Alesia

În urmă cu vreo 6 luni, la serviciu, un coleg drag m-a întrebat dacă vreau o pisică.

-Ştii, soţia trebuie să nască şi nu putem să mai o ţinem pe Alesia… Dacă o vrei, ţi-o aduc.

Cum eu şi fiimiu ne-am fi dorit o pisică, dar bunicu’ era ferm şi împotrivă de muuultă vreme, sub formula: „Dacă prind pisici pe aici, le arunc de nu se văd!”, am răspuns precaut:

-Păi... fiimiu s-ar bucura, dar... Eu ştiu? ... O putem lua o perioadă de probă şi, dacă nu merge, o iei înapoi? Perioada de probă era mai mult pentru bunicu’...

-Da, sigur!

A adus-o la serviciu, într-un coş, cu litieră, nisip, mâncare şi două perii. Adică întreaga ei zestre! Ea era încă în portbagaj când el îmi dădea şi ultimele informaţii:

-Să ştii că nu e ca toate pisicile – stă la mângâiat numai când are ea chef şi nu îi place să fie stresată... Cred că are 5 ani... Mă întrebam dacă să o aduc în birou, că nu prea îi place în maşină. A mieunat tot drumul şi ea nu prea miaună.

-Păi, sigur că o aduci în birou! O să treacă fiimiu pe aici, imediat cum termină şcoala, şi o duce acasă.

A revenit de la maşină cu toate cele şi, cu mare grijă a deschis capacul coşului susurând cu vocea caldă şi blândă:

-Alesia... Gata, hai afară...

Şi din coş a ieşit... Alesia... O pufoşenie gri adorabilă de care m-am îndrăgostit în secunda 2 de cum am văzut-o(căci prima secundă a fost necesară să înţeleg că flocoşenia aceea avea cap, lăbuţe şi codiţă ).

-Doamne, cât e de frumoasă...

Aveam în faţă o adorabilă persană gri, sau argintie(cum am mai găsit pe net), cu ochii briliantii(aproape portocalii), teribil de pufoasă.

Absolut minuată!

A stat cuminte sub scaunul meu cam 4 ore, în aşteptarea lui fiimiu. Eram cu ochii pe ea ca pe o comoară, căci îmi era teamă să nu prindă vreo clipă de neatenţie şi să fugă din birou. Nu s-a lăsat mai deloc mângâiată. Dar curând am auzit-o torcând lângă mine. Deşi nu mă lăsase să o ating, acum străjuia sub scaunul meu… 

Motoraş depănând energiile universului.

Reacţia lui Simba, când a văzut-o, a fost identică cu a mea:

-Doamne, ce frumoasă e!... I-ai spus lui bunicu’ că vin cu ea?

-I-am spus că am luat-o să o ţinem o săptămână, că nu are unde să o lase colegul meu.

-Aaa, bine...

Am aflat că au ajuns cu bine acasă. Că Alesia chiar a mâncat ceva şi acum toarce în patul lui fiimiu.  L-am întrebat ce a zis bunicu’

-Aaaa, nimic... Nici nu cred că a văzut-o...

Deci totul decursese perfect.

Când am ajuns acasă, Simba, vesel, m-a întâmpinat:

-Vrei să îţi povestesc ce a făcut pisica azi? Vrei?! Vrei?!

-Daaa, ce a făcut?!

-A dormit şi s-a lins. S-a lins şi a dormit. Şi iar a dormit şi s-a lins. Şi… mai zic?!

Aşa am aflat că ocupaţiile ei favorite sunt linsul şi somnicul pufos. Somnicul de frumuseţe, desigur!

Încă de la început, a dovedit, plină de autenticitate, că e inteligentă, educată, graţioasă şi, deloc de neglijat, temperamentală ca o prinţesă. O prinţesă felină persană!

Extrem de liniştită, cu rare accese de zburdălăşenie. Iar acelea absolut adorabile şi îndelung savurate! Căci, cine ştie când o mai prindem aşa.

De câte ori se manifestă, lăsăm totul baltă şi savurăm spectacolul dat de ea. Prinde viteză şi picioarele din spate o iau înaintea celor din faţă, căci îi alunecă gheruţele pe parchet. Imaginaţi-vă un fulger flocos şi grizonat, cu doi ochi portocalii! Asta e Alesia alergând prin casă!

