Adulmecasem pe îndelete toṭi pomiṣorii
înfloriṭi pe lângă biserica de pe malul lacului. Inspirasem mireasma lor ṣi odată
cu ea întregul univers, expirasem balastul ṣi o parte din gândurile reziduale.
Clipe de meditaṭie nevăzută. Ṣi
curăṭire interioară.
În dreptul troiṭei cu porumbei
era o gradină circulară. Plină de flori. Două femei discutau despre dopurile de
pe sticlele-seră care acopereau mlădiṭele de trandafiri. M-am oprit indiscretă
să le ascult.
Avusesem ṣi eu astfel de sere, dar, într-un moment de exuberanṭă, le
scosesem. Le aruncasem cât colo, un pic prea devreme, căci apoi a urmat o
săptămână de frig ṣi îngheṭ. Din fericire, trandafirii pui de sub ele au
rezistat eroic. Dragii de ei…
Acum aflam, însă, că exista o
etapă intermediară – aceea de deschidere a sticlelor. De scoatere a dopului.
O clipă femeile s-au uitat la
mine, apoi au continuat discuṭia despre flori, pe care eu o sorbeam cu nesaṭ.
Exact în clipa aceea a apărut,
brusc ṣi de nicăieri, ca picat din cer, un tânăr. Într-o ṭinută lejeră ṣi
neconformistă de rocker. A luat coroniṭa care era pe jos(o coroniṭă de flori pe care o observasem încă de la început, dar gândul
rămăsese în suspans, prins între cele două femei grădinărese) ṣi a agăṭat-o
cu un gest ferm ṣi hotărât pe unul din braṭele crucii de lemn care veghea în
mijlocul grădinii. M-am gândit că poate el o pusese jos. Iar acum, tot el, o
punea la locul ei. Atât de sigur părea gestul lui.
Apoi s-a lipit cu tot trupul de
cruce, cu fruntea uṣor aplecată, ṣi a îmbrăṭiṣat-o aproape cu patimă.
Era ṣi durere în gestul lui.
Am uitat cu totul de cele două
grădinărese. Care, culmea! Nu păreau deloc uimite de acest tânăr ivit ca
dintr-un vis. Ca un somnambul.
Întreaga mea atenṭie a fost
acaparată de el, rockerul cu coroniṭa de flori.
S-a rupt cumva din îmbrăṭiṣarea
crucii ṣi a pornit, la fel de hotărât, către biserică. A intrat. Eu am rămas
spectator incitat în aṣteptare.
-Să fie preotul?!
Auzisem că la acea biserică
slujbele sunt mai aparte ṣi, deja, mă întrebam dacă erau cumva pe ritmuri de
AC-DC…
Taman când mă cuprindea regretul că
am ratat astfel de slujbe inedite, tânărul controversant a ieṣit, la fel de
hotărât precum intrase, ṣi a dat ocol bisericii mângâind cu mâna dreaptă lemnul
negru…
-Măi, ăsta o fi vreun ritual, ceva… Sau poate caută aghiazma…
L-am urmărit cu privirea până a
dispărut din raza mea vizuală. Am aṣteptat cu nerăbdare să reapară pe partea
cealaltă a bisericii. După ce s-a scurs timpul firesc necesar acestui tur, iar
el încă se lăsa aṣteptat, am abandonat cu un mic regret interesul stârnit de
tânărul neconformist, uṣor furibund ṣi pătimaṣ.
Ṣi m-am lăsat cuprinsă de starea pe
care o creeaza grădina bisericii. Clipe sfinte de curăṭire.
Mi-am găsit banca aṣa cum o ṣtiam.
Ṣi locul. Spătarul băncii, foarte abrupt, mă obliga să stau cu spatele perfect
drept.
Picioarele băncii, un pic prea
înalte, mă obligau să plutesc cu tălpile deasupra pământului. Am regăsit repede
starea aceea de flux ṣi împăcare pe care o mai trăisem acolo.
În spaṭiul creat între clipele de
introspecṭie, el, rockerul a reapărut… Acum îl simṭeam ca făcând parte din
mine. Parcă îl ṣtiam de când lumea… Aproape că îmi venea să îi strig ṣi să-i fac
semn:
-Hei, pe unde ai fost?! Te-am aṣteptat!
Uite, ia loc lângă mine.
M-a privit o clipă gânditor ṣi
înnegurat. Eu am încremenit în respiraṭie.
-Ups, oare a auzit ce am gândit?
Ce fac dacă vine aici… Dacă îmi vorbeṣte…?
Inima a început să bată mai
repede. Ca în liceu…
Dar, la fel de brusc, neaṣteptat ṣi
nepotrivit, a tras o flegmă bogată în grădină ṣi s-a îndreptat către cea mai
îndepărtată bancă. Ṣi-a scos haina ṣi a pliat-o cu grijă pe spătar, lângă el. S-a
aṣezat într-o poziṭie umilă. Cu braṭele pe genunchi, capul între umeri ṣi ochii
în pământ.
În difuzorul bisericii a început
o slujbă. Sau doar o cântare.
Plăcută, liniṣtitoare. Cu aleluia
cald ṣi blând…
Tânărul a scos o cărticică mică
de rugăciuni ṣi a început a citi încet din ea.
Vocea lui creṣtea în intensitate,
astfel încât, dacă la început abia auzeam ce îngâna acolo, acum cuvintele rupte
din suflet ajungeau clare până la mine. Din când în când se oprea ṣi scuipa cu
nesaṭ în iarbă, apoi revenea la psalmii lui.
-Omuleṭul ăsta are o durere mare…
O fi făcut vreo prostie, ceva… Îl roade conṣtiinṭa ṣi caută alinare ṣi iertare…
Oare care o fi povestea lui?!... Aṣ vrea să simt ce simte el…
Brusc am simṭit o durere
pătrunzătoare în tâmpla dreaptă. Ca o lovitură de ciocan. O piatră grea pe
suflet. Abia respiram. Multă durere, compasiune… Ochii s-au umplu de lacrimi
mari, grele… Curgeau ṣiroaie pe obraji…
-Oare asta simte el, sau … am
răbufnit eu…
Căci se mai întâmplase… Stând aṣa în liniṣte ṣi împăcare, brusc să iasă
din mine, ca un vulcan, o emoṭie puternică ṣi aproape să cad în genunchi de
durere uitată…
-Cum aṣ putea să-I spun că tot ce
contează e iubirea?... Că povestea e iertată dacă se iartă ṣi el…
La fel de brusc, lava din mine
s-a liniṣtit. M-am cuminṭit la loc. Apele ṣi-au intrat în matcă, iar eu în
fluxul de iubire.
Mi-am ṣters obrajii, mi-am reluat
poziṭia dreaptă ṣi am trimis către sufletul acela în trup de de tânăr rocker,
un flux de iubire ṣi împăcare.
Apoi mi-am aṣezat sufletul în
trup.
M-am ridicat de pe bancă ṣi mi-am
aṣezat trupul în haine, într-o deplină orândulaiă.
Ṣi am plecat pe drumul meu cu
pomi înfloriṭi ṣi cu un viching în aṣteptare cuminte.
M-am întors în povestea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu