miercuri, 30 martie 2016

Cu duba peste Alpi!


Dacă mi-ar fi ghicit cineva şi mi-ar fi dat de veste că mă aşteapta un drum lung, prin 3 ţări, că voi traversa Alpii cu duba şi o bere nemţească în mână, aş fi zis că a greşit ceaşca rău de tot!

Dar exact asta am trăit ieri! Un drum incredibil! E drept, a fost lung… Autostrăzile l-au făcut să pară cursiv, dar şi monoton! Recunosc că am şi picotit, acolo, în dubă, în braţele lui, în timp ce treceam Alpii…

Impresiile vin cam aşa: Italia e uşor prăfuită – regulile de circulaţie se respectă mumu, aşa că oricând te poţi aştepta că unul(nu zic cum îi zic băieţii) îţi taie faţa. Nu contează că eşti pe autostradă şi ai 130 km/oră!

Austria e… incredibilă! Atât cât am putut vedea de pe autostradă, a fost absolut superb! De acum regulile încep să se respecte, iar la radio se vorbeşte germana.
-Izuca, tu de ce nu ai învăţat germana, uite, acum îţi prindea bine!
-Eu ştiu să clipesc şi să zâmbesc frumos!

Germania e foarte curată. Autostrada se lărgeşte cu încă o bandă. Peisajul se domoleşte căci Alpii rămân în urmă. Am remarcat multitudinea de eoliene şi panouri solare. Pe ici pe colo chiar unele lângă altele. Am prins şi un accident pe autostradă – am mers bară la bară, pe 4 benzi, cca 40 de minute. Erau două maşini uşor lovite, nimic serios.

Deci, iată-mă în Germania, într-o localitate cu un nume imposibil de pronunţat. O localitate micuţă la doar 10 km de Stuttgard. Hotelul e în renovare pe exterior. Fereastra şi uşa sunt baricadate cu o folie de plastic… Ceea ce îmi creează un real disconfort!

Acum sunt în vârful patului, conectată la net, care merge aproape la fel de bine ca în ţară. Pe schele au început să mişune muncitorii – sunt români… Îşi mai bagă şi câte o…(nu zic ce!)
Ce mai, aş putea să cred că nici nu am plecat de acasă!

Îndată ies pe afară, singurică(el e la lucru şi ne vom vedea la prânz), cu aparatul la gât, să descopăr locul. Chiar dacă plouă uşor…

O zi minunată să avem!


PS: n-am mai rezistat şi am dat jos folia de la fereastră şi usă. Orăşelul ăsta micuţ poate deveni fascinant! Iaca prima ocheadă de la fereastră:

luni, 28 martie 2016

În mine-i tot

Nu le ştiu toate câte sunt…
Ci doar le aflu-n mine, rând pe rând…
Cu inima le simt… Şi le găsesc…
Le-aduc în locul pământesc,

Le-aşez în cadrul de chirpic
Şi scot din ele acel nimic
De care nu-i nevoie-acum
Ca să pornesc pe noul drum…

Eu pot vedea cum tot în juru-mi se aşează
Ca într-un film acuma regizat…
Şi simt povestea cum încet se scrie
În carnea albă. Dar şi pe hârtie…

sâmbătă, 26 martie 2016

Muşcata din fereastră

Fereastra e deschisă pe jumătate. Obloanele nu mai sunt închise de mult. Soarele înaintează cu paşi hotărâţi către grădina din faţa casei. Când se va instala complet acolo şi masa va fi deplin în bătaia lui, voi coborâ şi eu. O mierlă se aude… Clopotele au bătut de fix… Începe o nouă filă…

El a coborât de ceva vreme. L-am auzit cum a robotit prin bucătărie. La scurt timp s-a întors cu o cafea şi o duzină de pupi…

Apoi a mers din nou pe afară. Să plănuiască cu un prieten. A revenit, cu mai mulţi pupi şi cu vestea că pleacă un pic până la sere. Mai iau răsaduri pentru grădină.

-Şi o floare, te rog… Dar numai un ghiveci… Să îl pun pe pervazul camerei şi să nu mai prădui valea de narcise…
-Da, Izucă… Iau trei!
-Nuuu! Doar unul! E de-ajuns!

