei 20 de trandafiri prin ianuarie.

-Să îmi spui câţi vrei din fiecare!

M-am uitat pe listă – toţi erau magnifici! Arătau absolut superb, iar din descriere reieşea şi un parfum ales. Unii mai robuşti, alţii mai delicaţi... Cum să aleg?! Aşa că i-am răspuns, mai mult glumind:

-Vreau din fiecare soi câte 3 fire! :P

Ana, o prietenă de-a lui Laur, a avut un business cu trandafiri. Ceva cu fonduri europene. Dar, după 4 ani, a hotărât să renunţe la drumul ăsta. S-a apucat de teologie. Sau a luat-o pe altă cale, cum a zis Cezar. Şi toţi trandafirii au fost dăruiţi. Iar eu am fost unul din oamenii aleşi să se bucure de ei.

-Gata! I-am trimis. Vezi că în cel mult 4 zile trebuie plantaţi.

-Câţi ai trimis?

-Păi câţi ai zis că vrei!

-Tu ai înnebunit?! Eu am glumit... Unde să pun...60 de trandafiri?...

-Lasă, măi, că nu sunt decât 3...

-Aaaa, ok!

-3 plantezi la tine în grădină la serviciu, 3 pe drum spre serviciu... Pune 1 şi acolo la cimitir unde ai furat flori.... Îi pui şi tu peste tot pe unde treci ca să te bucuri de ei...

Eu calculam în gând: 3+3+1+...

-Aha! Sunt 20!

-Eeee, nu chiar. Sunt vreo 17 fire.

-Aaaa, aşa e ok. Mă descurc eu cumva cu ei. O să mai şi dau din ei, să ştii. Mercic!

-Dacă dai din ei, opreşte pentru tine pe cei mai frumoşi. Mai ai lista cu soiurile?

-Lasă, măi, că şi fără listă, îi aleg eu pe cei care trebuie aleşi.

-Sau aşa.

Au venit! La 10 seara, cu autocarul de la Bucureşti. Vichingul m-a ajutat să îi aduc acasă. Abia au încăput în portbagajul lui.

Noaptea m-am tot perpelit, întrebându-mă pe unde să îi plantez şi cui să mai dau din ei. Coletul părea enorm, iar eu mă simţeam un pic depăşită de situaţie. Dar şi foarte responsabilă.

...Mi-a trimis băiatul ăsta ce am cerut, a dat şi bani pe transport, iar eu nu ştiu ce să fac acum cu ei??!!... Mâine, nuştiu cum, să faci bine şi să îi plantezi, da?! ...

A doua zi au fost plantaţi toţi.

4 la serviciu în faţa blocului.

3 acasă în faţa blocului. Şi încă 4, tot acasă, în spatele blocului. 1 fir a fost dăruit unui vecin.

În total au fost 12 fire.

La finalul zilei mă simţeam minunat. Obosită, dar împăcată şi fericită.

I-am trimis lui Laur un SMS:

Plantaţi toţi trandafirii. Mă simt minunat. Mercic.

12 trandafiri în grădina Rosaliu.

Mulţumesc Ana, pentru darul minunat!

Alesia

În urmă cu vreo 6 luni, la serviciu, un coleg drag m-a întrebat dacă vreau o pisică.

-Ştii, soţia trebuie să nască şi nu putem să mai o ţinem pe Alesia… Dacă o vrei, ţi-o aduc.

Cum eu şi fiimiu ne-am fi dorit o pisică, dar bunicu’ era ferm şi împotrivă de muuultă vreme, sub formula: „Dacă prind pisici pe aici, le arunc de nu se văd!”, am răspuns precaut:

-Păi... fiimiu s-ar bucura, dar... Eu ştiu? ... O putem lua o perioadă de probă şi, dacă nu merge, o iei înapoi? Perioada de probă era mai mult pentru bunicu’...

-Da, sigur!