Periatul Alesiei este o îndeletnicire zilnică, de cel puţin 10 minute. Uneori o periem separat şi eu şi Simba. Alteori împreună – fiecare pe câte o parte.

Adică beneficiează de îndelungi perieli.

Foarte rar ne lasă să o periem şi pe burtică. Atunci, singură, se aşează cu lăbuţele în sus şi te îndeamnă să o răsfeţi. Dar raaaar... Eu nu am avut parte niciodată de această manifestare de încredere şi simpatie din partea ei, dar Simba mi-a povestit că s-a întâmplat de vreo 2 ori.

Cu mine e mai dură. Mă lasă să o perii o vreme, după care, plictisită, îşi înfige gheruţele în mâna mea. E un fel de: gata, ajunge!

Cel mai des, noaptea, doarme cu Simba în pat. Fiecare pe perna lui albastră.

În fiecare zi ne întâmpină la uşă, mieunând gutural. Pe mine mai discret, căci vine încet, căscând.

Pe Simba, întotdeauna, în mare grabă.

Apoi urmează o scena haioasă între ei doi: el o ridică în braţe şi o smotoceşte un pic. Ba chiar o pupăceşte. Iar ea miaună. Un sunet gutural, aşa cum numai între pisici auzi. Apoi el o aşează jos şi îşi vede de micile îndeletniciri necesare când revine de la şcoală:

-se duce în camera lui să îşi lase ghiozdanul – Alesia, cu codiţa în sus îl urmează serioasă;

-el se duce la baie – Alesia, cu aceeaşi codiţă în vânt, îl urmează grăbită să nu rateze momentul să facă un şuşu împreună;

-el se duce la bucătărie să cotrobăie prin oale – Alesia, după el, să îi miaune un: mie ce îmi dai bun?

-el se întoarce la el în cameră şi închide uşa în urma lui – Alesia, rămasă dincolo de uşă, se aşează în pufuneţ, cu capul pe spate şi cu ochii fix pe clanţă. Aşteaptă aşa câteva secunde. Dacă nu i se deschide, începe să miaune – de data asta strident şi insistent. Până i se deschide. Apoi se uită fix la Simba de parcă atunci îl vede prima dată. Nu intră. Doar stă aşa, tot în pufuneţ şi îl priveşte briliantiu. Simba o invită teatral să intre. Ea nimic! Atunci el îi face pâş-pâş cu degetele pe mochetă incitând-o să îl înhaţe. Uneori Alesia dă curs invitaţiei şi ţâşneşte în cameră, spre deliciul lui fiimiu. Alteori intră aristocrat şi cu mare pompă. Desigur, cu codiţa în sus.

Adoră să doarmă pe genţi şi rucsace.

Sau prin alte locuri inedite.

Iar pe pernuţa ei nu mai doarme acum deloc.

Ce mai, Alesia ne-a cucerit pe toţi cu codiţa ei şi cu torsul plin de graţie!

Şi e clar: dintre noi 3, ea l-a ales pe Simba. Pe el în străjuieşte.

Cu el mănâncă, cu el gângureşte, pe el îl lase să o perie pe burtică, cu el se joacă. Pe el îl urmează prin casă pas cu pas peste tot cu codiţa ridicată şi nu-l scapă o clipă din ochi. De aici şi porecla ei - „codiţa lui Simba”.

Eu sunt a doua pe listă.

Iar pe la bunicu trece mai rar. Încă nu am văzut ca bunicu să o mângâie, dar am văzut că are mare grijă să nu o calce. Căci Alesia are obiceiul de a veni pâş-pâş în spatele tău. Te avertizează ea cu un gângurit gutural că e acolo. Dar bunicu’ nu prea mai aude.

L-am auzit vorbind cu ea:

-Tu fată, eu nu văd, ai grijă…

Alesia îi gângureşte, dar bunicu nu ştie…

Dar, chiar şi aşa se vede că l-a cucerit si pe el, căci n-a zis nimic de săptămâna aceea de găzduire care a trecut de muuuult.

Nici nu se putea altfel!