A trecut o săptămână. Am pierdut noţiunea trecerii vremii, dar am pe cine întreba în ce parte a timpului am ajuns. Eu ştiu doar dimineaţa şi noaptea când sunt.
Dimineaţa - căci mă trezesc în braţele lui fierbinţi, ca într-un cuib, protejată de frigul din cameră. Seara - căci adorm lângă el ca un copil răsfăţat.
În rest, clipele se înlănţuie una după alta abia simţite. Ele ştiu încotro se duc…

Mi-e bine. Atât de bine că aproape nu mai am niciun gând.
El îmi mai aminteşte că e timpul să scriu şi să mă ocup de fotografii.
-Izuca, tu eşti aici în tabăra de creaţie!
Eu zâmbesc, mă cuibăresc mai bine lângă el şi îi răspund:
-Când sunt atât de liniştită şi împăcată, nimic nu-mi vine a scrie. Mai lasă-mă un pic aşa…
-No bine, atunci. Că doar no-i vrea acum să te necăjesc ca să poţi scrie! Că asta n-o fac!

Îl privesc şi ştiu că de-acuma el chiar nu mai poate face nimic să mă supere…

joi, 24 martie 2016

O zi

În grădina mică din faţa casei au ieşit, puzderie, zambilele roz. Soarele, de-acuma spre apus, zâmbeşte prietenos în faţa mea. Narcisele culese acum două zile de pe vale, încă proaspete şi parfumate, îi ţin isonul, vesele, pline de forţă şi lumină. Sunt pe masă, lângă mine.

Marius doarme sus, în camera de la etaj, cu obloanele larg deschise.
Eu m-am rupt din braţele lui şi am coborât la masa din faţa casei. Aici mi-am găsit locul. Scriu.
Nu vreau să pierd nimic din ceea ce trăiesc acum. Cumva, încerc să păstrez firul poveştii.
Incredibila poveste din care, uneori, mă dezmeticesc, uşor buimacă, întrebându-mă cât e vis şi cât e aievea… Şi el la fel…

Cu fiecare clipă petrecută împreună descoperim tot mai mult. Ne descoperim tot mai mult…
Dacă nu aş trăi chiar eu povestea aceasta… şi doar mi-ar spune-o cineva… aş crede că fabulează! Cu siguranţă! Mi-ar părea o poveste siropoasă, imposibilă, ruptă complet de realitate! O frumoasă imaginaţie născută dintr-un vis de adolescentă dornică de iubire!

Dar o trăiesc chiar eu! Şi nu am luat-o razna… Cred…

luni, 21 martie 2016

Ciao a tutti!

“Zorii zilei mijeau prin oblonul pe jumătate deschis. Lumina, abia insinuată, contura subtil detaliile din camera înaltă, înfrigurată. Mobilier patinat de vreme, două oglinzi uşor înceţoşate. În patul dublu de pe mijlocul camerei, bine înfăşuraţi în pilota dublă, ei dormeau îmbrăţişaţi. Pe aceeaşi jumătate de pat.”

Aşa aş fi putut începe povestea. Ieri. Azi, însă, doar o să pictez fragmente. Mi-e mult prea bine ca să pot scrie ceva cursiv. Pot doar fura culori…

Desigur, m-a aşteptat la aeroport… Uşor preocupat, uşor responsabilizat. Eu… eram un pic bulversată de zbor, de schimbarea locului. Abia puteam vorbi.
Ne-am apropiat unul de altul ca şi cum atunci ne vedeam prima dată. L-am regăsit uşor străin. Aşa cum şi era: un ardelean în Italia.

Fără niciun cuvânt m-a luat în braţe. Eu m-am agăţat de gâtul lui tremurând. De emoţie şi de drum… Da, era el. Eu însă nu aterizasem, încă.

-Iubire… Cum a fost zborul?
-… Albastru… Incredibil de albastru… Am avut loc la fereastră...

Câteva secunde m-a privit adânc. A văzut că eram aeriană.

-Vrei să bei o cafea înainte să mergem spre casă?
-Da… E o idee bună…

La masă, cu o cafea în faţă, am avut răgazul să mă adun de pe unde mă împrăştiasem… Cu fiecare clipă care trecea mă simţeam mai bine. Mă regăseam. Ne regăseam… Am întins mâna către el, mi-a cuprins-o cu totul în palma mare, aspră, s-a ridicat deasupra mesei şi mi-a dat un sărut. Da, în sfârşit, eram împreună… M-am simţit învăluită de o senzaţie de calm şi împăcare…

Drumul până în Cervesina a fost fragmentat. O oră aproape pe o interminabilă autostradă. De la Bergamo la Milano. Apoi încă o oră cu trenul de la Milano la Voghera. Şi încă 20 de minute cu maşina…

-Mariussss, ce departe stai!
-E!

