E primavara. Din nou spre nou.
Oamenii merg incet pe strada. Femeile cu parul despletit. Barbatii cu primii trei nasturi descheiati. De la camasa.
Adulmecam usor narcisele de prin gradini. Ne oprim sub pomii infloriti. Cu capul mult pe spate. Muti. De uimire. De viteza cu care primavara a spart mugurii. De parca s-ar grabi spre ceva. Crengile sunt pline de petale.
Sufletul tinde catre cer.
Pe toti ne leaga ca intr-o vraja iubirea. Care pulseaza odata cu seva.
Mai conteaza cine suntem, daca suntem?
Mai conteaza pe cine iubim, daca iubim?
Mai conteaza pentru cat timp o facem, daca o facem?
Timpul s-a oprit in loc, in sfarsit!
Si eu nu pot sta.
Oare cum rezista pomii atat de statornici? Mi-as lua radacinile la spinare si as trage cate o raita. Printre raze. Printre oameni. Cu crengile in cerul curat, cu ramurile mangaiate de soare si rasfatate de vant.
Vreau sa pastrez iubirea asta. Pentru totdeauna. Pentru oricine. Si orice.
Viata e un spectacol. Culminand in unele momente.
E un joc. Uneori furibund. Acum deplin.
Viata nu are niciun sens. Pe mici distante, poate, are directie. N-are miza. Ne are pe noi, scenaristii si actorii.
Noi trasam directiile.