A adus-o la serviciu, într-un coş, cu litieră, nisip, mâncare şi două perii. Adică întreaga ei zestre! Ea era încă în portbagaj când el îmi dădea şi ultimele informaţii:

-Să ştii că nu e ca toate pisicile – stă la mângâiat numai când are ea chef şi nu îi place să fie stresată... Cred că are 5 ani... Mă întrebam dacă să o aduc în birou, că nu prea îi place în maşină. A mieunat tot drumul şi ea nu prea miaună.

-Păi, sigur că o aduci în birou! O să treacă fiimiu pe aici, imediat cum termină şcoala, şi o duce acasă.

A revenit de la maşină cu toate cele şi, cu mare grijă a deschis capacul coşului susurând cu vocea caldă şi blândă:

-Alesia... Gata, hai afară...

Şi din coş a ieşit... Alesia... O pufoşenie gri adorabilă de care m-am îndrăgostit în secunda 2 de cum am văzut-o(căci prima secundă a fost necesară să înţeleg că flocoşenia aceea avea cap, lăbuţe şi codiţă ).

-Doamne, cât e de frumoasă...

Aveam în faţă o adorabilă persană gri, sau argintie(cum am mai găsit pe net), cu ochii briliantii(aproape portocalii), teribil de pufoasă.

Absolut minuată!

A stat cuminte sub scaunul meu cam 4 ore, în aşteptarea lui fiimiu. Eram cu ochii pe ea ca pe o comoară, căci îmi era teamă să nu prindă vreo clipă de neatenţie şi să fugă din birou. Nu s-a lăsat mai deloc mângâiată. Dar curând am auzit-o torcând lângă mine. Deşi nu mă lăsase să o ating, acum străjuia sub scaunul meu… 

Motoraş depănând energiile universului.

Reacţia lui Simba, când a văzut-o, a fost identică cu a mea:

-Doamne, ce frumoasă e!... I-ai spus lui bunicu’ că vin cu ea?

-I-am spus că am luat-o să o ţinem o săptămână, că nu are unde să o lase colegul meu.

-Aaa, bine...

Am aflat că au ajuns cu bine acasă. Că Alesia chiar a mâncat ceva şi acum toarce în patul lui fiimiu.  L-am întrebat ce a zis bunicu’

-Aaaa, nimic... Nici nu cred că a văzut-o...

Deci totul decursese perfect.

Când am ajuns acasă, Simba, vesel, m-a întâmpinat:

-Vrei să îţi povestesc ce a făcut pisica azi? Vrei?! Vrei?!

-Daaa, ce a făcut?!

-A dormit şi s-a lins. S-a lins şi a dormit. Şi iar a dormit şi s-a lins. Şi… mai zic?!

Aşa am aflat că ocupaţiile ei favorite sunt linsul şi somnicul pufos. Somnicul de frumuseţe, desigur!

Încă de la început, a dovedit, plină de autenticitate, că e inteligentă, educată, graţioasă şi, deloc de neglijat, temperamentală ca o prinţesă. O prinţesă felină persană!

Extrem de liniştită, cu rare accese de zburdălăşenie. Iar acelea absolut adorabile şi îndelung savurate! Căci, cine ştie când o mai prindem aşa.

De câte ori se manifestă, lăsăm totul baltă şi savurăm spectacolul dat de ea. Prinde viteză şi picioarele din spate o iau înaintea celor din faţă, căci îi alunecă gheruţele pe parchet. Imaginaţi-vă un fulger flocos şi grizonat, cu doi ochi portocalii! Asta e Alesia alergând prin casă!

Periatul Alesiei este o îndeletnicire zilnică, de cel puţin 10 minute. Uneori o periem separat şi eu şi Simba. Alteori împreună – fiecare pe câte o parte.

Adică beneficiează de îndelungi perieli.

Foarte rar ne lasă să o periem şi pe burtică. Atunci, singură, se aşează cu lăbuţele în sus şi te îndeamnă să o răsfeţi. Dar raaaar... Eu nu am avut parte niciodată de această manifestare de încredere şi simpatie din partea ei, dar Simba mi-a povestit că s-a întâmplat de vreo 2 ori.

