Poveşti cu Simba şi nu numai

O dată – şi numai o singură dată! – pe când avea 5 ani, Simba chiar a făcut o chestie(nu spui care!) extrem de necuviincioasă... Era afară, cu băieţii şi îi cam luase valul pe toţi. Îl văzusem de la fereastră. Şi mută am rămas de uimire... Efectiv nu ştiam cum să procedez...

În niciun caz nu trebuia să mă duc afară şi să îl trag de atenţie de faţă cu ceilalţi copii – ar fi fost culmea umilinţei pentru el!

Am aşteptat ca pe ghimpi... să vină el de afară. L-am rugat să ia loc. M-am aşezat pe vine în faţa lui – ca să îi vorbesc de la acelaşi nivel – şi i-am zis cald:

-Te-am văzut de la fereastra făcând asta...

-Da?!

Era vesel, deloc ruşinat...

-Un singur lucru vreau să te întreb: cum te-ai simţi dacă l-ai vedea pe taicătu' făcând acelaşi lucru de faţă cu prietenii lui?

L-am văzut cum pică pe gânduri fix 2 secunde şi apoi cum se înroşeste tot la faţă, extrem, de ruşinat...

-... Ohhhh... Nu m-am gândit la asta... Îmi pare rău...
N-am mai zis nimic. Era suficient faptul că el conştientizase fapta.

L-am lăsat câteva minute să rumege senzaţiile, apoi l-am întrebat:

-Ei, ce vrei bun de papa?!

Copilul nu trebuie pedepsit niciodată când când vine şi vă aduce la cunoştinţă că a făcut vreo trăsnaie şi că îi pare rău! E de ajuns faptul că el singur a înţeles unde a greşit. De fapt, e minunat!

Eu una, îl recompensam pe Simba când venea cu astfel de mărturisiri.

Tare haios era...

-Ştii, trebuie să îţi spun ceva, dar ştiu că o să te enervezi şi o să ţipi...

Era precaut, pregătea terenul! Nota 10 până aici! Bravo!

-Promite-mi că nu o să ţipi prea tare...

O mică încercare de manipulare – nu îl lăsaţi să facă asta! Aşa că îi răspundeam ferm, fără nicio negociere:

-Nu îţi promit nimic până nu aflu despre ce e vorba! Şi, dacă voi simţi nevoia, o să şi ţip, dar ştii că o să-mi treacă repede şi o să mă liniştesc.

-Da. Bine atunci... Uite, am făcut asta... Îmi pare rău. Acum e făcută.

Nu era cine ştie ce: se bătuseră la şcoală cu laptele şi cu cornuleţele. Chestie perfect normală, dealtfel, nu?! Care din voi ar rezista să nu se implice într-o astfel de luptă?! Eu una nu aş rezista!

-Hmmm... Păi, va trebui să faceţi curat în clasă.

-Da. Clar asta...

-Dar nu era mai bine să mâncaţi cornurile alea?

-Păi... nu ne plac... Cornurile erau tari, laptele un pic acru...

-Ştii puteaţi să strângeţi cornurile alea şi să i le duceţi băbuţei din piaţă. Femeia aceea cu basma care cerşeşte lângă chioşcul de ziare.

-Aaa, da... Nu m-am gândit la asta...

-Şi, pentru că ai zis adevărul, mergem la pizza?!

-.... Aici e faţa lui uimită că a scăpat aşa uşor.

A doua zi îi mărturiseam şi ceea ce simţisem:

-Ştii, ieri când mi-ai povestit de bătaia cu mâncare de la şcoală, abia m-am abţinut să nu îti zic cât mă bucur că ai participat la ea!

-... El nedumirit

-Păi, ce om normal nu s-ar băga în aşa ceva?! Dacă stăteai cuminte pe margine, te duceam la psiholog, zău!

Ulterior nu s-a mai sfiit să îmi povestească toate isprăvile lui. Şi pe cele bune, şi pe cele mai nebune. Întotdeaun am lăsat baltă orice făceam în acel moment (opream focul, stingeam calculatorul, lăsam pensatul pentru altă dată, etc) şi i-am acordat întreaga atenţie. Formula introductivă era:

-Ia să vedem noi, copii, ce am învăţat de aici.

Şi discutam pe îndelete...

-Cum crezi că ai fi putut să mai procedezi? Cum crezi că s-a simţit el? Dar tu?

Tot ce era necesar astfel încât el să extragă maximul de învăţăminte din întâmplare, iar lecţia să nu fie în van.

Iaca o poveste de pe la 7 ani:

-Cristiiii, de ce ai tăiat jucăriile de pluş?!

-Eu,Tibi şi Cozmin, ne-am jucat de-a teroriştii şi...