Iată-mă în faţa casei. Strada pe care mă plimbasem de nenumărate ori pe google maps. În sus, apoi în jos… Ştiam deja fiecare oblon verde de la ce cameră este… Peste drum erau magnoliu şi bradul cu cuibul de cioară. Garajul. Gradina cu găini. Da, toate îmi erau ştiute. Acum, eu, omuleţul de pe harta google, eram chiar acolo! Era ca şi cum intrasem în lumea virtuală prin care mă tot jucasem câteva luni.

Am regăsit florile pe care el deja mi le dăruise. Cele două zambile albe din faţa casei erau incredibil de parfumate.

Casa era exact aşa cum îmi spusese el: friguroasă! Foarte friguroasă! Camerele înalte, prea puţin locuite, strânseseră prin colţuri povestea pânzelor de păianjen.

O casă tristă… Rece… Înfrigurată…

Mărturisesc că întâlnirea cu ea a fost urmată de frisoane… Marius a sesizat gestul meu – îmi strânsesem mai bine haina la piept şi priveam uimită în jur.

-De! Eu ţi-am spus, Izuca, că e frig… Iar curat am făcut atât cât am putut…

Da, casa e o probă. Sunt multe de făcut în ea. Sau ar fi… E o casă cu mult potenţial, dacă e să rămâi să o locuieşti. Dar nu acesta e planul…

-Noi o să dormim sus… Am pus aeroterma să se încălzească… Să ai grijă pe scară! O să pun o lumină de veghe să nu aluneci pe aici…

Mi-a făcut un mic tur şi mi-a povestit.
Un mic instructaj despre ce lumină cum şi de unde se aprinde.
În prima seară am cinat fugitiv cu ce era prin frigier. Eram obosită şi înfrigurată. Nu vroiam decât să mă cuibăresc mai repede în braţele lui, căci ştiam că acolo îmi va fi cald şi bine.

Dimineaţa ne-a găsit îmbrăţişaţi. Prin hublonul verde, deschis doar pe jumătate se anunţa o zi frumoasă. Păsările cântau şi binecuvântau începutul.

joi, 17 martie 2016

Povestea mea e şi povestea voastră! Ştiu!

Uneori ne apropiem mai uşor de străini decât de cei de lângă noi… Sau ei de noi…
Şi poate e mai bine aşa, căci, altfel, ne-ar fi mai dificil să plecăm, pur şi simplu, când ne-a venit sorocul.

Mă despart uşor acum de Simba, de tata, de rude…

De prieteni! Care au ieşit la suprafaţă exact ca în poveştile cu untul şi cu apa! Zeci de urări venite din suflet din partea lor!

Şi chiar de colegii de serviciu – mai mici şi mai mari! Se ştiu ei cine sunt!

Cumva încep să trăiesc povestea aceasta ca şi cum ar fi povestea tuturor!

Povestea începe cu un om care a înnebunit într-un sistem în care nu s-a încadrat nici când era copil la grădiniţă. Continuă cu un student bursier chiulangiu! Cu o soţie nefericită într-o căsnicie în care bărbatul a ridicat lipsa de comunicare la rang de iceberg în continuă creştere… Cu o mamă total dedicată unicului fiu! Cu o femeie care face carieră într-un domeniu căutat, modern, dar care avea prea puţin legătură cu ceea ce ei chiar îi plăcea să facă… Şi, firesc, cu pierderea, una câte una, a tuturor acestor ancore…

Şi când femeia aceea a pierdut tot ce era exterior şi tot ce o putea lega de trecut… Când depresia aproape o adusese în pragul de a merge pe urmele Anei Karennina… Când, efectiv, fiecare gură de aer şi mâncare erau un motiv de durere… Universul i-a scos în cale un om înzestrat cu darul de a vedea cu adevărat ce e în spatele aparenţelor. Iar acel om, firesc, i-a întins mâna şi i-a arătat un posibil alt drum. Unul luat de la zero! Unul total nou! Şi toate acestea le-a făcut cu iubire. Mâna întinsă era plină de iubire… Singura mână pe care femeia ar fi putut-o vedea în acele momente. Femeia a realizat că ideea de a rămane unde se afla era cu mult mai dureroasă decât ideea de a pleca în necunoscut…

