Nebunia femeilor din mine

Şerpi lungi de foc şi nebunie

S-au furişat din trupul meu...

Ei au ieşit prin gura care ştie

A tace pân’ la dumnezeu.

Tăcerea mea acum e aspru pedepsită,

Şi nebunia toată ce-o găsesc

În jurul meu, cu inima uimită,

E bine prinsă-n ceea ce iubesc...

Femeie sunt în viaţa ce-o trăiesc acum

Şi port în mine şirul petrecut

Al tuturor femeilor cu-acelaşi drum

Şi care-n neamul meu s-au mai născut.

Eu am tăcut când trebuia să strig...

Şi nu am plâns atunci când se cerea...

Durerea, frica, teama le-am făcut covrig

Şi le-am ascuns adânc în firea mea...

Iar azi, când tot ceea ce sunt e răscolit

De o schimbare fără precedent,

Firesc este ca ce-am ţinut tăcut - acum să ţip!

Şi tot ce am avut neplâns - acum să plâng...