Cu mine e mai dură. Mă lasă să o perii o vreme, după care, plictisită, îşi înfige gheruţele în mâna mea. E un fel de: gata, ajunge!

Cel mai des, noaptea, doarme cu Simba în pat. Fiecare pe perna lui albastră.

În fiecare zi ne întâmpină la uşă, mieunând gutural. Pe mine mai discret, căci vine încet, căscând.

Pe Simba, întotdeauna, în mare grabă.

Apoi urmează o scena haioasă între ei doi: el o ridică în braţe şi o smotoceşte un pic. Ba chiar o pupăceşte. Iar ea miaună. Un sunet gutural, aşa cum numai între pisici auzi. Apoi el o aşează jos şi îşi vede de micile îndeletniciri necesare când revine de la şcoală:

-se duce în camera lui să îşi lase ghiozdanul – Alesia, cu codiţa în sus îl urmează serioasă;

-el se duce la baie – Alesia, cu aceeaşi codiţă în vânt, îl urmează grăbită să nu rateze momentul să facă un şuşu împreună;

-el se duce la bucătărie să cotrobăie prin oale – Alesia, după el, să îi miaune un: mie ce îmi dai bun?

-el se întoarce la el în cameră şi închide uşa în urma lui – Alesia, rămasă dincolo de uşă, se aşează în pufuneţ, cu capul pe spate şi cu ochii fix pe clanţă. Aşteaptă aşa câteva secunde. Dacă nu i se deschide, începe să miaune – de data asta strident şi insistent. Până i se deschide. Apoi se uită fix la Simba de parcă atunci îl vede prima dată. Nu intră. Doar stă aşa, tot în pufuneţ şi îl priveşte briliantiu. Simba o invită teatral să intre. Ea nimic! Atunci el îi face pâş-pâş cu degetele pe mochetă incitând-o să îl înhaţe. Uneori Alesia dă curs invitaţiei şi ţâşneşte în cameră, spre deliciul lui fiimiu. Alteori intră aristocrat şi cu mare pompă. Desigur, cu codiţa în sus.

Adoră să doarmă pe genţi şi rucsace.

Sau prin alte locuri inedite.

Iar pe pernuţa ei nu mai doarme acum deloc.

Ce mai, Alesia ne-a cucerit pe toţi cu codiţa ei şi cu torsul plin de graţie!

Şi e clar: dintre noi 3, ea l-a ales pe Simba. Pe el în străjuieşte.

Cu el mănâncă, cu el gângureşte, pe el îl lase să o perie pe burtică, cu el se joacă. Pe el îl urmează prin casă pas cu pas peste tot cu codiţa ridicată şi nu-l scapă o clipă din ochi. De aici şi porecla ei - „codiţa lui Simba”.

Eu sunt a doua pe listă.

Iar pe la bunicu trece mai rar. Încă nu am văzut ca bunicu să o mângâie, dar am văzut că are mare grijă să nu o calce. Căci Alesia are obiceiul de a veni pâş-pâş în spatele tău. Te avertizează ea cu un gângurit gutural că e acolo. Dar bunicu’ nu prea mai aude.

L-am auzit vorbind cu ea:

-Tu fată, eu nu văd, ai grijă…

Alesia îi gângureşte, dar bunicu nu ştie…

Dar, chiar şi aşa se vede că l-a cucerit si pe el, căci n-a zis nimic de săptămâna aceea de găzduire care a trecut de muuuult.

Nici nu se putea altfel!

Spirulina pe chat

-Uite, asta e spirulină. Trebuie să iei câte două pe zi, cu jumătate de oră înainte de fiecare masă.

Îi dădeam indicaţiile lui fiimiu în timp ce desfăceam cutia de spirulina cu echinaceea.

-Dar pentru ce e?

-Pentru multe... Dar tu o iei pentru efortul intelectual.

-Io, efort intelectual?!