Aceasta e povestea mea de până acum. Şi ştiu că mulţi dintre cei din jurul meu se regăsesc în ea…

Eu, nemaiavând nimic de pierdut, am decis să primesc mâna care mi s-a întins. Să mă ridic şi să urmez această cale despre care nu ştiu mai nimic!

Şi da, o să vă ţin la curent cu tot ce descopăr!
O să las urme peste tot!
O să îmi întipăresc fiecare pas în inimă şi o să îl dau mai departe!

Căci trăiesc acum povestea unui om care iese din cercul de confort în care se simţea ca în iad şi pleacă în necunoscut cu inima uşoară, plină de iubire! Şi doar cu 10 kg de bagaj!

Vă mulţumesc din suflet pentru urările sincere pe care mi le-aţi pus în tolbă! Ele nu îmi îngreunează geanta care urmează să fie cântărită la aeroport, dimpotrivă! O fac mai uşoară!

Cu drag,

Izuca 

Mâine zbor către o viaţă nouă


Într-o clipă am găsit curajul, sau nebunia, de a pune punct la o mare parte din ce am trăit 40 de ani. Atât cât a fost posibil. Blocaje mai sunt. Ştiu asta. Mai e de lucru acolo. Mai e de ars.
Cumva am rupt cercul. M-am eliberat.

Mâine, însă, zbor către o viaţă nouă. Cumva închei un ciclu de 20 de ani. Un al doilea ciclu din viaţa mea.

El a fost cel care mi-a dat imboldul. A fost un “Hai! Te ia şi vino aici!”
Iar eu, uimită de propunerea lui, la care nu mă aşteptam, mi-am şters lacrimile, mi-am înghiţit suspinele şi am murmurat “Ok... Să ştii că vin...”

A doua zi mi-am cumpărat biletul de avion şi mi-am dat demisia.

Timpul de preaviz s-a scurs. Uneori abia simţit. De parcă se oprise în loc. Alteori vertiginos de parcă avea de recuperat. Acum sunt la distanţă de numai 12 ore de zbor. Zborul către el. Către mine. Către noi.

Îmi acord răgazul a 6 luni(cât îmi permit economiile) pentru regăsire şi creaţie. 
Vor fi 6 luni de renaştere.De descoperire. De cunoaştere. De autocunoaştere.
6 luni în care vreau să trăiesc fiecare clipă ca şi cum ar fi prima şi ultima!
6 luni în care vreau să mă bucur de viaţă ca un condamnat la moarte care a primit o graţiere neaşteptată!
6 luni în care îmi voi explora sinceritatea, interiorul şi capacitatea de a mă deschide cât mai mult!
6 luni în care vreau să iubesc! Şi în care stiu că voi fi iubită!
6 luni în care nu voi mai trăi un vis, ci o viaţă! O realitate nouă, total asumată, vie, prezentă!
6 luni în care nu mă voi mai gândi la bani şi la ce posibilităţi pot găsi pentru a-i câştiga!
6 luni în care voi căuta să mă descurc cu cât mai puţin din resursele exterioare şi cât mai mult cu ce am în interior!

Ştiu că numai de mine depinde să transform aceste 6 luni într-o viaţă incredibilă! Şi că ele pot fi doar începutul pentru un drum pe măsură!

Şi da, vreau să merg pe dumul acesta!
Mă scutur de cât de mult balast mai pot, îmi iau un minim de bagaj şi mâine fac primul pas!

Iubire, mâine voi fi în braţele tale! Ne mai desparte doar un zbor!

miercuri, 16 martie 2016

Deschiderea spre inimă



Tu te-ai deschis în faţa mea...
Şi m-ai lăsat să te ating.
Mi-ai pus în mână inima
Şi ghes mi-ai dat în mână să o strâng...

O clipă eu te-am ascultat.
Lacrimi de sânge au tâşnit...
Înapoi tu inima nu ţi-ai mai luat
Şi doar duios tu m-ai privit...