Acum privea şi el mormanul de mânuţe şi codiţe de pluş... Era acolo şi Bugs Bunny, jucăria lui favorită de pe când era bebe... Codiţa lui trona trist acum deaupra grămezii de leşuri de cârpă...

-...Doamne, ce am făcut...

L-am lăsat să pătrundă tragicul situaţiei. Apoi l-am întrebat:

-Ce ai face tu dacă ai fi părintele şi ai găsi asta în mijlocul casei?

-... M-aş pedepsi...

Aici m-a înduioşat, dar nu m-am lăsat manipulată.

-Nu cred că asta ar rezolva problema. Am altă idee – îi chemi pe cei doi prieteni terorişti ai tăi şi coaseţi totul la loc!

M-a privit şocat! Era clar că a conştientizat faptul că nu vor reuşi în veci să repare ce au stricat. Dar nu a zis nu.

-Bine...

-Înţelegi acum cât de greu e să repari asta?

-Da...

-De aia e bine ca, înainte să strici ceva să te întrebi dacă îl şi poţi face la loc. Dacă nu poţi, nu îl mai strica.

-Da, acuma ştiu.

Am luat resturile şi le-am pus împreună într-o pungă şi l-am trimis cu ele la gunoi.

-Promit să nu mai fac asta niciodată...

Pe vremea când eram în divorţ şi eram bulversată – drept urmare şi Simba era bulversat – a fost o perioadă de 3 luni, în care începuse să mintă...

Lucru extrem de dureros pentru mine... Pentru că sunt genul de om care nu suportă minciuna. Fizic mă simt rău atunci când sunt minţită. Mă simt năucă şi nu înţeleg nimic din ce mi se spune. O vreme nu am ştiut ce e cu acest stări. Până am reuşit să le leg de oamenii care îmi vorbeau. Acum ştiu că aceste senzaţii sunt semnalele minciunometrului pe care mi l-au înfipt în suflet la naştere. Şi, pur şi simplu, nu îi mai ascult pe acei oameni, le întorc spatele şi mă duc într-ale mele. Dar nu puteam face asta cu Simba!

Întotdeauna am crezut tot ce mi-a spus şi niciodată nu am făcut investigaţii suplimentare ca să îl verific. Mereu i-am acordat credit 100%, exact aşa cum mă aştept ca şi el să îmi acorde. Şi nu i-am întors spatele niciodată, nici când mă minciunea...

Aflam curând adevărul şi urma Scena:

-Of, măi Cristi... Tu chiar nu înţelegi că nu ai cum să ascunzi nimic de mine? Fără să vreau, aflu întotdeauna adevărul... Imaginează-ţi că o mână nevăzută mi-l pune sub ochi... Deci, mai devreme sau mai târziu, tot aflu... Şi atunci sunt de două ori mai tristă... Odată pentru că ai făcut o trăsnaie şi a doua oară, muuult mai dureros..., pentru că m-ai minţit... Căci o să treacă ceva vreme până o să pot vorbi, din nou cu tine... Şi până o să am, din nou, încredere în tine...

-....

-Înţelege că nu are niciun rost... Dimpotrivă... mai rău faci...

Efectiv abia mai puteam vorbi cu el. Uneori dura şi câte o săptămână. Nu jucam teatru, era ceva firesc. Vorbeam doar strictul necesar. Când ar fi vrut să îmi zică mai mult, mă duceam în altă cameră...

Nu-i plăcea nici lui deloc situaţia. Aşa că, la un moment dat, şi-a luat inima în dinţi şi a început să zică adevărul. Iar eu am început să îl recompensez pentru acest curaj. Cumva. Cu un gest cât de mic.

Acum ştie că nu merită să îti încarci mintea cu minciuni. Adevărul, mai devreme sau mai târziu se va afla, iar tu îti pierzi credibilitatea, cuvântul... Oamenii nu mai au încredere în tine... Nu-i convenabil de loc!

-De ce mă minciuneai, măi Cristi?

-Eeee, nu vroiam să te superi...

-Dar ştii că dacă mă supăr, e doar problema mea...

-Da, acum ştiu asta. Dar atunci nu ştiam...

După ce a învăţat regulile, l-am îndemnat ca întotdeauna să facă doar ceea ce vrea el să facă – în limitele bunului simţ – şi să niciodată nimic doar de dragul cuiva.

Iar asta, desigur, pe alocuri s-a întors împotriva mea.

-Hai măi cu mine în vizită!

-Nu merg, măi!

-Hai, măi, de dragul meu!

-Nu tu m-ai învăţat să fac doar ce vreau?! Vrei să vin cu tine şi să îti fac vizita un coşmar?!

-Biiineee! Mă duc singură!