În ultima vreme mi-ai arătat cu mult mai mult din cea ce
eşti… Ai fost prezent, ai fost lângă mine, ai fost treaz… Mi-ai arătat iubirea
ta în cele mai profunde moduri… Şi, chiar dacă erai supărat pe mine, tu tot îmi
ţineai umbrela de ploaie… Îţi mărturisesc că abia aştept să mă trezesc ca să începem,
împreună, o altă zi!
Şi îţi mai mărturisesc şi faptul că mă îngrozeşte gândul că
e de-ajuns o clipă de rătăcire într-un pahar ca să dispară tot ce mi-ai dat în
ultima vreme…
Că tu, cel ce mi te-ai arătat în ultima parte din viaţă,
poţi deveni doar o reflexie ştearsă a ceea ce eşti…
Am văzut tot ce e mai frumos din tine, din sufletul tău… Ai
fost bărbat, sprijin, prieten, copil şi m-ai lăsat să fiu femeie, floare,
gingăşie…
Şi toate le-am împărţit unul cu altul, într-o înţelegere
tăcută, dincolo de cuvinte…
Mă îngrozeşte posibilitatea ca o singură clipă de rătăcire
din partea ta să ne arunce pe amândoi în negura aceea nefirească…
Mă îngrozeşte sentimentul de neputinţă… Căci eu nu pot face
nimic ca să te ţin aici unde eşti acum… Astfel
încât tu să rămâi cel care eşti acum…
Căci eşti tot ce mi-am dorit… Şi viaţa mea, pentru prima
dată, are lumină şi culoare…
Mă îngrozeşte gândul că toate astea depind de tine şi că,
poate, am devenit dependentă de privirea
ta curată…
Căci după ce am văzut cum poţi fii, iubire, nu mai pot
accepta jumătăţi de măsură sau alte compromisuri…
Şi, vezi tu… În mâna ta stau acum, de-a dreapta inima mea
plină de iubire... De-a stânga un pahar plin de amar…
La tine sunt toate cheile. Le-ai strâns pe toate, fără să
ştii.
Şi numai tu mă poţi face acum, fie cea mai fericită femeie
în viaţă, fie cea mai nefericită fiinţă…