De-atunci eu tot învăţ să te cuprind
Şi inima cum să o ţin...
Inima ta, inima mea-n curând...
Şi tot ce împreună o să fim.

Ego disipat



Un timp egoul l-am purtat şi l-am crescut.
L-am plâns... L-am râs... Şi l-am iubit...
Am vrut să-l fac ceva plăcut
Şi am trăit aşa cum m-am minţit.

Iar când el s-a mărit prea mult,
S-a rotunjit şi s-a-mplinit,
Când viaţa mea a devenit un cult
A toate câte am pătimit,

Când inima n-o mai simţeam,
Ci doar o mare judecată,
Când suferinţă eu eram
Şi toată viaţa-mi o erată...

Atunci ceva din mine s-a desprins...
Şi tot ce mă ţinea legată de pământ
S-a rupt, s-a disipat în necuprins...
Şi-am regăsit lumina care sunt.

Dar prea mult timp am stat legată de pământ
Şi prea mult zbor eu am uitat să fiu.
Acum învăţ din nou să  cânt
Şi-acum, din nou, eu cântecul mi-l scriu.

O linişte adâncă aflu-n mine
Şi fericită sunt să o găsesc,
Căci simt că-n ea am strâns tot ce-i mai bine
Şi-acolo-i tot ce eu acum iubesc.

marți, 15 martie 2016

Pisica fără coadă din grădina mea



Azi nu m-a mai întâmpinat ca în fiecare zi. Am găsit-o înţepenită în grădină...

Pisica aceea mică, fără coadă. Peticită cu toate culorile...
Pisica înfiată la serviciu.

Deja aveam un ritual al nostru. Dimineaţa. Eu descuiam uşa de la birou, introduceam codul de la alarmă şi imediat apărea şi ea pisicindu-se pe lângă tocul uşii. Ştia că urma să îi pun apă proaspătă, doi pumni de boabe şi să o mângăi uşor pe lângă urechi.
Torcea, strănuta şi mă privea cu tot corpul. Şi cu urechile. Era toată o pisiceală şi un tors.

Pe lângă ea mai apăreau alte două pisici. Cu coadă. Dar ele nu insistau. Erau doar în trecere. Nu s-au pisicit, nu s-au ataşat. Mai puneam un pumn de boabe în plus. Nu le mângâiam. Ne priveam de la distanţă.

Pisica mea era doar cea fără coadă. Şi ea ştia asta. Ea era primapisi a locului. Celelalte doar trecătoare.

Mică, peticită în zece culori, caldă, afectuoasă. Pisica mea de dimineaţă de serviciu...

Uneori devenea cutezătoare şi intra în mansardă. Colegii îmi strigau:
-Băi, te caută cineva!
Ştiam că e ea. Ieşeam şi o goneam.
Chiar şi aşa, hrănită doar afară, în faţa biroului, a stârnit discuţii fără sens şi încercam să o ţin la distanţă de colegi.
-Miroase numai a pisică! Nu îi mai da de mâncare aici!
Am ignorat cu drag cerinţa, căci ştiam că protejează locul. Şi grădina. Nu stricase nimic acolo, dimpotrivă, grădina arăta mai curată ca oricând. De când ea era stăpâna locului.

Grădina în care azi am îngropat-o.

A fost un pisi bun... Şi multe clipe de tors şi mângâiere mi-a adus...
Draga de ea... Pisica fără coadă, peticită în zeci de culori...

luni, 14 martie 2016

Doar azi...



Azi doar aştept.
M-am rătăcit în jur...

Privirea ta, uşor pierdută şi zâmbetul aproape trist...
Cumva m-au dus în trecut...
Un sentiment de neputinţă m-a cuprins...

Azi nici nu mă mai tem aşa cum mă temeam ieri.
Pentru că azi doar aştept să se facă vineri ca să zbor.

Azi nu mai visez.
Doar sunt...

Azi mi-a fost frig, doar atât cât să mă gândesc că în curând mă voi trezi în braţele tale.
Dar aproape că nu mi-am mai dorit asta...
Ca altă dată...

Azi mi-am dat seama că doar eu nu ştiu să aduc iubirea aceea între noi.
Şi asta m-a întristat.
Căci am realizat că am nevoie de tine pentru asta...

Azi... nu mai sunt eu...
Doar azi...