Mai târziu l-am auzit comentând cu prietenii lui care erau online pe chat-uri când dădeam explicaţiile de mai sus şi, drept urmare (şi cum se întâmplă de obicei - căci am ajuns o mare familie) l-am auzit dând replica cuiva din căşti:

-Ai uitat la ce liceu sunt?!

Omul din piaţă

În uşa standului în care eram, a apărut un bărbat.  Peste umărul meu, cu o voce dogită, uşor răstită, dar politicoasă, a întrebat:

-Prenandez aveţi?

Vânzătoarea l-a privit scurt pe deasupra ochelarilor şi i-a răspuns fără drept de apel.

-Nu îţi dau eu ţie prenandez!

O ştiu de ceva vreme pe vânzătoarea aceea(la ea găseşti cam tot ce ai nevoie şi trec deseori pe acolo). E plăcută, amiabilă, haioasă, deschisă, nonconformistă. Şi asta cu toată lumea.

Prin urmare, nu înţelegeam atitudinea răspunsului ei şi mi-am îndreptat atenţia către bărbat. La el era răspunsul.

L-am scanat rapid, atât cât am mai avut timp până să iasă din stand. Avea trăsături armonioase. Ferm conturate. Chiar aş putea spune că era un bărbat frumos. Purta barbă. Se vedea că fusese îngrijită. Acum, în jurul gurii, avea prinse nişte resturi. Iniţial am crezut că e mâncare – puteau fi acolo de la omleta de la micul dejun, iar el, din nebăgare de seamă, ieşise aşa pe stradă.

Acum ştiu. Nu era mancare, ci prenandez.

Purta o salopetă de lucru din doc gros. Murdară. Dar asta putea fi pus uşor pe seama meseriei. Putea fi un săpător pe şantier.

Am ieşit în urma lui şi am putut vedea cum a cumpărat sticluţa de prenandez de la un alt stand. Vânzătorul de acolo îl privea lung. Cred că se întreba şi el dacă să i-o dea sau nu… I-a dat-o.

Bărbatul a ieşit din stand. Eu eram acum în faţa lui la câţiva paşi. Am încetinit, lăsându-l să mă ajungă din urmă, ca să îl pot vedea mai bine.

Vorbea.

-Şi, vrei ceva de mâncare?

O clipă am crezut că încearcă să mă acosteze – căci mă cam holbasem la el, iar el putea interpreta asta ca pe o ivitaţie. Dar nu, nu privea în direcţia mea. Nu vorbea cu mine. Şi nici nu vorbea la telefon. Vorbea de unul singur. Şi era prietenos.

-Da, vreau…

-Îţi iau un şuberec? Ia zi, domnule, vrei un şuberec, sau altceva?

-Ar fi bun un şuberec…

Am ieşit din piaţă şi, prin fereastră, indiscretă, curioasă şi oarecum protejată de opacitatea geamului, l-am privit din nou. Mai pe îndelete şi… mi s-au tăiat picioarele…

Semăna mult cu un prieten drag…

Am fost copleşită de o avalanşă de emoţii. Pieptul s-a umplut de lacrimi care au urcat prin mine. Un nod imens. Am răbufnit şuierat cu ochii înlăcrimaţi…

-Doamne… Cum e posibil?...

Nu era el, dar putea fi. Asemănarea aceasta, brusc, m-a făcut să empatizez cu necunoscut din piaţă. Care îsi are povestea lui. Pe care nu o ştiu. Dar care poate fi povestea unui prieten drag… pierdut prin viaţă…

Ajunsă acasă, am căutat googălit după două cuvinte “prenandez aurolaci”. Şi am deschis primul link găsit.

 “Consum de prenandez(inhalanţi)” găsit pe  SfatulMedicului.ro…

E incredibil ce am citit acolo… Comentariile sunt şi mai bulversante. Pe alocuri tragicomice…

http://www.sfatulmedicului.ro/comunitate/abuz-dependenta-si-intoxicatii/consum-de-prenandez-inhalanti_26528

N-am mai deschis şi alte linkuri…